O idee care ne suceşte minţile

Împotriva acestui argument se poate aduce obiecţia elementară că teoria politică a comunismului nu se bazează pe ideile iluministe invocate de apărătorii lui, ci pe cu totul alte idei: pe ideea luptei de clasă, pe ideea răsturnării prin violenţă a societăţii, pe ideea suspendării libertăţilor în vederea suprimării inegalităţilor, pe ideea cenzurării preventive a libertăţii de expresie, pe ideea partidului unic şi a realizării statului totalitar, pe ideea necesităţii ideologizării permanente a societăţii, în fine,  pe ideea că perfecţiunea scopului scuză caracterul expeditiv al mijloacelor, idee exprimată popular de Stalin prin butada că omleta nu se poate face fără spargerea ouălor.

Comunismul este, prin urmare, cu totul altceva decât ideile-mască pe care le invocă: egalitate, fraternitate, libertate. Înainte de a fi egalitate, comunismul este transformarea statutului de cetăţean dotat cu drepturi, egal în faţa legii cu alţi cetăţeni, în supus obligat prin constrângere fizică la îndatoriri; este, altfel spus, transformarea egalităţii în faţa legii în egalitate în faţa represiunii. Înainte de a fi fraternitate, comunismul este transformarea dreptului de a-i fi indiferent, solidar ori fidel aproapelui în obligaţie poliţienească de a-l supraveghea şi denunţa; este, altfel spus, transformarea întregii societăţi, de către statul socialist, într-o societate a delaţiunii, a supravegherii şi a linguşirii servile a conducătorilor. Înainte de a fi libertate, comunismul este transformarea libertăţilor în servitute: nu voluntară, ci impusă; nu aleator, ci sistematic; şi nu a unora, ci a tuturor. Altfel spus, comunismul este transformarea libertăţii sociale într-un vast ţesut format fie din celule sociale concentraţionale, pentru oamenii definiţi ca supuşi, fie din lagăre de concentrare, pentru cei definiţi ca duşmani.

Nu în ultimul rând, comunismul înseamnă fanatism. Un dublu fanatism: al gândirii şi al negării faptelor. Cea mai bună ilustrare a acestui dublu fanatism a fost produsă, după ştiinţa mea, de una din cele mai strălucite minţi ale secolului XX, filozoful maghiar de limbă germană, cel care a scris capodopera Geschichte und Klassenbewusstsein, Georg Lukács. Într-un interviu apărut postum în The New Letf Review (numărul din iulie-august 1971), Lukács declara: „Am fost întotdeauna convins că este preferabil să trăieşti în cel mai rău regim socialist decât în cel mai bun regim capitalist”.

Această declaraţie, pentru simţul meu moral este îngrozitoare. Ea susţine în mod emfatic trei monstruozităţi: că ideologia este mai importantă decât cunoaşterea; că faptele nu contează; că sacrificiile umane sunt secundare. [Horia-Roman Patapievici, pag. 111-113]