Luptele Românilor cu Bolşevicii în Siberia (1918-1920)

Unul dintre soldaţi cânta cu armonica cântece frumoase, moi, parcă ţi se lipeau de suflet. Mă tot gândeam, cum aceşti oşteni care au cântece atât de frumoase, pot fi atât de cruzi ca cea mai crudă bestie. În răstimpul acesta ei îşi povesteau toate isprăvile cu ?burjui? ucişi. Ei erau în stare să ucidă copii zâmbind ca copiii. În ce priveşte matrozii ? aceştia au fost primii care au început jafurile şi omorurile. Lumea se ferea de aceşti piraţi, căci dezlănţuiseră asupra populaţiei o asemenea teroare, cum nici în Franţa nu a fost în timpul Convenţiei. Situaţia noastră cerea ca de acum să ne punem lacăt la gură. Spionii furnicau în toate părţile. […]
– Vă povestesc ceva, zise el. Țara noastră e ca un cal pe care l-ai ţinut mereu în grajd, rar îl scoţi la
curse, ca să câştigi un premiu ? apoi iar îl pui la întuneric. Deodată calul scapă de sub raza rândaşului, o ia razna pe câmp şi în copitele lui zdrobeşte tot ce îi iese în cale. Ajunge în stepă şi e peste putinţă să îl mai poţi înfrâna. Cu cât zilele trec, cu atât mai sălbatic se face. De sub paza ţarilor a ajuns la un om care nu-i cunoaşte năravul. [pag. 69-70]