Jurnalism românesc în exil şi diasporă

O trăsătură comună a celor mai multe publicaţii ale diasporei este că, profesionişti sau amatori, cei care le realizează o fac în chip de hobby, în timpul liber, prin muncă benevolă, pe lângă activitatea profesională care le asigură existenţa – spre dosebire de acei colegi din ţară care îşi câştigă pâinea prin exercitarea profesiei de jurnalist. Explicaţia este evidentă: cu un tiraj modest şi cu un număr de abonaţi insignifiant (când nu-i egal cu zero), este imposibil să se acopere măcar cheltuielile de tipar şi difuzare, ca să nu mai vorbim de vreun profit; iar pe internet, cum se ştie, nici măcar marile cotidiene internaţionale nu fac parale. În asemenea condiţii nu-i de mirare că unele ziare sau reviste apar cu intermitenţe, iar altele şi-au încetat apariţia sau au renunţat la ediţia imprimată, mulţumindu-se cu o prezenţă on-line. Cât despre autori, nici ei nu-şi pun chestiunea unui onorar, fiind onoraţi prin chiar faptul de a fi publicaţi.

Întrebarea este, totuşi, care e rostul acestor publicaţii şi în ce măsură îşi împlinesc ele menirea: nu cumva sunt toate nişte emanaţii ale unor ambiţii găunoase, fără acoperire şi fără vreo utilitate, ale dorinţei de a fiinţa cu tot dinadinsul pe tărâmul presei? Oare n-ar fi suficient ca românii de pretutindeni să se aboneze pur şi simplu la presa din ţară şi să recepţioneze emisiunile care le sunt dedicate  de Radiodifuziunea Română sau de TVR Internaţional? Fără a pune la îndoială profesionalismul emisiunilor respective sau bunele intenţii ale unor rubrici dedicate diasporei din presa scrisă din ţară, cred că acestea sunt totuşi departe de a acoperi cerinţele de informare şi în special nevoia de exprimare, de cunoaştere şi de comunicare a comunităţilor româneşti de peste hotare, imperioasa dorinţă de cultivare a propriei identităţi culturale, inclusiv prin intermediul limbii scrise sau vorbite. Chiar dacă uneori substanţa este mai diluată, chiar dacă, adesea, condeiele mai scârţâie pe alocuri, jurnalismul diasporei îndeplineşte o funcţie reală, care nu poate fi substituită sau exercitată de la distanţă, de la „centru”.

Departe de mine gândul de a idealiza situaţia, de a prezenta diaspora drept un loc arcadian, al armoniei desăvârşite. Din păcate, valurile succesive de emigrare, cu motivaţii greu  de adus la un numitor comun, dar mai ales acţiunea sistematică de învrăjbire, de disemninare a suspiciunii, practicată de Securitate în anii exilului, ca şi dificultăţile inerente ale vieţii printre străini, toate la un loc şi multe altele minează adesea coeziunea comunităţilor româneşti, înţelegerea între membrii acestora, ceea ce se reflectă nu o dată  şi în cuprinsul publicaţiilor – prin polemici interminabile, învinuiri reciproce, argumentări sărind de la „prinţipuri” la persoană. Mai există pe ici-colo câte-un „specialist” în împroşcarea cu noroi,  maestru prin vocaţie al calomniei, care pozează în acuzator public, profitând de faptul că presa diasporei vegetează într-un vid deontologic şi că cel vizat fie nici nu are cum să afle (cum ziceam, tirajele sunt confidenţiale), fie evită cheltuiala de nervi, timp şi bani a citării denigratorului în faţa unui tribunal.  În cel mai bun caz, redacţia se ascunde atunci în spatele formulării stereotipe „răspunderea pentru conţinutul textelor revine semnatarilor”, când de fapt se mizează pe scandal ca sursă a sporirii numărului de cititori. Înclin totuşi să cred că asemenea cazuri constituie cazuri tot mai rare, care ţin oricum de un fenomen marginal.

Majoritatea covârşitoare a celor care, cu mai mult sau mai puţin profesionalism, cu mai mult sau mai puţin talent, furnizează publicaţiilor din diasporă materia atât de necesară, sunt desigur oameni de bună credinţă, devoraţi ideii de slujire a adevărului şi dreptăţii, păstrării tradiţiilor, a identităţii culturale, a legăturii cu ţara, cultivării limbii române.   [pag. 107-108]