Persecuţia Bisericii Catolice din România. Documente din Arhiva „Europei Libere”: 1948-1960
La 3 septembrie, printr-un decret guvernamental, monseniorului Ioan Suciu, cel care a însufleţit întreaga mişcare [de rezistenţă] i-a fost retrasă recunoaşterea calităţii sale de administrator apostolic de Blaj [vezi Doc. Nr 5]. Toate actele pe care el le-ar fi emis în viitor erau deasemenea declarate nule şi inexistente. Pentru că nu a ţinut cont de acest decret, a fost avertizat de poliţie să înceteze exerciţiul funcţiei sale episcopale. Dar el şi-a continuat activitatea răspunzând forţelor de poliţie care au fost trimise pentru a-l aresta, că Sfântul Părinte l-a numit episcop şi deci numai el poate să-i destituie.
La 17 septembrie 1948 a fost destituit mons. Ioan Scheffler, episcopul latin de Satu-Mare. A doua zi, adică la 18 septembrie, a fost retrasă recunoaşterea altor cinci episcopi, dintre care trei ai Bisericii Unite: mons. Valeriu T. Frenţiu, episcop de Oradea, mons. Alexandru Rusu, episcop de Maramureş, [şi mons. Ioan Bălan, episcop de Lugoj] şi doi episcopi ai Bisericii Latine, mons. Alexandru Cisar, arhiepiscop de Bucureşti şi mons. Augustin Pacha, episcop de Timişoara.
Astfel, privând Biserica Catolică de aproape toţi episcopii săi, regimul comunist a considerat că a sosit momentul pentru atacul decisiv. Consecvenţi ideilor lor – tipică pentru binecunoscutele metode de guvernare comunistă – de a nu desfiinţa biserica printr-un decret guvernamental, ci ca urmare a unei decizii interne a voinţei populare [exprimate] prin plebiscit, guvernul a trimis o invitaţie tuturor membrilor clerului unit la 27, 28 şi 19 septembrie, cerându-le să semneze un document prin care fiecare delega doi preoţi ca reprezentanţi ai parohiilor din judeţul său, la o întâlnire planificată a avea loc la 1 octombrie 1948 la Cluj. Era o întâlnire care trebuia să decidă venirea catolicilor uniţi la Biserica Ortodoxă.
Documentul conţinând „delegaţia” a fost formulat în felul următor:
„(…) Deoarece clerul greco-catolic a fost impresionat de cuvintele rostite de Sfinţia Sa, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia întronizării lui precum şi de apelul Mitropolitului [ortodox al] Ardealului, lansat cu ocazia centenarului revoluţiei de la 1848, când el a cerut românilor greco-catolici să se reîntoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe Române, noi, subsemnaţii, meditând la ceastă problemă, am ajuns la concluzia că a venit momentul unirii celor două Biserici româneşti.
Prin urmare, fiind informaţi că urmează să aibă loc la 1 octombrie 1948 la Cluj o întâlnire având acest scop, noi, subsemnaţii preoţi greco-catolici ai parohiilor din judeţul … Îi delegăm
Pe părintele … din parohia… şi pe părintele… din parohia… să participe la această adunare pentru a ne reprezenta deplin puterea noastră, având mandatul de a susţine cu toată puterea votul pentru întoarcerea Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă. Delegaţii sunt autorizaţi să semneze în numele nostru proclamaţia de revenire, pe care noi o acceptăm dinainte.
27 septembrie 1948”
Strângerea de semnături pentru acest document a prilejuit o adevărată campanie de intimidare şi ameninţări pe care mulţi preoţi uniţi au încercat să o evite prin fugă. Guvernul a desfăşurat o adevărată luptă pentru a-i găsi pe preoţii care au fugit, ameninţându-i cu arestarea sau deportarea în Siberia. Astfel guvernul a reuşit să obţină semnăturile a 423 preoţi care au delegat 38 de preoţi şi protopopi aleşi de guvern pentru a-i reprezenta la întâlnirea din Cluj. [pag. 145-147]