Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani

Probabil că vom fi de acord cu toţii că 1989 a reprezentat în primul rând un sentiment împărtăşit de libertate : un sentiment care pur şi simplu se afla acolo, în aer, care nu necesita să fie explicat sau teoretizat. Era suficient să fie trăit – ceea ce constituia o noutate şi o bucurie. La a doua privire, a devenit tot mai evident că era vorba de sentimentul unei eliberări, a tuturor şi a fiecăruia, decât de practica, mult mai complexă, a LIBERTĂȚII cu majusculă. În România (dar nu numai), 1989 nu a fost atât re-editarea sau împlinirea lui 1789, ci mai degrabă o nouă independenţă, înscrisă sui generis în tradiţia unei naţiuni care a luptat pentru şi s-a definit mai degrabă prin eliberarea colectivă a poporului decât pentru şi prin libertatea individului. 1989 a fost şi el o astfel de eliberare de o „ocupaţie” percepută cu îndârjire ca „străină”. Traducerea ei în practică individuală a început să pună destul de repede mari probleme : „şi acum ce trebuie să facem, fiecare dintre noi, cu această libertate ?” – se întrebau tot mai mulţi oameni. La întrebarea „Ce înţelege prin democraţie ?”, un bărbat de vârstă medie mi-a răspuns astfel sec : „Liberatatea care a adus haosul.” [pag. 178-179]