Oranki. Amintiri din captivitate
În gara Gorki, lume puţină, peronul aproape pustiu. E seară cu slabă lumină electrică; trenurile care trec spre Moscova sau către Siberia. Pe acoperişurile şi tampoanele vagoanelor lume multă, ciucure, în interiorul vagoanelor puţini călători. Ca să intri în vagon trebuiie să ai bilet. Și, ca să ai bilet trebuie să ?l plăteşti. Biletul costă scump, prea scump pentru punga anemică a ţăranului sau a lucrătorului. Dacă însă te sui pe acoperiş sau te fixezi pe tampon, poţi călători fără plată, cu riscul vieţii, cu mii de accidente. De aceea vagoanele sunt goale, iar acoperişurile şi tampoanele sunt arhiocupate.
Stau, privind la un astfel de tren care merge spre Astrahan şi mă gândesc : unde eşti Europă, să vezi pe cine ţi-ai ales stăpân şi cu ce binefaceri vrea să te fericească lumea răsăritului ?!
Câţiva indivizi, zgribuiliţi în hainele lor de doc, încearcă să se urce pe tampoane şi nu reuşesc. Nimeni nu se mişcă, nimeni nu-i ajută, nimeni nu le face loc. Înjurând , necăjiţi, se întorc pe peron şi când ne zăresc pe noi, cunoscând cam ce neam de oameni suntem, strigă să se audă în toată gara: ?Mă, când veţi ajunge acasă la voi, să spuneţi Europei, că noi aici murim de foame, …murim ca nişte câini pe drumuri? [pag. 159-160]