Tragedia romilor deportaţi în Transnistria, 1942-1945. Mărturii şi documente

A ţinut patru zile viscolul. Oricine ieşea afară din bordei intra repede înapoi de năpasta gerului. Patru zile a ţinut viscolul acela. Ei, ce spui că au făcut? Care avea cizme, care avea cojoace din România şi-a băgat capul şi s-a dus în pădure. Acolo erau patru păduri: una de brad, una de salcâm, una de stufăriş, una de salcie. Ne-am pus să ne facem foc că muream de frig. Bugul era cam la jumătate de kilometru de noi. Tăiau lemnele cu securele şi  au pus de şi-au spart bordeiele acolo. Unde ne puseseră acolo nu era pat, bordeiul avea doar o rogojină ca uşă, nu avea coş, nu era sobă. Patul era făcut din pământ, avea nişte scări din pământ, iar bordeiele astea nu aveau nici coş, nu aveau nimic. Au spart oamenii şi-au făcut coşuri la bordeie şi au pus de şi-au făcut foc în mijlocul bordeiului. În primăvară, când a venit primăvara, au pus şi au tăiat toate pădurile. Nu mai erau păduri. Arseseră.
Umblau câinii cu maţele morţilor peste bordeiele noastre. Oamenii morţi îi mâncau câinii. Iar acuma ne era frică de cei morţi. Acolo a murit Bina, a mâncat-o Burdufu. Era grasă Bina. Nu a avut ce mânca. A luat o bucată de fier, a tăiat o bucă a fundului, a fript-o şi a mâncat-o, de-i curgeau balele pe gură. Burdufu luase muşchiul fundului. L-au văzut cinci, şase oameni şi ne-au spus şi nouă.
Al cui era Burdufu?
Burdufu? Al dracului, a lui taică-său. Cine l-o întrebat? Când a murit Bina, în ea erau zece, cinsprezece galbeni mari de aur. O ştiau oamenii, neamurile ei, că are galbenii în ea. Acuma, ce făcuse Burdufu? A luat din ea buca fundului şi o mânca, şi îi curgea sângele din gură. Pe urmă au venit câinii şi au mâncat-o toată. Au venit trei, patru câini şi au tras maţele din ea. Galbenii erau în ea, ăia ce-i înghiţise la Nistru. Nu-i scosese afară, că nu avusese ce mânca. De ce? Neavând ce să mănânce, nu a ieşit afară. Omul numai atunci când mănâncă aruncă afară pe câmp. Aşa. Ce spui că au făcut? I-au luat câinii maţele şi le trăgeau după ei. Şi uite-o aici pe Zânca, mătuşa mea, a găsit doi galbeni mari, Lena a lui Parolea, era fată mare atunci, a găsit şi ea doi. Nu le-au mai luat de la ele.  De unde să le mai dea lor, că i-au găsit pe câmp. Aşa. Pe urmă am stat toată vara acolo. Muriseră cam jumătate din oamenii noştri. Ne-au pus  să muncim acolo, la colectiv. Unde munceam?
Mihai: Spune-i unde ne-au pus la lucru.
Tănase: Ne-au pus să lucrăm la colectiv. Veneau după noi jandarmii cu furcile. Venea Mărado, Ilia şi Onila, ei erau echipa. Luau femeile de acasă şi mergeau cu ele pe câmp să lucreze la cartofi. Săpau gropi mari şi acolo aşezau în gropile acelea cartofi şi porumb. Aşa. Ne numărau şi ne scriau câte persoane suntem acolo în cort şi ne dădeau mâncare la porţie. Ce crezi că ne dădeau? Câte un kilogram de făină de persoană. „Zece oameni în casă, zece kile dă mălai.” Îţi mai dădea cinci kilograme de melasă, ne dădeau melasă. Luau oamenii ce puteau de la colectiv. Primeau porţie: luau fasole, luau sare. Când veneau acasă, în patru, cinci zile se termina mâncarea aceasta. Cine nu putea să meargă la muncă stătea şi zăcea de boală şi apoi murea. Cei care aveau aur mergeau în sat şi schimbau galbenii şi cumpărau  făină, carne şi mâncau. Care nu au mai avut galbeni au murit acolo toţi. Când cădeau bolnavi, mâncau câinii din ei. 
Am stat acolo iarna aceea, am iernat prin sate, ne-au risipit, nu mai stăteam laolaltă. Au pus câte douăzeci de căruţe şi munceam la colective, curăţam drumurile de zăpadă. Mergeam la colective şi măturam şi făceam curăţenie şi ne dădeau porţie de mâncare. Era mai binişor atunci. Am stat aşa cam doi ani de zile. [pag.  156-148]