Comentarii asupra cărților „Jurnalul unei fete greu de mulțumit. 1932-1947” de Jeni Acterian si a „Jurnalului – 1929-1945/1958-1990” lui Arșavir Acterian

                                       Sortită lucidității

               În 1946, decis de acum să rămână definitiv la Paris, ?singurul loc de pe glob unde se poate trăi?, Emil Cioran constată fără să se mire și fără să se plângă că din țară nu-i mai scria nimeni. Cu atât mai mult l-a tușat o scrisoare de la Jeni Acterian, cea care întruchipa una dintre puținele, de nu cumva ultima sa prietenie constantă și nealterată. În răspunsul său, el pronunță cea mai corectă anticipare a destinului prietenei sale în contextul epocii: ?Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat și frivol pe care l-am găsit, pe când a fi ros de îndoieli în spațiul valah e de o tristețe fără soluție.? De fapt, încă din 1940, când ea avea doar 24 de ani, iar el 29, îi pusese, tot epistolar, diagnosticul exact: ?Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Și pe lângă asta? în România! Ce singură trebuie să fii!?

             Se află numite în aceste două scrisori ale lui Cioran cele două coordonate pe care a evoluat destinul tragic al lui Jeni Acterian. Tragic nu doar pentru că a fost prematur frânt, ci și pentru climatul lipsit de orice perspectivă în care s-a consumat. Prima, care rămâne totodată sa qualité maîtresse, este luciditatea. Calitate primejdioasă, aducătoare mai curând de ponoase decât de foloase, care a și determinat de altfel cea de a doua coordonată a acestui destin ? singurătatea.

            Jurnalul unei fete greu de mulțumit. 1932-1947este expresia absolută a acestei lucidități însingurate, aflat într-un perpetuu răspăr cu lumea și cu vremea sa. Recunosc că, inițial cam sceptic, am citit cartea abia acum, la a treia ediție, stimulat de numeroasele comentarii superlative ce i s-au dedicat și pe care le suspectam de supralicitare. Bănuiala se confirmă până la un punct dacă avem în vedere doar prima parte a jurnalului, aceea a elevei Jeni din ultimele clase de liceu. Cu riscul de a deveni didactic, trebuie spus aici că jurnalul se structurează de la sine, firesc, în patru mari segmente distincte, de-a lungul cărora maturizarea diaristei e evidentă și poate fi urmărită de la nivelul stilistic până la cel al conturării unei viziuni asupra lumii. În etapa de liceană obsedată de bacalaureat, jurnalul e precumpănitor marcat de semnalmentele scrierilor similare produse de toate fetele în floare. Exaltare, patetism, sentimentalism, neliniști fără motiv aparent, ispita marilor întrebări: ?Sunt atât de tristă, atât de tristă. Sufăr fără cauză. O suferință nebună pentru nimic concret. Mi-e rău, mă torturez, mă zvârcolesc! Sufletul meu se sfâșie, se concentrează în suferință. Asta-mi vine fără cauză. Nu-mi pot lămuri nimic. Nu sunt decât suferință.? Dacă s-ar reduce doar la notații de acest gen, această primă parte ar deveni, desigur, ilizibilă. Textul e salvat însă de luciditatea cu care această fată judecă ceea ce privește și citește, fiind de pe acum evident că aparține acelei specii care vede enorm și simte monstruos. În comentariul pe care i l-a consacrat, doamna Ioana Pârvulescu o compară cu Iulia Hasdeu, cu deosebirea că aceasta aparținea unui secol stenic, prospectiv și optimist, pe când Jeni Acterian, dincolo de determinările temperamentale, e atinsă de răul noului veac. Existențialismul sub semnul căruia s-a remarcat că evoluează Weltanschauung-ul ei începe să devină însă perceptibil cu toată ponderea sa abia în a doua etapă a jurnalului, când criteriile ei de lectură se supun unor rigori noi, odată cu pătrunderea, pe de o parte, în mediul academic, pe de alta în mondenitatea unei capitale aflate în plină ebuliție culturală și artistică.

          Jeni Acterian e o ființă dedublată. În ipostază socială e vitală, veselă, cu simțul umorului și o ireprimabilă vocație a ludicului, loială în prietenii, dar și cu un acut spirit critic care-și află de cele mai multe ori expresia în replici publice sau remarci intime dure, ironice ori sarcastice, întotdeauna pregnante stilistic. Totodată ? acesta e paradoxul ei ? în singurătatea pe care o percepe când salvatoare, când ca pe un blestem, e depresivă, clamoroasă, cu frecvente puseuri de panică, oripilată de perspectiva morții, convinsă premonitoriu că va muri tânără, în ciuda debordantei vitalități de la data însemnărilor. Ceea ce o menține la o linie de plutire suportabilă, salvând aparențele, temperându-i disperările, sunt cozeriile cu prietenii, figuri proeminente ale generației sale, flirtul practicat aleatoriu, cu autoironică ingenuitate, raitele prin cofetării, cinematograful, concertele, dar mai ales lecturile. Curios este că filmele nu le comentează decât rareori, de obicei nici nu le numește, pe când cărțile sunt receptate și trăite cu un soi de bulimie a lecturii. Care nu-i diluează apetitul critic, cu remarca aproape întotdeauna sagace și exactă. Relatarea deambulărilor sale oferă o panoramă vivantă a Bucureștiului artistic și monden, populată de marile personalități ale vremii, de la Enescu ori Nae Ionescu până la apropiații Marietta Sadova, Clody Berthola, Alice Botez, Emil Cioran, Emil Botta, Eliade, Noica, Eugen Ionescu etc. etc. Și tot astfel, adică sub aspect documentar, din cărțile pe care Jeni Acterian le devoră, de la Edgar Wallace până la Kierkegaard, s-ar putea constitui un veritabil index al lecturilor predilecte ale societății culte din interbelic. Evaluându-i profuziunea și calitatea lecturilor, comparativ cu ale noastre, ale celor școliți după nefasta reformă comunistă a învățământului din 1948, am retrăit același umilitor complex de inferioritate pe care-l experimentasem și cu treizeci de ani în urmă, la lectura romanului epistolar al lui Negoițescu și Radu Stanca. Ce orizont, ce cultură, ce lume!

