Annie Bentoiu, intervievata la Bucuresti, iulie 2001

Rhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememorati câteva din momentele istorice importante ale României, care v-au marcat copilăria si perioada tineretii.

Annie Bentoiu: În mod curios, cred că cea mai veche amintire a mea este chiar un moment istoric, si anume cortegiul care-l aducea pe Regele Carol al II-lea către Mitropolie, în iunie 1930. Îmi amintesc doar că stăteam la geam între niste mătusi, că vedeam de sus acea multime de oameni care se scurgea si că domnea în jurul meu o mare excitare, toată lumea vroia să vadă si comenta. Abia mai târziu am reconstituit întâmplarea si am înteles exact ce a fost. Aveam trei ani si o lună.

          După aceea s-au întâmplat o multime de evenimente, multe din ele impresionante si tragice, dar în chip ciudat sau poate dimpotrivă, foarte firesc, până la război ele se uitau repede, viata de toate zilele continua relativ linistită pentru că aceste evenimente nu atingeau structura însăsi a tării; erau socuri la suprafată, nu în adâncimea societătii. Erau grave prin natura lor, mai ales asasinatele: primul de care am auzit a fost al lui I. G. Duca la Sinaia, apoi al Regelui Alexandru al Serbiei si al lui Louis Barthou, ministrul de externe al Frantei, de către niste croati, la Marsilia. A fost după aceea toată agitatia cu Garda de Fier, iminenta războiului european, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, a Poloniei în 1939? Îi vedeam pe părinti, pe mama în special, tot mai îngrijorati.

Rh.C.: Cum era structurată societatea românească (cum era asigurat echilibrul social si politic) si care era locul valorii si al adevărului în România de dinainte de invazia comunistă? Ce rol aveau pentru români Monarhia Română si Regele Mihai?

A.B.:  Societatea românească era ierarhizată, dar în chipul cel mai suplu, nu era o societate de castă cum fusese întrucâtva cea dinainte de primul război si cum tindea să devină si cea comunistă.

          Exista o tendintă generală spre mai sus, spre mai bine. Boierimea nu mai dispunea de privilegii, clasa mijlocie era în curs de formare încă dinainte de începutul secolului, iar la tară, în fiecare sat existau niste fruntasi, niste ?neamuri? mai respectate si mai vechi, pe lângă unii care începeau si ei să se afirme, cu totii centrati în jurul preotului si învătătorului. În toate mediile functiona o ierarhie, dar aceea nu era stabilită odată pentru totdeauna, ea se baza pe performanta individuală. Ca să fii respectat în satul tău, sau pe strada ta, sau în breaslă, trebuia să ti se recunoască superioritatea de către ceilalti, să ai calităti de seriozitate si de hărnicie; nu te puteai impune cu de-a sila, iar dacă nu te tineai de treabă, acel respect câstigat puteai să-l si pierzi. Cum spun, totul era foarte suplu, foarte mobil. Asta pentru echilibrul social. Iar cel politic era mentinut prin existenta mai multor partide si dreptul fiecăruia de a-l alege pe cel pe care-l socotea mai bun.

          Valoarea si adevărul? Ca în orice societate din lume, ele apartineau lumii ideale, erau niste teluri care trebuiau atinse. Se vorbea mult pe atunci de triada stabilită încă de către vechii greci, Binele, Adevărul si Frumosul. Adevărul apărea ca o conditie necesară a vietii sociale. Nu poti încheia o afacere decât cu un ?om de cuvânt?, altfel riscul e foarte mare. Cel care se dovedea că ?n-are cuvânt? era evitat si până la urmă eliminat. Sigur că politicienii, tot ca în lumea întreagă, mai promiteau înainte de alegeri lucruri pe care nu izbuteau să le îndeplinească decât în parte, dar nimeni n-ar fi putut imagina un discurs oficial atât de desprins de realitate ca ?limba de lemn? de care am avut noi parte. Cât despre oamenii publici, presa, caricaturistii, umorul popular actionau si ele ca o frână moralizatoare. ?Secret de stat? nu prea exista decât pe vreme de război; lucrurile se aflau repede, si reputatia cuiva era un element important.

