Un personaj care-mi poartă numele. Colaj memorialistic 1923-1947

La 4 oct. cronicarul se ocupă de deportarea evreilor în Transnistria:
„S-au trimis câteva mii de oameni până acum – din Bucureşti – şi circulă zvonul unei trimiteri masive.  Unii au fost luaţi pentru că făcuseră cereri  de plecare în Basarabia în momentul în care ruşii ocupaseră această provincie, iar aceste cereri, nerezolvate atunci, au fost rezolvate astfel după doi ani, bineînţeles în cu totul alte condiţii.  Alţii au fost expediaţi pentru nereguli – sabotaj, necamuflare a luminilor sau speculă… Alţii pentru că lipsiseră sau întârziaseră o zi sau două la detaşamentul de muncă în care fuseseră repartizaţi… Prietenul meu S.D. a fost ridicat acum o lună de-acasă şi  trimis – după şapte zile de aşteptări chinuitoare – fără nici o judecată. Prietenul meu era poet şi se dezinteresa de politică, aşteptând să treacă toată învălmăşeala războiului pentru a se consacra unor probleme de politică strict personală. Probabil că în momentul în care agentul respectiv a venit (pe la 9 seara) să-l ridice, S.D. a fost extrem de mirat. Tocmai isprăvise masa şi se apucase să scrie, indiferent la tot ceea ce se petrecea în restul lumii. Prietenul meu nu avea calităţi excepţionale. Era un băiat înalt, subţire, excentric prin lungimea neobişnuită a picioarelor sale. Îi plăcea literatura, în special poezia – pe care o şi practica – , şi în genere îi plăcea să trăiască bine… Pe  scurt, S.D. era un om ca toţi oamenii – în afara faptului că scria versuri. Fusese într-o vreme sionist într-o organizaţie de tineret, dar ultimele evenimente şi un oarecare scepticism dobândit recent îl îndepărtaseră şi de această problemă. Greşeala lui cea mare – dacă a existat vreuna – a fost o imprudenţă şi o naivitate care mergeau până la încredere oarbă în oameni. Poate că din pricina asta S.D. vorbea tare, indiferent de locul unde se găsea.Acum câteva luni câţiva elevi au fost prinşi cu nişte bancnote mâzgălite cu fraze subversive, şi arestaţi. Elevii făceau parte din organizaţia sionistă de stânga „Hashomer Atzair”, aşa încât ancheta poliţiei s-a făcut la întreagă această organizaţie. Tocmai în ziua anchetei, prietenul meu s-a nimerit să treacă prin faţa organizaţiei şi, fiind cu cineva, a remarcat cu glas tare – ca de obicei – că e „un cămin de haluţimi”.  Un agent s-a sesizat şi, bănuind că S.D e un cunoscător al problemei  şi e implicat în afacerea manifestelor comuniste, l-a dus în curte, l-a anchetat, i-a dat câteva palme şi, pe deasupra, i-a luat buletinul Biroului de Populaţie, spunându-i să vie să-l ridice a doua zi la Prefectură. Prietenul meu, fericit că a scăpat cu atât, a plecat acasă, uitând bineînţeles să întrebe  de numele agentului respectiv. A doua zi, la Prefectură, S.D a constatat că toţi agenţii aveau câte un nume şi câte un prenume – fără nici o excepţie. Neexistând nici un agent fără nume, S.D. a renunţat la buletin şi, în câtva timp, a obţinut un al doilea, de la circumscripţie. Prietenul meu a reintrat în linişte  şi a uitat incidentul. La prefectură însă e probabil că buletinul nesolicitat de nimeni a constituit un indiciu sigur al vinovăţiei lui. Neprezentându-se să-l ridice, buletinul  a furnizat agenţilor o probă sigură şi e probabil că S.D. a fost trecut pe o listă de comunişti odată cu ceilalţi. Şi când statul a avut nevoie de un număr de oameni pentru Transnistria, s-a gândit şi la prietenul meu – care avusese inspiraţia unei atari neglijenţe…”  [pag. 142-144]