Testamentul unui nebun

Când se apropia Paştele, bunica era cu totul spiritualizată, căci se pregătea să se grijească. Pentru spovedanie se împăca neapărat cu toţi oamenii cărora le-ar fi greşit cu un cuvânt şi o făcea cu o vigoare care mă uimea, căci nu pregeta să se umilească pentru cine ştie ce vorbă necugetată spusă cândva cuiva. Nu se putea linişti până nu-şi lua iertare de la toţi oamenii şi, curios, se pare că în satul acela nu erau duşmănii de netrecut, aşa cum s-au instalat cu vremea.

Pentru sărbători, bunica făcea singură-singurică lumânări curate, din ceara propriilor ei stupi. Era şi aici un ritual deosebit. Le făcea dimineaţa, ca să nu fi apucat să săvârşească în ziua aceea vreun miră-te ce păcat „cu limba asta otrăvită”. Aprindea candela. Tămâia casa, îşi frângea mijlocul în douăsprezece metanii, sărutând cu pioşenie pământul şi murmurând rugăciuni pe care nu le desluşeam bine. Lua apoi ceara, o încălzea, lega o feştilă de un cui de sub icoane şi palmele ei frecau cu îndemănare ceara până se aşeza pe feştilă. Astfel se forma o lumânare de doi-trei metri. Făcea lumânări mai groase şi altele mai subţiri. Făcea şi lumânări pentru biserică, dar pe acestea le lucra una câte una şi ieşeau ca turnate. Le miroseam şi purtau şi mireasma stupului, dar şi a mâinilor bunicii. Apoi ne dădea la fiecare câteva lumânări şi ne atrăgea atenţia cu profundă seriozitate:

– Aveţi grijă de ele, că astea sunt plăcute lui Dumnezeu, că m-am curăţit de păcate înainte de a le face şi nu seamănă cu lumânările negustorilor şi fabricanţilor, care pun în ele din lăcomia lor, iar nu mireasma credinţei!

Aşa se face că priveam înfiorat aceste lumânări şi eram convins că poartă în ele ceva sfânt. Când le aprindeam în biserică, la slujbă, continuam să le urmăresc  printre celelalte zeci de lumânări şi mi se păreau mai strălucitoare decât acelea. O simţeam pe bunica arzându-şi sufletul în faţa lui Dumnezeu.

Dar într-un an, când eram încă destul de fraged, am găsit-o pe bunica, în Săptămâna Patimilor, tristă, plânsă şi tare necăjită.
–      Ce ai, bunică?
–      Ia, păcatele mele cele multe! Mi-a zis ea. Nu pot să mă grijesc,
măiculiţă, m-a pedepsit cerul pentru păcate pe care nici eu nu le ştiu!
–      Dar ce s-a întâmplat, bunică? Am întrebat eu.
–      Iacă, azi noapte, când dormeam… cum e omul, se întoarce de
pe o parte pe alta, buimac, prin somn… şi de unde să ştiu eu, săraca de mine, că pisica fătase alături, pe pat?! Şi iacă, învârtindu-mă, am strivit un pisic…
Eu eram nedumerit.
–      Ei şi?
–      Cum ei şi?!… Am vărsat sânge, nu înţelegi? Popa nu vrea să
mai îmi dea grijania de Paşti! [pag.17-18]