Reîntregirea. „Lumini” şi „umbre” în trecutul şi prezentul românesc.

Astfel, şi în Basarabia, o parte din mănăstiri au reuşit să devină, aşa cum se spune, „focare de cultură”. Prin tipografiile, bibliotecile, muzeele şi colecţiile pe care le-au înfiinţat şi întreţinut, şi-au creat un loc de frunte în pregătirea pentru viaţă a oamenilor şi, în acelaşi timp, în menţinerea unei conştiinţe naţionale treze a acestora. Pe lângă un asemenea rol cultural, mănăstirile din Basarabia, cu prilejul ridicării sau restaurării lor repetate, au avut şi rolul formării de constructori (zidari, zugravi), sculptori, pictori, decoratori, caligrafi sau miniaturişti, care nu s-au dat în lături de la a împărtăşi şi altora secretele calificării lor.

În ce priveşte numărul mănăstirilor din Basarabia, datele pe care le-am cules şi reţinut variază. Astfel, în cartea Istoria Basarabiei, de la începuturi până în 1940, de prof. Ioan Scurtu şi colaboratorii, apărută în 1994, găsim la pagina 228 afirmaţia: „ Regiunea cea mai bogată în mănăstiri din Basarabia era cea numită a Codrului şi, mai ales, a judeţului Orhei, care singură avea zece mănăstiri şi două schituri”, ceea ce înseamnă, conchid autorii, „aproape jumătate din totalul mănăstirilor şi schiturilor din Basarabia”. În al doilea rând, conchid aceiaşi autori, „venea Chişinăul cu cinci mănăstiri şi două schituri, apoi Soroca, cu trei mănăstiri şi un schit, Ismailul cu o mănăstire şi trei schituri, Tighina, cu o mănăstire şi Bălţi, cu un schit”.
Tot în aceeaşi lucrare  am descoperit şi informaţia că, în 1940, când sovieticii au trecut Nistrul şi ne-au ocupat, au găsit în Basarabia un număr însemnat de tipografii, printre care şi cea Eparhială din Chişinău, prin care „s-au tipărit milioane şi milioane de lucrări care au ţinut trează conştiinţa naţională şi de limbă”. Cu acelaşi nefericit prilej, românii au trebuit să lase în Chişinău şi două mari muzee, bine şi variat înzestrate. [pag. 122-123]