          Rolul monarhiei era absolut esential. De 80 de ani, evolutia tării fusese stabilă si ascendentă. În timpul monarhiei si prin ea, sub primii doi regi, se realizaseră marile noastre visuri: independenta si unirea tuturor provinciilor. Monarhia se confunda cu însăsi existenta statului si nu era pusă în discutie în nici un fel. Putea fi discutată succesiunea: de pildă, în timpul minoritătii Regelui Mihai si cu ocazia întoarcerii lui Carol al II-lea (care, anterior, renuntase la Tron), dar în nici un caz structura de stat. Monarhia constitutională apărea ca forma de stat ideală, la jumătate de drum între extreme: republica si monarhia absolută. În plus, până la venirea lui Carol al II-lea exista o adevărată dragoste populară pentru Regina Maria si copiii ei, poate pentru că erau toti atât de frumosi fiziceste. Se vindeau nenumărate cărti postale cu fotografiile lor; unii chiar le colectionau. Destinul Regelui Mihai copil, cu neîntelegerea dintre părinti, apoi curajul de care a dat dovadă în 1944 si comportarea sa în cei trei ani si ceva de domnie i-au atras dragostea tuturor si au făcut să apară abdicarea lui, evident impusă de rusi (după cum abdicarea tatălui său fusese impusă de nemti) ca o samavolnicie fără seamăn.

Rh. C.: Ce insemna pe atunci in Romania a avea o cultura si o educatie serioasa? Ce rol juca religia in viata societatii romanesti?

A.B.:  Sistemul de învătământ avea o traditie de seriozitate bine stabilită, datând încă din secolul al XIX-lea. Atât profesorii de liceu cât si învătătorii erau în general pasionati de meserie si o făceau cu mult devotament, cu abnegatie chiar, dat fiind că lefurile lor erau suficiente, dar nu foarte mari. (și totusi n-au existat niciodată ?atentii?, sau ?meditatii? cu propriul tău profesor!). Iar facultătile atinseseră fără discutie nivelul occidental. Tinerii se mai duceau uneori să se perfectioneze în Apus, dar în mult mai mic număr decât în veacul al XIX-lea. știti cum se spunea în ultimii ani ai lui Ceausescu, anume că înainte de regimul comunist aveam profesori de liceu de nivel universitar, iar după aceea am avut universitari cu nivel de liceu. Nici măcar nu e o glumă, e purul adevăr.

          De cultură era răspunzătoare scoala, dar de educatie, în primul rând familia. Aveai (sau nu aveai) ?cei sapte ani de-acasă?, adică deprinderile de bună cuviintă însusite înainte de a fi scolar.

          Cât despre religie, ea a jucat totdeauna un rol însemnat în societatea românească. Uneori, se părea că ritualul e mai important decât credinta profundă, dar nu era asa. Practic, viata fiecăruia era ritmată de sărbătorile crestine: Pasti, Crăciun, câteva alte sărbători asteptate cu nerăbdare, si mai ales momentele importante ale vietii individuale, nunti, botezuri, înmormântări ? toate erau scăldate în fastul oriental al slujbelor religioase si străbătute de un fior de mister. Slujbele astea întăreau si sentimentul familial, se întâlneau cu prilejul lor rude care nu se văzuseră de ani de zile, aflau unii despre altii câte ceva si se simteau mai putin singuri.

Rh.C.: Cum ati defini libertatea din România de dinainte de plecarea fortată a Regelui Mihai, si libertatea care s-a creat la noi de după Decembrie 1989?

