Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieţii cotidiene în spatele Cortinei de Fier

         Anuţa Timiş era o ţărancă dintr-un sătuc din Nordul României. Şi-a făcut singură avorturi, le-a sfătuit pe alte femei cum să le facă şi, odată, a asistat la unul ea însăşi.  „Mi-am făcut singură trei avorturi. Le-am făcut pentru că viaţa era grea atunci: nu erau bani şi ne lipseau multe lucruri. Nu ne puteam permite mulţi copii. Pe vremea lui Ceauşescu, le făceam oricum puteam. Toată lumea le făcea, nu numai eu.
          Foloseam o sondă medicală din oţel inoxidabil, ca o antenă de radio. Mi-o făcuse cineva. Nu era a mea. Am primit-o de la nişte prietene care făcuseră şi ele asta. Am pus sonda în alcool sanitar. Asta a fost tot. Şi mi-am vârât-o în uter. A funcţionat imediat. Împrumutam sonda de la una la alta. O dezinfectam şi o treceam mai departe. O fierbeam şi o ştergeam cu spirt medicinal.
          Fătul avortat ieşea afară. Lua în jur de o săptămână. Era dureros, desigur. Apoi îi îngropam lângă stâlpul de electricitate  din curtea din spate, unde nimeni nu-i putea găsi. Nimeni nu ştia. Dacă eram prinsă, aş fi făcut închisoare. Nici chiar bărbaţii noştri nu ştiau că avortam.
         Am ajutat una sau două femei. Le-am dat sonda şi le-am explicat, cum le explicasem şi altora, cum să o folosească. Sigur, unele femei mureau sau ajungeau la spital cu hemoragii. Dar nu existau prezervative, cum sunt acum, pentru că erau interzise. Dacă vorbeai despre avort în vremea lui Ceauşescu, te arestau pe loc”.
         Timiş a fost judecată şi condamnată pentru rolul ei în avorturile ilegale. Însărcinată în trei luni pentru a doua oară, a fost condamnată la închisoare. Acolo şi-a născut copilul, care i-a fost luat cu forţa, lucru care o doare şi în ziua de azi. „Am stat în închisoare un an şi zece luni. M-au dus la spitalul Jilava din Bucureşti şi acolo am născut o fetiţă. La trei luni după aceea mi-au spus că voi fi trimisă, de la Jilava, într-un lagăr de muncă pentru femei. Le-am cerut să mă lase să-mi văd fata. Am sărutat-o şi n-am mai văzut-o niciodată.
         Când am ieşit din închisoare, am întrebat: „Dar fetiţa mea? Unde să mă duc să o iau?” Iar ei mi-au spus: „Întrebi când ajungi acasă”. Dar, după ce am ajuns acasă, nu am putut afla nimic. Toţi oamenii pe care i-am întrebat au ridicat din umeri. Au luat-o fără ştirea mea. Nici astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. [pag. 168-169]