Povestea vieţii mele. Volumul II

La scurt timp după venirea mea la curs în Bucureşti  (septembrie 1965), şi-a anunţat sosirea mătuşa Aniţa, în prima întâlnire cu familia, după întoarcerea ei din Siberia.  Întâlnirea cu fratele ei Ionică a fost impresionantă.

Nu s-au văzut de 25 de ani. A poposit întâi la Rădăuţi, de unde unchiul Tudor a însoţit-o la Bucureşti.
Mătuşa Aniţa şi-a exprimat dorinţa să vadă mormântul mamei ei din Câmpulung-Muscel. M-am oferit să o conduc până acolo în 26 octombrie 1965. După ce s-a recules la mormântul mamei sale  m-a rugat să nu o lăsăm aici, departe de restul familiei noastre şi de meleagurile Bucovinei. I-am promis că o voi duce în cripta familiei noastre din Rădăuţi. Şi m-am ţinut de promisiune.

Pe vremea acea nu aveam la îndemână aparatură electronică de înregistrare. De aceea am închiriat pentru câteva zile un magnetofon de la un magazin. A fost bine şi aşa.

Înainte de plecarea Aniţei, unchiul Ionică a rugat-o să pună pe hârtie tot ceea ce ne-a povestit. A promis că va scrie şi aşa s-a născut peste câţiva ani manuscrisul „Amintiri din viaţa mea, 20 de ani în Siberia”.

În anul 1982, cu ocazia primei mele vizite la Mahala, Aniţa mi-a înmânat manuscrisul şi m-a rugat să-l trec în România, deşi trebuia să trec prin două controale ale grănicerilor, cei ucraineni şi cei români. Pericolul era mare, mai ales pentru ea, dar nici mie nu mi-a fost totuna. Cu puţin noroc, am scăpat.

Întâlnirea cu Aniţa parcă i-a dat puteri unghiului Ionică, organizând vizita Aniţei pe la toţi ai noştri. Iată ce-i scria Olimpiei:
6 octombrie 1965 – către Olimpia

Aniţa în adevăr, a poposit pe meleagurile noastre. Şi cu toate că o am aici, o văd, o privesc, parcă mi se pare că e un vis. Da, după atâţia ani, după atâtea prăbuşiri, după atâtea suferinţe şi totuşi a scăpat cu viaţă şi e între noi, după multe încercări zadarnice. Da, e bine.

Astă dimineaţă Aniţa a plecat cu Gheorghiţă să privească locul unde mama îşi odihneşte  chinuita ei viaţă. Şi cât a plâns-o, cât a dorit-o…

Uitasem să-ţi spun că Gheorghiţă este de o lună în Bucureşti şi va sta până în iunie 1966, pentru nişte cursuri de specializare şi asta mă bucură, că îl pot vedea mai mult.

Şi Toader e aici de câteva zile. A  venit cu Aniţa.
Vineri, 29 octombrie 1965

Aniţa va pleca la Lugoj şi la întoarcere va face un mic popas la voi, în Craiova, căci doreşte mult să vă vadă pe toţi şi să-l cunoască pe Valeriu (n.n. soţul Olimpiei). Marioara a rămas să te anunţe din Lugoj ziua când soseşte la Craiova.

Aniţa va trebui să fie în Bucureşti sâmbătă, 6 noiembrie, asta pentru simplul motiv că sâmbătă, până duminică la prânz, s-ar putea să dea o fugă Vasile din Tg. Mureş şi Ionică de la Cluj, ca să o vadă pe mătuşa lor Aniţa, pe care nu o cunosc.

Vizita Aniţei a fost evenimentul anului 1965. Va reveni în România, condusă de fiul ei Vasile, în anul 1978.[pag. 88-91]