A.B.: Nu e foarte usor de făcut comparatia, de fapt e aproape imposibil. Între cele două războaie, si chiar înainte de cel dintâi nu prea se vorbea de libertate, pentru că ea era de la sine înteleasă (vorbeau desigur despre ea basarabenii si transilvănenii, înainte de Unire). Într-o societate normală, omul e liber în sensul că are initiativa faptelor sale, dar e răspunzător de ceea ce face. Poate să comită si un omor, dar va trebui să plătească pretul cuvenit. Crimă, delict sau contraventie, toate îti atrăgeau pedeapsa corespunzătoare, iar legile erau foarte precis formulate, nu ca în codurile penale de tip sovietic unde ?uneltirea? sau ?defăimarea? sunt notiuni atât de vagi încât oricine se poate trezi, în orice moment, cu orice condamnare. Ca să nu mai vorbim despre ?omisiunea de denunt? care implică obligativitatea de a denunta, instituind astfel o stare de frică perpetuă.

          Omul se simte liber când este foarte în clar cu ceea ce are sau n-are voie să facă, si când interdictiile provin doar din simplul fapt de a trăi în comun. ?Libertatea fiecăruia încetează unde începe libertatea celuilalt? este o axiomă, dar si un rationament de bun simt. Până si copiii sunt mai echilibrati, mai calmi, când au de respectat câteva reguli clare. Excesul de opresiune si arbitrarul în aplicarea legii sunt si au fost totdeauna insuportabile.

          ?Libertatea? de după 1989 nu există încă decât în raport cu opresiunea excesivă care exista înainte de acea dată. Haosul legislativ a rămas mare, încă în acest al doisprezecelea an, legile se fac si se desfac nu prea stim cum, justitia nu inspiră încredere: toate astea întretin un sentiment de anxietate perpetuă, aproape în toate domeniile, ceea ce limitează initiativa celor de bună credintă ? si atunci cum să vorbim de libertate?

Rh.C.: Cine erau oamenii pe scena politico-culturală a României si care erau trăsăturile esentiale ale clasei de elită a României, clasă care făcea istorie si ne reprezenta în străinătate? În care om politic al momentului de dinainte de 30 Decembrie 1947 credeati cel mai mult si de ce?

A.B.: Structura socială a tării se reflecta în clasa politică. Evident, ca să te afirmi în ea trebuia să reprezinti ceva, să existe în jurul tău o aură de respect, să fi avut performante clare în domeniul tău de activitate. De obicei, erai deja cunoscut înainte de a deveni om politic, nu invers; de asemenea, nivelul de câstig sau de bogătie se datora fie familiei, fie propriilor merite; nu te îmbogăteai, ca acum, prin simplul fapt că deveneai parlamentar! Dimpotrivă, intrarea în politică implica pentru cei care practicau profesii liberale mai mult pierderi de clientelă, cheltuieli de reprezentare si timp nelucrat. Ideea că ai putea deveni miliardar din activitatea politică era absurdă.

           Foarte multi oameni politici proveneau din mediul universitar, ceea ce era o garantie a pregătirii de specialitate, a nivelului cultural si, de multe ori, a capacitătilor oratorice. Dezbaterile parlamentare, mai ales cele de dinainte de 1914, ar trebui citite de orice tânăr iubitor de istorie.

          Vârfuri exceptionale aveam în toate profesiile, dar o trăsătură care a dispărut este că fiecărui specialist i se cerea si o cultură generală destul de extinsă, fără de care te făceai de râs. În ameliorarea unei societăti, ridicolul e o pârghie foarte importantă, pe care totalitarismul o suprimă, înghetând surâsul pe buze. Figuri de tipul ministrilor pe care i-am văzut la televizor în 1990 ? Emil Bobu, Tudor Postelnicu si altii ? nu puteau fi imaginate decât în straturile inferioare ale meseriilor lor, dacă aveau vreuna.

          Oamenii politici, ?de vază? cum se spunea (adică cei care sunt mereu arătati si văzuti) nu ne reprezintă numai în ochii altora, ei ne servesc si de model, constient sau nu, tuturora. Cuplul prezidential al anilor ??-?? a răspândit la noi un exemplu de vulgaritate care s-a generalizat. E unul din motivele pentru care oamenii simpli n-au suportat aspectul civilizat al presedintelui Constantinescu.

