Istoria Partidului Naţional Liberal, PNL
Încheierea „crizei bosniace” nu a însemnat însă şi stingerea focarelor de conflict din Balcani. Dimpotrivă, după numai trei ani de „foc mocnit”, Peninsula Balcanică a fost cuprinsă de flăcările celor două războaie balcanice. Profitând de înfrângerea Imperiului otoman în războiul italo-turc, Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru au declarat, la 4/17 octombrie 1912, război sultanului, cu scopul cuceririi teritoriilor europene ce se mai aflau sub stăpânirea regimului de la Istanbul şi al împărţirii ulterioare, între statele balcanice cobeligerante, a regiunii cucerite, respectiv Macedonia şi Albania. Izbucnirea războiului fusese precedată, în primăvara aceluiaşi an, de încheierea unui tratat de alianţă între Bulgaria şi Serbia, în regia discretă a diplomaţiei ruse. Prin aderarea ulterioară la acest pact a Greciei şi Muntenegrului, a luat naştere Alianţa Balcanică, cu consecinţa izbucnirii primului război balcanic.
Surprinzătoarele victorii ale aliaţilor şi pericolul ajungerii la Bosfor şi Dardanele a trupelor bulgare au alertat cancelariile marilor puteri, acestea obligând pe beligeranţi, după capitularea Imperiului otoman, să se aşeze la masa negocierilor şi să semneze cunoscutul tratat de pace de la Londra, singura problemă care rămăsese să mai fie soluţionată fiind chestiunea creării viitorului stat albanez. Fără să se fi uscat încă semnăturile de pe tratatul menţionat, guvernanţii de la Sofia, urmărind ocuparea întregii Macedonii, au pornit un atac armat prin surprindere împotriva Serbiei (16/29 iunie 1913), acesteia din urmă alăturându-i-se însă Grecia şi Muntenegru.
Evenimentele din Balcani, chiar şi înainte de izbucnirea celui de-al doilea război balcanic, perturbaseră statu-quo-ul teritorial şi raportul de forţe din sudul Dunării, pentru a cărui menţinere acţionase diplomaţia românească, indiferent de partidul care, de-a lungul anilor, se aflase la putere. Ca atare, în timpul războaielor balcanice, liberalii, aflaţi în opoziţie, au susţinut guvernul conservator, condus în acel moment de Titu Maiorescu, în cererile sale de obţinere a unor compensaţii teritoriale pe seama Bulgariei. Când guvernul, în urma unei intense activităţi diplomatice pe lângă cancelariile marilor puteri, obţinuse o slabă compensaţie, anume Silistra, în urma acordului intervenit între ambasadorii marilor puteri, întruniţi în acest scop la Petersburg (11/13 martie- 26 aprilie/9 mai 1913), liberalii au ajuns, în schimb, foarte critici, acuzând guvernul conservator de a fi fost slab şi de a fi obţinut, în consecinţă, foarte puţin. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război balcanic şi cu perspectiva unei victorii bulgare, acelaşi guvern condus de Titu Maiorescu, având sprijinul regelui Carol I dar şi semnale pozitive din partea Berlinului, a decretat mobilizarea şi a ordonat armatei să atace Bulgaria, pentru a restabili pacea în Balcani, obligând totodată Sofia de a curma politica ei expansionistă. Liberalii, în opoziţie, au susţinut din nou politica externă a guvernului Maiorescu, deoarece aceasta corespundea intereselor României din acel moment. În schimb, Ionel Brătianu respinsese oferta conservatorilor, înainte de izbucnirea celui de-al doilea război balcanic, de a participa la guvernare, spre deosebire de Take Ionescu, care fusese de acord. În concepţia lui Ionel Brătianu, o participare a liberalilor într-un guvern prezidat de un fruntaş conservator ar fi fost contraproductivă imaginii Partidului Naţional Liberal care, cu puţină vreme înainte, îşi elaborase un nou program de guvernare ce conţinea refome radicale în plan social şi politic. [pag.157-158]