Jurnal de război. 1917-1918
Nu mi-e bine deloc. Am o răceală serioasă şi mă simt obosită în general, atât fizic cât şi psihic. Tot ce se întinde înaintea mea îmi inspiră o deznădejde groaznică. Uneori îmi vine să mă întind pe jos şi să stau acolo mult, mult timp, să adorm şi să mă odihnesc o vreme de toate, mai ales de mine însămi, dar, vai, nu se poate. Totuşi, în ultimele zile mă simt obosită, atât de obosită, fiindcă nu am nici o speranţă fermă care să mă sprijine, iar munca mea devine aproape comică ştiind că mâine tot ce am făcut ar putea cădea în mâinile duşmanului. Dar ştiu că trebuie să lucrăm în continuare de parcă nu s-ar întâmpla nimic! Şi am muncit ATÂT de mult cu toţii, iar în ultima vreme culegeam măcar o parte din roadele strădaniei noastre îndelungate şi grele.
Dimineaţa am mai stat în pat câteva ore, citind şi terminând încă un capitol din Ţara mea, despre bătrâna stareţă de la Horezu şi mânăstirea Mamu, unde a crescut. De data asta am scris foarte încet, de fapt am făcut pauze lungi, fiindcă mă simt descurajată – toate eforturile par atât de inutile în faţa haosului imens din Rusia, care ameninţă să ne înece în ciuda tuturor eforturilor pe care le depunem, în ciuda sentimentului eroic care ne inspiră mica armată curajoasă, atât de pregătită şi de nerăbdătoare să se arunce în luptă şi nădejdea de a-şi recuceri casa pierdută! Fără exagereare, se poate spune că dezastrul care ne ameninţă e înfricoşător şi nemeritat.
M-am ridicat din pat la 12, simţindu-mă tare nefericită. După prânz l-am primit pe domnul Hamilton, care e gata să ne ajute în orice fel, să rămână aici dacă ne-ar fi de vreun folos; aşa cum s-a întâmplat şi ultima dată când ruşii ne-au lăsat de izbelişte, a pierdut toată munca pe care o începuse în Galiţia: administrarea unei mine de sare mari pentru nevoile armatei ruse.
Apoi am încercat să scriu puţin, dar m-a întrerupt Ballif, care m-a întrebat dacă vreau să-l primesc pe Angelescu (beau Paul) şi Răşcanu. Am acceptat şi am fost nevoită să aud lucruri foarte tulburătoare. Mi se spune că, la fel ca de obicei, Cartierul nostru General face prostii, greşeală după greşeală; că aliaţilor le e indiferentă cauza noastră şi ne sacrifică, mai ales francezii, care ne împing la ofensivă fiindcă le serveşte interesele; că nu se face nimic serios sau cum trebuie, nu se plănuieşte nimic dinainte etc. Soluţie: să trimitem după Averescu şi să-l punem în fruntea tuturor, fiindcă, deşi Angelescu declară că nu-i place omul, e cel mai puternic din câţi avem. A fost un discurs curgător, cu argumente rezonabile, multe declaraţii de loialitate, dar şi părţi care nu erau decât vorbe goale, fiindcă el nu cunoaşte întreaga situaţie. Dar veştile în general n-au fost motiv de cine ştie ce veselie. Apoi a venit Barbu şi am încercat să-mi odihnesc prealplinul de necazuri şi nenorociri dar sunt prea înglodată în ele, atât de îndurerată, încât de-abia mă pot ţine pe picioare – când te simţi doborât fizic parcă te zdrobesc toate. [pag.96-98]