          În care om politic credeam cel mai mult înainte de abdicarea Regelui? Locul întâi era ocupat, fără nici o îndoială si de mai multă vreme, de Iuliu Maniu, nu numai în mintea mea, dar si a majoritătii românilor. Se stia că el nu va ceda niciodată ? o dovedise ?, că era incoruptibil si că iubirea lui pentru acest popor si această tară nu cunostea margini. De aceea ura rusilor s-a concentrat asupra lui de la bun început. Când vrem să stim ce personalităti de valoare avem, e destul să observăm ce campanie de presă se dezlăntuie de către cercurile de inspiratie comunistă. Nimeni n-a fost terfelit, la sfârsitul anilor ??, cum au fost Regele Mihai si Iuliu Maniu, iar după 1990, din nou Regele Mihai, Corneliu Coposu si Doina Cornea. Dacă suntem atenti, putem lungi lista de nume.

Rh.C.: Ce tip de intelectuali avea România înainte de 30 decembrie 1947? Care este acel gen de intelectual de care are nevoie România în prezent si care ar fi rolul acestora în contextul actualei avalanse a mondializării?

A.B.:  Nu prea stiu bine ce este un intelectual. E o notiune care mi-e neclară si nu-mi place să o folosesc. De asemenea, n-ar fi bine să idealizăm. Societatea interbelică era infinit superioară celei comuniste pentru că era o societate vie, firească, individualistă, mobilă, nu o schemă fixă aplicată cu de-a sila peste oameni, cu gratii si ierarhii abstracte. Nu era perfectă, dar rămânea constant perfectibilă. În prezent cred că avem nevoie de profesionisti seriosi si cinstiti, cu conditia să aibă o cultură juridică solidă si o mentalitate cât mai apuseană, cum au avut-o de fapt cei din secolul al XIX-lea. Notiunile elementare de drept (cele corecte) ar trebui învătate în scoală. Ne-am comporta altfel atunci, atât în viata de toate zilele, cât si la alegeri. În plus, cred că cei pe care-i numim astăzi ?intelectuali? ? de fapt, oameni care se pot face auziti, prin cuvânt sau prin scris, în mass-media sau mai ales în scoli si facultăti ? ar trebui să privilegieze problemele de etică, fie si elementare. Tăranii din satele patriarhale stiau foarte clar ce e bine si ce e rău; astăzi domneste haosul în această problemă, după cincizeci de ani în care minciuna a intrat adânc în viata zilnică. Căci s-a mintit continuu, mai întâi de frică, apoi din obisnuintă si până la urmă, din simpla vanitate de a nu fi luat drept prost sau naiv. Într-o realitate perversă, cinismul pare o formă de supravietuire necesară.

          Cât despre mondializare, e o problemă gravă si care ar cere o discutie aparte. Să spunem că e legată, între altele, de problema personalitătii (individuale si colective) si de normele de politete, ca să zic asa, care fac posibilă convietuirea. Dar toate astea ne-ar duce mult prea departe.

Rh.C.: Credeti în ideea de destin (în destinul dumneavoastră)? Care a fost atitudinea politică a generatiei dumneavoastră în fata marasmului totalitar comunist?

A.B.: Cred în destin, bineînteles. Dar nu cu conotatii fataliste. Cred că destinul se compune din toate circumstantele în care te afli prins de la nastere ? un anumit spatiu geografic, o anumită epocă, o anumită familie si asa mai departe ? precum si toate cele care ti se ivesc în cale fără să le poti prevedea, înlătura sau modifica. În acest sens, destinul e si bun si rău. O infirmitate sau un câstig mare la loterie sunt amândouă destin. Totul e ce faci cu aceste determinări, cum îti folosesti transa îngustă de libertate care ti-e lăsată. Căci ea există si în închisoare, si în situatii limită ? cu atât mai mult în lungile perioade mai linistite, care au loc în oricare viată si pot fi folosite intens sau, dimpotrivă, pierdute din comoditate sau risipite pe măruntisuri. Totul e să ai un tel, sau măcar o directie de mers. Traiectoria individuală finală (care-si capătă forma numai odată cu moartea) este rezultatul actiunii conjugate a destinului si a energiei tale personale. Mi se va spune că si aceasta e, încă de la pornire mai mare sau mai mică. Dar un pic de energie tot avem fiecare din noi, si o putem mări prin exercitiu. Iar dacă nu ne rămâne deloc, încă putem alege între a cultiva în noi iubire sau ură. Măcar atât ? si în functie de asta, totul va fi diferit.

