Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă

Antonescu era într-o zbatere permanentă între conducerea războiului şi guvernarea Țării. Reuşea să fie prezent peste tot, perspectiva apariţiei lui inopinate menţinând într-o alertă permanentă autorităţile. Peste tot dădea directive şi impunea termene. De teamă, rar se întâmpla să nu fie executate. În mai 1942, după controale mai ales în Bucureşti, dădea ordin de ?stârpire a vagabondajului şi întrebuinţarea celor găsiţi fără nici un rost sau ocupaţie, la muncile de folos obştesc, sub controlul şi supravegherea organelor de poliţie?. Primăriile şi prefecturile au raportat de îndeplinire. În august, constatând situaţia din diferite oraşe, ordona curăţenia generală – a instituţiilor, străzilor, caselor; încheierea reparaţiilor caselor avariate la cutremur; ?Toţi ţiganii nomazi, acei fără o ocupaţie bine definită şi acei cu condamnări, vor fi adunaţi […] până la 1 octombrie 1942 şi trimişi în Transnistria?. Ordona alcătuirea unor planuri de sistematizare a construcţiilor din oraşe. […] Cerea să se aplice ?cele mai drastice şi necruţătoare măsuri împotriva celor care, neînţelegând comandamentele ceasului de faţă, duc o politică de aţâţare şi destrămare a unităţii interne, în timp ce glorioşii noştri ostaşi îşi fac cu prisosinţă datoria către Țară, sângerând din belşug pe câmpurile de bătaie?. [pag.352]