Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România.

De origine moldovean, născut la 23 iunie 1919 la Crăeşti, Roman, Spiru Blănaru ajunge în Banat, în comuna Domaşnea. Aici este „adoptat” de familia Nicolae Horăscu, şeful garnizoanei Mişcării Legionare din zonă, şi se va căsători cu fiica acestuia, Maria Horăscu. Pleacă la Bucureşti, unde studiază dreptul şi devine un apreciat avocat. Viaţa liniştită de familie (i se născuse un băiat, Corneliu) şi cariera juridică îi vor fi întrerupte în 1947, când bolşevismul se instaura în ţară. Comuniştii au înlăturat, prin ilegalităţi, toţi duşmanii lor: monarhia, ofiţerii, partidele  politice şi mai ales legionarii, care formau grosul forţei anticomuniste. Au fost arestaţi cu sutele de mii.
În aceste condiţii, au luat fiinţă grupuri de partizani, „bandiţi” ai sistemului bolşevic, printre care şi cel din Teregova (Caraş- Severin), condus de Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu şi Gheorghe Ionescu, în 1948. Gheorghe Ionescu, notar public, a organizat comuna Teregova pentru a susţine şi aproviziona grupul lui Spiru Blănaru şi al Colonelului Uţă.
„În vremea aceea nu se mai făcea deosebire între ţărănişti, liberali, militari sau legionari. Toţi erau români, cu o singură datorie, aceea de a apăra fiinţa neamului de duşmanul de la răsărit, bolşevicii. Când a fost obligat să fugă în munţi, Gheorghe Ionescu s-a dus în grupul  lui Spru Blănaru” scrie Atanasie Berzescu, participant activ la evenimente, în cartea sa „Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului”.
La începutul lui 1949 grupul Spiru Blănaru se afla pe dealurile Teregovei, organizându-se şi aprovizionându-se.  Când unul dintre partizani, Anculia Moise, a fost arestat în seara zilei  de 12 ianuarie 1949 şi dus la Postul de jandarmi din Teregova, a avut loc atacul partizanilor pentru eliberarea lui. Au participat Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Anculia Petru, Ghimboaşe Nicolae şi Stoichescu Pavel care vor elibera pe cel arestat.
În urma acestui fapt, securitatea organizează lupta de la Pietrele Albe, pe dealurile Teregovei, suferind cea mai grea înfrângere din partea partizanilor. Blănaru şi Ghe. Ionescu au condus strălucit lupta după toate regulile militare, iar partizanii s-au apărat îndârjit. Ca urmare, ministrul de externe al URSS s-a plâns la ONU de „bandiţii de pe dealurile Teregovei care luptă cu arma în mână împotriva comunismului” (mărturie rămasă în analele ONU).
Bătălia este descrisă de Atanasie Berzescu în cartea citată, astfel: Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu se aşteptau acum la un atac din partea securităţii. S-au pregătit de luptă. Se aflau pe dealul Cârciobaţi, sub muntele Semenic. De aici s-au deplasat spre Pietrele  Albe.  Ajunşi acolo, s-au aşezat în linie de apărare. Nu mai aveau timp să se ascundă.  Era ziua de 22 februarie 1949. Zăpadă mare, ger aspru. Securitatea a deschis focul cu toate armele în flancul stâng al grupului. Din această poziţie parizanii au respins  atacul securităţii cu un foc nemilos de arme automate. La mitralieră, în cadrul grupului se aflau Ion Berzescu- Berda, trăgător, şi Petru Berzescu- Berda, încărcător, fraţi. Spiru Blănaru conducea lupta. Au căzut mulţi morţi din partea securităţii. De la partizani, nici un mort. Atacul a fost respins. Armata s-a retras, încărcându-şi morţii în căruţă. Văzând că flancul stâng este bine fixat la teren şi înzestrat cu armament bun, securitatea a deschis un alt foc, atacând flancul drept al grupului. Aici au făcut o breşă… Grupul a făcut o manevră de retragere organizată, derutând securitatea prin susţinerea retragerii cu foc continuu de către centrul de apărare a liniei de luptă. Lupta a durat până noaptea târziu. Armata era hărţuită din toate părţile de grupuri de câte trei partizani”.  [pag. 128-129]