          ?Marasmul comunist?, cum îi spuneti, a divizat generatia noastră cum ar fi divizat-o pe oricare. El a fost destinul, si fiecare a putut alege felul său propriu de a-l înfrunta, sau a-l accepta. Unii s-au folosit de noile oportunităti ? depinde cum au făcut-o. Altii, poate mai lucizi, au decis să supravietuiască doar printr-o profesionalizare maximă, prin hărnicie, prin efortul constant de a te număra printre cei mai buni în specialitatea ta. Nu ajungeai cine stie ce ?sus?, dar rămâneai în acord cu tine însuti.

Rh.C.: Ce trăieste România în prezent? Vă rog să-mi oferiti o definitie a României contemporane.

A.B.: Dragă doamnă Rhea Cristina, până acum întrebările dumneavoastră au fost relativ simple, dar cu aceasta îmi depăsiti cu totul puterile. O definitie a României contemporane? Cum să îndrăznesti a defini ceva care nu seamănă cu nimic? Unele lucruri pot fi definite negativ, de pildă haosul, care este absenta ordinii. Dar realitatea actuală a acestei tări este în continuă si rapidă miscare, basculând în diferite sensuri, cu miscări bruste si imprevizibile. Este evidentă dorinta tineretului de a duce o altfel de viată decât cea pe care au cunoscut-o părintii lor. Este evidentă si dorinta unor cercuri de a mentine în activitate structuri si oameni vechi, de a încetini unele evolutii si de a le îngreuna pe altele, care nu sunt pe gustul lor. Limba de lemn, chiar folosită fără aderentă afectivă, nu poate să nu lase în urmă notiuni de lemn, rationamente de lemn, sau cel putin sine de lemn pentru rationamente noi. O sumă de oameni trăiesc si azi prin reactii afective si experiente vechi ? gândindu-se pe ei însisi, de pildă, în calitate de stăpâni sau de sclavi.

          După 1968, în majoritatea tărilor din Est s-au întâmplat câteva schimbări, au avut loc niste deschideri. În Albania si la noi, Enver Hodja si Ceausescu, amândoi oameni primitivi, dar cu un ego supra-dimensionat, au continuat o politică de totală izolare fată de Europa tărilor libere. Chiar relatiile de familie cu diaspora au fost împiedicate cu o brutalitate absurdă. Ca urmare, majoritatea statistică a populatiei, cei care au făcut un liceu stalinist si chiar unii de după aceea, dar n-au avut cine stie ce curiozitate intelectuală, au rămas cu o mentalitate veche de o jumătate de secol si tind să si-o păstreze. Orice schimbare, chiar profitabilă, cere desigur un oarecare efort, implică un procent de risc, si ei nu mai sunt dispusi să riste. Este mentalitatea prizonierilor care refuză să evadeze, chiar atunci când lucrul a devenit posibil.

Rh.C.:Comparativ cu celelalte tări din spatiul est-european, România a avut o clasă veritabilă de disidenti? Cum ati defini-o?

A.B.: Motivul pentru care nu am avut ?o clasă veritabilă? de disidenti este că n-avusesem nici ?o clasă veritabilă? de comunisti. Nu poti fi disident decât prin raport la o credintă pe care ai împărtăsit-o. În acest sens, semnatarii ?Scrisorii celor sase? au fost disidenti, dar cât au fost de putini! Au mai fost câteva cazuri izolate de protest curajos, precum si niste miscări colective ? SLOMR, miscarea Goma, Petrosani 1977, Brasovul ?, toate rapid si secret reprimate. Prea putin ca să se constituie o ?clasă?. Nici Albania cred că n-a avut asa ceva.

