O viaţă de muzician: Erich Bergel. Notiţe biografice personale

Întors în Europa, au urmat spitalizări şi chimioterapie. Deja marcat în expresie şi mişcări, radia încă acel fluid al unei virilităţi puternice, care îi era caracteristică, şi se străduia, invocând toată forţa voinţei sale, să îşi menţină ţinuta şi activitatea. Nici o trăsătură, nici un cuvânt nu lăsa să se înţeleagă cum stăteau lucrurile în interior. Cu trei săptămâni înaintea morţii sale, la 3 mai 1998 în Ruhpolding în Alpii Chiemgau – mai putea merge doar cu mari sforţări, respingea însă orice ajutor cu o mişcare autoritară a mâinii – l-am dus cu maşina la legătorie, unde toate ştimele şi partitura de orchestră la „Arta fugii” primiseră ultima lor formă exterioară. Ajuns din nou în camera de lucru din locuinţa sa, a aranjat cu mâinile sale deosebit de frumoase şi energice, stând drept în faţa mesei de scris ştimele şi partitura, spunând: „Asta rămâne din mine.” Totul scris de mână, cu acurateţea plină de caracter cu care îşi scria notele de la vârsta de cincisprezece ani. Această parte a operei vieţii lui – varianta pentru orchestră la „Arta fugii” – fusese numită odată de către „Wiener Zeitung” drept „Marea, însemnata faptă a lui Erich Bergel”. M-a trecut un fior atunci când a adăugat, aparent imperturbabil, privindu-mă tot timpul în ochi: „Dacă aş lăsa toate acestea unei orchestre, unui dirijor sau muzicolog din ţara din care provine Bach, ar mucegăi aici într-un sertar din cauza incapacităţii de înţelegere mediocră şi atotştiutoare. Această ţară nu mai e capabilă să îşi perceapă arta şi cultura… Du notele lui…” Mi-a spus numele unui dirijor din străinătate. Am promis şi mi-am ţinut promisiunea. [pag. 120-121]