Memorial şi însemnări zilnice.Volumul III

El îmi spune să mergem afară unde în parc este mai bine şi mai sigur. El se lansează într-o lungă expunere asupra situaţiei. Arată că omul acesta, Hitler, cu mâinile lui îşi dărâmă opera lui de a fi făcut marele Reich după o laborioasă, deşi scurtă activitate. „A fost desigur un mare merit şi cu puternica lui armată a reuşit să ocupe continentul. Acesta era cristalizat după secole de războaie şi acţiuni diplomatice, dar el în câţiva ani l-a întors cu susul în jos. Sunt realităţi”.

„România, după răsturnările şi prăbuşirile cunoscute, nu mai putea să se ţină în orbita puterilor aliate de la vest, fiindcă, nepăsătoare, nepregătite, indolente, îndepărtate şi ineficiente, nu mai puteau onora semnătura ce şi-au pus pe tratate. Rusia nu ne-a nutrit niciodată gânduri bune, fie ea ţaristă, fie bolşevică; de trei secole ne-a cotropit cu tendinţa  de a ne înghiţi şi cu duşmănie, fiindcă eram o piedică în drumul spre Ţarigrad sau al revoluţiei universale. România avea de ales între nazismul violent, fără scrupule, dar atotputernic faţă de Aliaţii neputincioşi şi bolşevismul tot atât de cotropitor, dar ce nu era în stare să reziste Germaniei. Oamenii noştri politici îmi reproşează că simpatizez şi că sunt captat, hipnotizat de Hitler. Nu! Nu! Nu este adevărat” spune el cu tărie. „Simpatiile mele au fost întotdeauna pentru Franţa şi Anglia cu care am luptat cot la cot în primul război mondial”. Ne mişcam pe aleile peluzei deschise, departe de indiscreţii şi mă aşeza totdeauna la dreapta sa, spunându-mi că nu aude bine cu urechea stângă. Reluând firul, el spune: „Am fost în Franţa şi în Anglia cu sarcini importante, îi cunosc, îi apreciez şi îi iubesc, dar după prăbuşirile din 1938-1940” – pe care le enumeră – „după răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, după ciopârţirea Transilvaniei, după dezmăţul şi destrămarea de sus, ca şi după anarhia legionarilor, am ajuns în fundul prăpastiei, iar în acest timp se produceau repetate violenţe, demonstraţii, ameninţări, lovituri de tun etc. din partea ruşilor; ce mai putea face conducerea ţării şi ce alt drum putea să aleagă pentru salvarea poporului, decât acela al unei politici alături de Germania; era în mintea tuturor dispariţia şi însângerarea, deportările din Iugoslavia. Pentru mine care am privit de aproape şi am luat parte la pierderile, la zbuciumul năzuinţelor, dar mai ales am văzut sângele care a curs pentru întregirea neamului, a fost sfâşietor văzând cum se năruia şi se desface clădirea neamului nostru ce era pus în calea nimicirii pe care a cunoscut-o de atâtea ori în viaţa lui. Gândul de salvarea şi de reîntregirea neamului m-a cuprins şi m-a purtat în tot ce am întreprins. Care din aceşti bărbaţi politici ai noştri s-a ridicat să ia conducerea statului izbit din toate părţile, ca să-l conducă în ape mai liniştite? Nici unul nu s-a ridicat, nici măcar cu un sfat. Nici unul nu avea nici putere în interior şi nici credit în afară. Garda Legionară care întrunea simpatia Germaniei şi sufragiile naziste, era slabă, dezorganizată şi dăduse dovada incapacităţii pe care a crezut că o poate înlocui cu silnicii, cu cruzime şi cu crime. Partidul Comunist, care ar fi fost susţinut de Rusia, nu reprezenta decât o minoritate, care-şi avea puţină priză în popor; deci ambele aceste două formaţiuni politice, una progermană, cealaltă prorusească, nu puteau să ia puterea sau conducerea ţării în aceşti ani de grele încercări pentru noi şi de război european dezlănţuit pentru cotropiri şi cu tendinţe de extindere şi de alte cotropiri ca în Finlanda, în Polonia, în Ţările Baltice, în Balcani”. [pag. 78-79]