          Cracteristica cea mai răspândită a românilor a fost o aderentă doar formală la un regim străin de gândirea si de firea lor, si care de atâtea ori se vădea aberant. Ei îl socoteau o necesitate impusă, dar nu si-au dat seama în ce măsură cincizeci de ani de mimare a unei convingeri induce convingerea însăsi. Indienii au o poveste despre un hot care, ca să scape de urmăritori se integrează unei coloane de pelerini si începe să-i imite făcând rugăciuni si meditatii, purtându-se ca ei. Ajuns la destinatie, îsi dă seama că s-a convertit si îsi schimbă viata! Povestea se potriveste si în cazul nostru.

          Dar în prima fază, România a avut nenumărati opozanti efectivi, care au actionat pe fată, riscându-si viata si de prea multe ori dându-si duhul prin închisori. România a avut si o rezistentă armată de ani si ani de zile, sustinută de populatie si care n-a existat în nici o altă tară. Putem fi mândri de toti acestia si trebuie să ne fie clar că doar cruzimea represiunii a frânt rezistenta oamenilor. De aceea a fost un atât de mare exod peste granită, si el se va intensifica, dacă granitele rămân deschise, de câte ori se va manifesta perspectiva unei noi înrobiri. Iar dacă ele se închid, înseamnă că vom fi recăzut în starea de prizonierat colectiv în care ne-am aflat până în 1989.

Rh.C.: Ce valoare avea/are omul, în perioada interbelică, comunistă si în cea contemporană din România?

A.B.: În societatea în care m-am născut, valoarea omului era dată de binomul libertate/responsabilitate (?după faptă, si răsplată?) de care am mai vorbit. Omul era judecat în functie de actiunile si comportamentul său, socotindu-se că acestea au fost alese în mod liber. Principiile morale erau simple si cunoscute de toti: ele se bazau pe decalog si pe credinta crestină. Religia era si ea trăită simplu, în sensul că lumea si celelalte fiinte erau sacre, deci a le dăuna era un păcat. Comunismul a introdus, chiar printre oameni, categorii net diferentiate: unele aveau dreptul la viată, altele nu. și nu mai conta ce a făcut fiecare. A-ti ucide dusmanul de clasă, cu atât mai mult a te multumi doar să-l chinuiesti, era nu numai scuzabil, ci chiar recomandat. Chiar si oamenii în principiu nevinovati tot trebuiau modelati după ideile partidului unic, nu după dorintele lor. Lozinca ?Omul este cel mai pretios capital?, afisată peste tot, trezea surâsurile cele mai amare.

          Actualmente însă, în lumea întreagă criteriul economic a trecut pe primul plan si cred că din cauza asta, omenirea trece printr-o criză gravă, afându-se într-o căutare anxioasă de criterii stabile si mai putin rudimentare decât banul, care nu poate răspunde cerintelor noastre adânci. La noi în tară, de pildă, oamenii par a nu-si mai dori decât confort material, satisfactii de vanitate si plăceri elementare, cum sunt mâncarea cât mai multă si sexul fără sentiment. Regăsim greutatea de a defini ce se întâmplă în România, de care am mai vorbit. Singura mea sperantă rămâne în generatia dumneavoastră.

Rh.C.: Cum caracterizati România în perioada 30 Decembrie 1947 si 22 Decembrie 1989?

A.B.: Prin anii  ’70 am scris un poem în care e vorba de o mare sală de operatie, foarte luminoasă si decorată cu drapele multicolore, în care chirurgii grefează pacientilor diferite organe animale, râturi de porc, urechi de măgar si alte asemenea. Apoi rolurile se inversează, pacientii se dau jos de pe mese si chirurgii devin pacienti. Nu stiam nimic atunci despre experimentul Pitesti, nu mă luam decât după realitatea de ?afară?.

Rh.C.: După Decembrie ’89, de o ducem din rău în mai rău? Către ce ne îndreptăm în prezent?

