Memoriile căpitanului Dumitru Păsat. 1941-1945

Ideea de a se forma unităţi româneşti şi de a lupta contra nemţilor alături de Armata Roşie se punea pe tapet, cum se zice. Şi mai târziu, în toamna anului 1943, se formează un comitet de ofiţeri superiori, care au luat contact cu Ana Pauker şi Vasile Luca să facă propagandă în favoarea creării unei divizii de voluntari români, care să lupte contra nemţilor, alături de armata sovietică. Propaganda în favoarea creării acelei divizii a început cu toată puterea şi a prins rădăcini în sufletele multor ofiţeri, la unii în mod cinstit, la alţii ca o ocazie să scape de lagăr şi să dezerteze la români. Ofiţerii erau împărţiţi în două tabere, unii erau pentru a se forma unitatea, dar masa era contra. Deodată, se zvoneşte în lagăr că vine un comitet de ofiţeri superiori prizonieri, în frunte cu Ana Pauker şi Vasile Luca, refugiaţi politici, şi cu deputatul basarabean, avocatul Pisică (Mâţă).

Lucrul s-a adeverit. Într-o după-amiază din toamna anului 1943, se dă adunarea ofiţerilor din lagăr. Se improvizează o scenă din câteva mese, se aduce pe scenă o masă acoperită cu o pânză roşie şi se aduc mai multe scaune. Noi, masa de ofiţeri români, suntem invitaţi să ocupăm locuri pe scaune lungi, atâţia câţi am avut loc, restul în picioare. După ce ne-am adunat, vine şi comisia. Erau în comisie, în afară de cei arătaţi mai sus, locotenent-colonel Cambrea, maiorul Buzoianu şi încă alţii, de care nu-mi mai amintesc.

A vorbit mai întâi Ana Pauker, arătându-ne cum ţara noastră a fost trimisă în război de Antonescu şi Hitler, cum nemţii o să piardă războiul, cum o să fie Germania fărâmiţată în state mici, ca să-i treacă pofta să mai declanşeze vreodată un război. A mai spus că, pentru a redobândi Ardealul, România trebuie să iasă din război şi să se alăture puterilor aliate. Pentru asta trebuie să fim noi, ofiţerii şi trupa, în fruntea acestei lupte să ne putem scăpa ţara de sub jugul fascist şi redobândi Ardealul. Tot în acest sens au vorbit şi Vasile Luca şi Mâţă, lt.-col Cambrea, maiorul Buzoianu şi câţiva ofiţeri înscrişi şi pregătiţi de mai înainte să ia cuvântul. Era o tăcere ca de mormânt, nu se auzeau decât inimile care băteau şi musca în aer bâzâind. Eram cam în a cincea bancă, pe la mijloc, şi în stânga mea stătea bunul meu prieten, căpitanul int. Ionescu Virgil, iar cu două bănci mai în faţă şi spre stânga stătea un colonel rus, cu un fizic de Hercule.

Acest om asculta la cei ce luaseră cuvântul până atunci şi nota ceva într-un carneţel. Terminându-se vorbitorii, Ana Pauker roagă şi invită pe ofiţeri să se scoale şi să ia cuvântul cine doreşte. După un moment de ezitări se scoală un căpitan de cavalerie, pe nume Popescu-Tudor. El făcea parte din comitetul ofiţerilor înscrişi la clubul antifascist şi nu a părut curios nimănui că doreşte să ia cuvântul. Ajuns pe scenă, îşi reglează vocea, îşi pune în ordine ţinuta şi începe să vorbească. Toţi cei ce-l ascultam ne aşteptam să vorbească ca şi predecesorii lui, mai ales că era în comitetul antifascist şi scria articole la gazeta de perete a lagărului. Şi începe cuvântarea cam aşa: camarazi, să nu daţi ascultare la nimic din tot ce s-a spus aici de antevorbitori şi în special la cele spuse de doamna Pauker, care este o străină de neamul nostru, este în slujba duşmanilor noştri. Ruşii nu vor uita niciodată visul lui Petru cel Mare de a ne lua gurile Dunării şi  a ocupa Dardanelele, spre  a ieşi la Marea Mediterană.

În acest timp, colonelul rus de lângă noi se scoală şi strigă din toate puterile, în limba română: „Ajunge, nemernicule, tâlharule, bandit fascist care ai venit cu arma în mână contra ţării mele, ţară paşnică, care nu a făcut nici un rău ţării tale. La moarte cu tine, trădător al neamului tău! Ridicaţi-l de aici pe acest bandit şi la moarte cu el.” Imediat au sărit doi soldaţi ruşi şi l-au ridicat pe căpitanul Popescu-Tudor.[pag. 252-254]