Memorial şi însemnări zilnice.Volumul II

Ipate Cernat şi familia lui de numeroşi moldoveni (patru generaţii) din Transnistria (între Balta şi Olviopol către Bug). El era un om isteţ, ştia carte şi socoteala, vorbea şi ruseşte, dar avea şi  stare bună de la părinţi şi de la străbuni; fiind moldovean, odată cu revoluţia, ca bogătan, a fost ridicat cu părinţii şi cu bunicii lui, dus în câmpia caucaziană unde – spunea Ipate Cernat – a fost pus să facă aceeaşi avere ca cea părăsită.

Cu însuşirile lui şi muncind, a fost numit de stăpânirea sovietică şeful unui sovhoz, unde a avut bună reuşită; la  venirea germanilor acest centru a fost însărcinat să aprovizioneze „D.L.”, prin stăruinţa Dr. Popescu-Sibiu şi a intendentului – colonel Virgil Chiornoagă. A fost mare bucurie pentru Cernat că  avea de a face cu de-ai lui. Într-o bună zi el  este condus de Dr. Popescu-Sibiu la „nacealnicul moldovean” pe care ţinea să-l cunoască şi mă pofteşte la masa lui duminică, să-i cunosc familia. Am răspuns la chemare şi am cunoscut cele patru generaţii (cea mai mică erau copii de 3-4-7 ani). Vorbeau toţi o moldovenească frumoasă de cronică care te transpunea în vremea orheienilor sau a vechilor voievozi; cei mai bătrâni vorbeau puţin ruseşte, dar femeile nu ştiau; toţi lucrau la sovhoz sau pe acasă (cei mai bătrâni); cu toţi trecuseră de o duzină şi trăiau în vechile orânduieli şi obiceiuri din ţara lor pe care o numeau tot Moldova, fiindcă, spuneau ei, Basarabia este numai la asfinţit de Nistru. La masa unde  ne-au poftit – eram cu câţiva ofiţeri -, nu s-au aşezat până nu au cântat cu toţi, chiar şi copiii, rugăciunea „Tatăl nostru”, în frumoasă incantaţie, pe mai multe voci.  Cernat ne spunea că de când religia şi biserica au fost desfiinţate, rugăciunea aceasta le-a rămas mai mult decât religia, o datină şi un obicei pentru care nu li se face nicio vină şi care le dă lor un respect între ei, precum şi o credinţă; le priveam la  masă faţa lor cu oval curat, ochi şi păr negru, culoarea feţii albă, cuviincioşi, curaţi şi cu mâncăruri bune moldoveneşti. La retragerea noastră, ei voiau să meargă după trupe, şi Ipate Cernat mi-a cerut sfatul; dorea să-şi vadă casa părăsită şi locurile natale. Eu i-am dat ideea că să vină cei tineri, iar cei bătrâni să rămână, pentru că dacă va ieşi rău să aibă unde să se întoarcă: s-a făcut un simulacru de silnicie din partea germanilor „care nu voiau să lase populaţia validă în mâna adversarului”; au fost îmbarcaţi şi au sosit fericiţi la casa lor; mi-au scris la Bucureşti, scriau româneşte cu caractere latine, chiar şi femeile care făcuseră carte la Balta.

O rubedenie a lor, vechi preot, a deschis o biserică chiar în marele local unde aveam cartierul şi unde mai fusese o veche biserică. În timpul peregrinărilor mele, Dr. Popescu-Sibiu, pe linia psihiatrică, a stăruit şi a promovat deschiderea locaşului de rugăciuni care era arhiplin de enoriaşi ruşi şi mulţi moldoveni. Din nou serviciul german „S.D.”, tot atât de zelos, a intrat la idei şi ne-a „încondeiat” la noul comandant al Grupului de Armate. Acest dur von Kleist a venit la biserică; Căpitanul Dorwagen Florian a avut timp să adune garda de onoare, iar eu să alerg pentru a-l primi. Era la 6 decembrie, duminică şi mare sărbătoare – Sf. Nicolae – a pravoslavnicilor ruşi; a trebuit să se facă cu greu loc comandantului şi suitei sale, unde l-a primit un cor frumos şi protopopul care slujea; generalul a fost mirat de smerenia numeroasei asistenţe, de sutele de icoane care acoperiseră pereţii, cum şi de cântările frumoase de cor.[pag 198-199]