A.B.: Doamnă dragă, dacă as avea răspunsul la aceste două întrebări as candida la presedintia republicii? N-am răspunsuri, iar în jurul meu aud descrieri atât de sumbre, atât de deznădăjduite, încât nici nu sunt în stare să vi le reproduc. Încerc să păstrez, dacă nu oarecare sperantă, cel putin un oarecare calm. La urma urmei as fi putut bănui, acum doisprezece ani, că voi putea răspunde public la întrebările pe care mi le-ati spus? Iată deci că se întâmplă si lucruri bune. Destinul nu e totdeauna hapsân, uneori ne mai si surâde? Oricum, decât să ne văicărim, mai bine să ne tinem de treabă, câtă vreme ne mai e ?dat?.

Rh.C.: Care este actualmente atitudinea oamenilor politici români vis-?-vis de poporul pe care-l conduc? Vă rog să faceti o comparatie cu conducătorii politici de dinainte de instaurarea ilegală a republicii populare române.

A.B.: Numai putini dintre cei ce ne conduc astăzi merită a fi numiti oameni politici, ceilalti sunt simpli executanti clientelari. Un om politic adevărat are o conceptie clară despre rolul si răspunderea sa, despre limitele actiunii sale, el cunoaste temeinic istoria tării si imaginează pentru ea un viitor pozitiv, în deplină cunoastere a istoriei lumii. Pentru el, interesul public trece înainte de înteresul personal. Patriotismul celor de după primul război mondial era autentic, nu declarativ. Multi dintre ei luptaseră pe front, unii fuseseră răniti în bătăliile pentru reîntregire si erau mândri de realizările lor (nu mai pot folosi sintagma ?România mare?, care a fost cândva atât de pură). Chiar ca înfătisare, e de ajuns să privesti filme si fotografii de epocă pentru a vedea ce tinută se străduiau să aibă cei ce îndeplineau functii oficiale: clasa mijlocie în formare se orienta, pe cât posibil, după modelul aristocratiei.

          Mai târziu, conceptia ?dictaturii proletare? a adus în prim plan, cu ajutorul pictorilor si sculptorilor ?realismului socialist?, imaginea-model a unui muncitor asudat, brutal si plin de agresivitate. Dar muncitorii cei mai buni nu erau deloc asa; dimpotrivă, ei doreau să fie respectati pentru priceperea si seriozitatea lor, îi dispretuiau pe lăudărosi si pe bătăusi, doreau să-si vadă copiii scoliti si din ce în ce mai ?domni?, ceea ce e absolut în firea lucrurilor. Oamenii politici au continuat însă multă vreme să cultive un stil ?popular?, să poarte sapcă si să se poarte grosolan.

          Cât despre cei de astăzi, doar o foarte mică parte pare a răspunde exigentelor. Înfătisarea lor e foarte variată, dar cu adevărat uluitoare e comportarea lor în functiile care le-au fost încredintate. Parlamentarii votati ca reprezentanti ai unui anumit partid si care, odată confirmati, se mută într-altul, îmi par figuri de balamuc ? cum e posibil să înseli oamenii asa, pe fată? Dar cei care s-au inserat în nefericitele partide istorice, cu singurul scop de a le dezbina sau a le compromite ? si au reusit? Dar cei care acoperă afaceri ilegale de dimensiuni inimaginabile? Uneori ai vrea să te poti trezi?

Rh.C.: Cât de bine sunt informati românii cu privire la trecutul istoric al tării noastre, al adevăratei noastre istorii nationale?

A.B.: Ar fi bine să fie doar neinformati. Din păcate, au fost sistematic dezinformati cu bună stiintă, si chiar acum, când li se oferă date exacte, ei tind să le aseze în schemele gresite cu care au fost obisnuiti.

Rh.C.: Un model istoric si politic românesc contemporan, de mare anvergură internatională, le puteti oferi tinerilor si cetătenilor României de azi?

