România în 7 gesturi

[…]  Însă nu doar fetele cad mereu în picioare la campionatele mondiale şi europene. La fel se întâmplă şi cu băieţii din echipa de gimnastică propagandistică a ştirilor de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Nici unul dintre ei nu are de pătimit, nici unul nu înfruntă oprobiul public, nici unul nu simte că i se cască un hău sub ochi. Toţi cad în picioare. Petre Popescu, George Marinescu, Paul Şoloc, Victor Ionescu, Ilie Ciurăscu, Nicolae Melinescu, Florin Mitu şi ceilalţi aşteaptă să se liniştească apele şi îşi văd liniştit de treabă, fără să simtă nevoia penitenţei. Unul dintre ei ajunge să reprezinte statul român la Washington, chiar dacă de coadă îi atârnă tinicheaua colaborării cu Securitatea. Nu-i alungă nimeni cu pietre pe aceşti oameni, nu le cere nimeni socoteală. Ar fi şi greu, de fapt, într-o ţară care răstoarnă de la putere un comunist pentru a alege un altul. Drept dovadă, acel Mea culpa îngânat în ceasul al doisprezecelea de George Marinescu la pupitrul ştirilor de seară e văzut astăzi de Cornelius Roşiianu drept un moment de slăbiciune care nu-şi avea rostul, fiindcă, în fond, crainicul nu-şi făcuse decât meseria.
Probabil că episodul cel mai dur din cariera tandemului Roşiianu-Marinescu este întâlnirea cu Victor Rebengiuc în zilele acelea de uşurare, confuzie, spaimă şi nesiguranţă. Rebengiuc se numără printre puţinii actori care refuză să recite poezii omagiale şi să apară pe scenă de ziua lui Nicolae sau a Elenei Ceauşescu. Spre deosebire de Florina Cercel, Adela Mărculescu, Silviu Stănculescu, Mircea Başta sau Gelu Niţu, Rebengiuc cultivă distanţarea faţă de regim, aşa că tirada lui din studioul 4 e legitimă.
Îmbrăcat cu o cămaşă peste care are un pulover vernil, Rebengiuc se uită cu o anumită severitate la cei doi crainici şi începe: „Dintre cei care au luat cuvântul până acum aici, la Televiziune – nu foarte mulţi, câţiva, câţi am putut eu să văd, greşesc când spun „foarte mulţi” – , şi care încep prin a-şi cere scuze, eu cred că asta este o atitudine nu tocmai potrivită. Cred că lucrurile n-ar fi ajuns aici dacă fiecare dintre noi ar fi avut tăria, la timpul potrivit, să-şi înfrângă frica şi să încerce să aibă o atitudine demnă faţă de tot ce se întâmpla în jurul lui. Şi dacă fiecare dintre noi ar fi spus un „nu”, un „Nu!”, atunci când era solicitat să spună versuri la televizor, când era solicitat să spună cuvinte, nume proprii care nu se mai pot pronunţa, nici atunci şi nici acum – eu nu pot pronunţa un asemenea nume propriu şi n-am putut nici înainte s-o fac -, cred că dacă ei s-ar fi gândit atunci, acum n-ar mai fi trebuit să vină să-şi ceară scuze. Ce-aş vrea să le propun? Înainte de-a veni la Televiziune să-şi ceară scuze, le ofer o hârtiuţă, un sul, ca să-şi şteargă gura.”
Rebengiuc dezlipeşte eticheta sulului de hârtie igienică şi apoi îl trânteşte pe masă şi-şi ridică mâna dreaptă, mimând sila. Cornelius Roşiianu, care încercase la un moment dat o întrerupere (jugulată repede de actor), se crispează oripilat în faţa ultrajului, pe când George Marinescu se uită la Rebengiuc cu priviri albe, pentru ca la final, după ce Roşiianu ia sulul de pe masă, să-şi întoarcă privirile spre public şi să schiţeze un surâs complice… [pag. 59-61]