Urlă haita… – Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud

Pe celular am dat peste Ovidiu Cotruş, student la Filozofie, critic literar, eseist şi poet. Era nepotul poetului Aron Cotruş. Luni de zile l-am ascultat acolo analizând opera lui Dostoievski, autorul său preferat. „Demonii” cu toţi eroii lui Dostoievski  (Verhovenski, Stavroghin, Părintele Zosima şi alţii) sunt personaje care până astăzi, după atâţia ani, mi-au rămas în memorie după povestirile lui. Puiu, cum îi ziceam noi,  trăia în lumea lui. Înalt, puţin gârbov, toată ziua vântura şi iar vântura o batistă. Iar dacă îi schimbam bocancii  cu alţii, habar nu avea. Îl iubeam cu toţii. Ne făcea viaţa mai uşoară, iar noaptea adormeam odată cu eroii lui. Cât de însetaţi eram de cultură şi cum îi mai sorbeam vorbele!

Viaţa în cameră era acum cu totul alta. Suspiciunile dispăruseră. Majoritatea reeducaţilor îşi reveniseră. Fiecare şi-a găsit câte o preocupare. Cei mai mulţi s-au apucat de învăţat, de studiu. Cu Nelu Ivan, inginer chimist din Făgăraş, am învăţat toată chimia organică. Cu inginerul Constantin făceam germana, iar cu nea Alecu Georgescu, inginer hidraulic din Pucheni, Prahova, am făcut logică. El, nea Alecu, ne-a vorbit despre Dorin Pavel, profesor de hidraulică, cel care la încheierea Tratatului de Pace cu ruşii pe Prut a luat un pumn de ţărână şi a zis: „Şi acesta este pământ românesc!” Ne-a mai vorbit nea Alecu despre inginerul Fogoroş (român crescut de un baron ungur) care a modernizat Budapesta şi despre mulţi alţi oameni de renume;  îi sunt recunoscător până astăzi pentru toate câte ni le-a povestit atât de frumos şi cu tâlc.

Înainte de Crăciunul 1955 am fost pedepsit zece zile la izolare, împreună cu Dumitru Bordeianu. Ce se întâmplase? De la etajul superior fusese lăsat pe o sfoară, pe fereastră, un bilet. Gardianul de afară a văzut şi a dat alarma. Au năvălit peste noi câţiva gardieni cu un ofiţer de serviciu. Ca să nu fie pedepsită toată camera, mi-am asumat eu răspunderea, iar Mitică Bordeianu mi s-a alăturat. [pag. 158-159]