A.B.: Acum zece ani, la acea neuitată întoarcere în tară a Regelui Mihai, am pierdut ? ireversibil ? ocazia unei transformări a tării în profunzime si a unei vindecări morale a fiecăruia dintre noi, prin simplul exemplu al celui care, după cum arătam mai sus, ar fi putut să ne servească de model. El cunostea toată istoria noastră, fusese pregătit atent, din copilărie, pentru acest rol si nu încetase să-l trăiască de la distantă. Actiunea celor care au zădărnicit această posibilitate dă măsura exactă a patriotismului lor real, si răspunderea lor în fata istoriei rămâne uriasă.

          Ne rămâne posibilitatea de a medita asupra celor patru volume de interviuri realizate de Mircea Ciobanu, o adevărată ?carte de învătătură? pentru multe generatii, care vor găsi acolo un model de ceea ce ar trebui să fie un sef de stat autentic. Mi se spune însă că majoritatea tinerilor de azi nu mai citesc deloc. E adevărat? Atunci, totul e cu sigurantă pierdut.

ANNIE BENTOIU

?   FISĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ ?

¨     Născută la Bucuresti la 1 mai 1927.

¨     Tatăl ? medic; mama, originară din Elvetia franceză, se stabileste în România după căsătorie.

¨     Copilăria în orasul Oltenita. Liceul în Bucuresti,  școala Centrală de Fete. Facultatea de Drept, 1945-1948.

¨     Curs universitar de literatură si istorie la Institutul francez din Bucuresti (1946-1947).

¨     Căsătorie cu Pascal Bentoiu în 1949.

¨     Studii întrerupte: tatăl, socrul si celelalte persoane din familie de mai multe ori arestati si închisi pentru motive politice.

¨     În perioada stalinistă, dactilografă la fabrică ?Zorile? ? Jilava (1950-1954); apoi nasterea si cresterea unei fiice.

Lucrări scrise si publicate de Annie Bentoiu:

Proză:

1.       (Pseudonim Adriana Vlad) ?Strada Mare?, roman, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1969

2.       ?Fraze pentru viata de zi cu zi?. Versiune originală în limba franceză, Ed. de l?Aire, Lausanne, 1990; traducere în română de Irina Eliade, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1988

3.       ?Timpul ce ni s-a dat?, Ed. Vitruviu, Bucuresti, 2000

Traduceri (în limba franceză):

1.     Petre Ispirescu, ?Contes roumains?, Ed. Minerva, Bucuresti, 1979

2.     ?Anthologie de la poésie populaire roumaine?, în colaborare cu Andreea Dobrescu-Warodin, Ed. Minerva, Bucuresti, 1979

3.     Pascal Bentoiu, ?L?image et le sens, essai sur le phénom?ne musical?, Bucuresti, Ed. Muzicală, 1979

4.     Tudor Arghezi, ?Cincizeci de poeme ? cinquante po?mes en vers et en prose?, editie bilingvă, Bucuresti, Ed. Minerva, 1981

5.     Adrian Marino, ?Littérature roumaine ? Littératures occidentales. Rencontres?, Bucuresti, Editura știintifică si Enciclopedică, 1982

6.     ?Récits insolites, de Mihai Eminescu ? Ana Blandiana?, Bucuresti, Ed. Minerva, 1983

7.     Ileana Mălăncioiu, ?A travers la zone interdite ? Peste zona interzisă?, editie bilingvă, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1984

8.     Gellu Naum, ?L?autre côté ? Partea cealaltă?, în colaborare cu Andrée Fleury, Bucuresti, Ed. Cartea Românească, 1991; editia a II-a, 1998 (editii bilingve)

9.     Constantin Abălută, ?La route des fourmis?, Bucuresti, Ed. Crater, 1997

10. Mihai Eminescu, ?Cinquante po?mes ? Cincizeci de poeme?, Bucuresti, Ed Vitruviu, 2000, editie bilingvă

Traduceri (în limba română; pseudonim Adriana Vlad)

1.     Margarita Wallmann, ?Pridvoarele cerului?, Ed. Muzicală, Bucuresti, 1981