Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvănene

Patru luni mai târziu au fost arestaţi treizeci şi cinci de copii în total, cu toţii între 15 şi 17 ani. Erszébet, viitoarea soţie a lui Dezsö, care ne serveşte cu cafea şi o farfurie cu fursecuri, s-a numărat şi ea printe ei. Avea 15 ani. Au fost interogaţi timp de şase săptămâni în celulele din clădirea Securităţii din Cluj. În faţa mea stă un om plin de energie, cu ochi sclipitori.
„Am fost închişi câte patru într-o celulă. Încăperea era atât de joasă, încât nu puteai sta drept în picioare. Ni s-a dat câte o lingură şi o farfurie la doi oameni. Aveam un fel de băncuţă din beton, două paturi cu cadru metalic şi nicio fereastră, doar o gură de ventilaţie de mărimea unei mâini. Foamea şi lipsa oxigenului au fost cele mai mari probleme. Noaptea venea anchetatorul. Ţi se dădeau ochelari negri ca să nu vezi încotro erai dus.”
E vorba probabil de ochelarii aceia de aviator pe care i-am văzut în vitrina din sala comemorativă de la Gherla, ochelarii care le erau puşi deţinuţilor atunci când îngenuncheau pentru a fi împuşcaţi în ceafă. Sunt nişte obiecte obscene, complet negre: ramele, lentilele, cauciucul putrezit. Ochelari întunecaţi ca noaptea, mai negri decât cei de sudori. Mii de astfel de perechi de ochelari au fost probabil folosite în România. De regulă, deţinuţilor li se puneau întotdeauna ochelari negri atunci când erau duşi undeva, pentru a nu-şi da seama unde se află şi a nu putea comunica între ei.
„În sala de interogatoriu lămpile erau îndreptate direct spre faţa ta. Erai orbit de lumină. Birourile rămâneau în schimb în întuneric. Acolo anchetatorii mâncau, beau bere şi fumau. Se ocupau de noi pe rând; uneori interogatoriul dura toată noaptea. Totul se petrecea exact cum a descris Soljeniţîn în cărţile sale. În toate ţările din Blocul Sovietic se foloseau aceleaşi metode: interogatorii pe timp de noapte, ademeniri, promisiuni false. Dacă spuneai ceva care era pe placul lor, erai răsplătit cu o ţigară. Sau ţi se promitea eliberarea după un an în loc de cinci, că îţi vei putea vedea părinţii. Numai minciuni. Unii dintre noi s-au dovedit însă mai slabi.”
Îl întreb dacă anchetatorii făceau uz de violenţă.
„De intimidare. Ne loveau. Foloseau şocuri electrice.”
Îmi întinde farfuria cu fursecuri. Cunoşteam deja întreg arsenalul de tehnici. Dezsö nu mai insistă.
„Puşcăria m-a îmbogăţit. Acolo mi-am găsit soţia şi vocaţia. Când am fost eliberat, singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să mă înscriu la facultatea de teologie. În partea de jos a uşii de la celulă erau câteva găuri mici. Într-o zi mă uitam prin ele şi am văzut haine de fată trecând. Atunci mi-am dat seama că le-au arestat şi pe ele.  Mi-am zis: trebuie să mă însor cu una din fetele astea. Sunt răspunzător pentru suferinţele lor. Am fost duşi la închisoarea de stat. De acolo toţi deţinuţii juvenili au fost trimişi la Gherla. Erszébet a ajuns la Mislea, o închisoare pentru femei. La Mislea a cunoscut oameni interesanţi: aristocrate şi soţii de foşti lideri politici. Între timp am împlinit 18 ani. După aceea am fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră.”
La Gherla, programul de „reeducare” a fost oprit în august 1952, aproximativ la momentul la care tinerii au ajuns acolo.   [pag. 264-266]