          După cum reiese din mici detalii, familia Acterian n-a fost niciodată înlesnită financiar. Dar problemele se complică și mai mult odată cu deteriorarea situației din țară și declanșarea războiului. Urmează vreo șase ani trudnici pe care e nevoită să-i petreacă în interminabile ore de ?slujbă? funcționărească într-un oficiu al statului, unde se simte în permanență strivită între birocrație și prostie. Cu atât mai greu de suportat, cu cât noua poziție survine după ratarea din cauza războiului a unui preconizat doctorat la Paris. Obsesia morții, niciodată absentă, devine tiranică și, între plictis și disperare, uitarea, suportabilitatea sunt căutate tot în convivialitate, flirt, teatru, lecturi. Și, asemenea lui Mihail Sebastian ? este, de fapt, un loc comun al epocii ? gustă din plin miracolul încă proaspăt al radiofoniei, cufundându-se în audiția concertelor din lumea largă. Până când, brusc, jurnalul intră în cea de a treia fază, cu totul diferită de cele de până aici. E vorba acum de jurnalul primei sale experiențe erotice adevărate. Impactul este atât de insolit, intruziunea în intimitatea sa sever ocrotită până acum e atât de brutală, personalitatea intrusului Sănduc, deopotrivă iubit și detestat, e atât de pregnantă, încât referirile la lumea exterioară dispar efectiv, rămânând doar eterna poveste a celor două personalități care se atrag și se resping cu aceeași forță, fără a găsi un modus vivendi rezonabil, convenabil amândurora. Trăirile fetei ?greu de mulțumit?, care se simte rănită în orgoliul ei firesc, de ființă conștientă de propria valoare, se traduc aici stilistic într-o expresie de o extremă violență care-i trădează intensitatea dramei. Doamna Adriana Bittel remarca pe bună dreptate că ??inteligența și luciditatea o împiedică să atingă satisfacțiile feminității comune.? Ne aflăm astfel în plin roman erotic în maniera anilor 30, în descendența unor Camil Petrescu, Holban, Sebastian?

         Pe cât de intens, pe atât de scurt acest episod. Urmat de îndată, tot atât de brusc, de un altul în care vorbește o Jeni vindecată, cu rănile încă nu de tot cicatrizate, dar decisă eroic să depășească penibila experiență, detașată, orientată exclusiv înspre  mai vechea ei pasiune, aparent realizabilă acum: Jeni Acterian își începe cariera teatrală; referirile, preocupările, prieteniile sunt altele. Din păcate, sănătatea ei care părea invulnerabilă clachează neașteptat, astfel încât și această ultimă aspirație rămâne neîmplinită. A murit, cum însăși cobise, la 42 de ani, iar jurnalul ei se adaugă ? cum corect îl situa Dan C. Mihăilescu ? lungului șir al cărților ratării.

          Jurnalul unei fete greu de mulțumita apărut sub îngrijirea, de un profesionalism dus până la pedanterie, a doamnei Doina Uricariu. El nu e lipsit totuși de unele surse de insatisfacție sau nedumerire pentru care distinsa editoare n-are nici o vină. De la fratele autoarei, Arșavir Acterian, se știe că ea n-ar fi acceptat sub nici un chip publicarea jurnalului. Totuși, fratele, găsindu-l pe drept cuvânt demn de interes, și-a asumat riscul moral al publicării. Tot el, cum relatează dna Doina Uricariu în prefața intitulată O revelație a memorialisticii românești, a refuzat ?..să publice numeroase pagini pe care le-am citit atunci în original ? și apoi chiar dactilografiate ? între care și notațiile din anii 1948-1949.? Mai mult: una dintre prietenele lui Jeni Acterian, pictorița Nuni Dona, i-a spus că însăși Jeni a cenzurat probabil numeroase pagini.    

              În urma lecturii, cititorul rămâne astfel cu două întrebări. Prima se referă la interesul lui Jeni Acterian pentru lumea cea mare a vremii sale. Asta întrucât, cu excepția câtorva ironii emise în treacăt la adresa legionarilor și a nemților (nu și la aceea a rușilor!), nu există în paginile sale nici o reflecție privind viața social-politică dintr-o țară și o epocă în care evenimentele catastrofale s-au ținut lanț. Să fi fost o fată atât de cultă, de sensibilă, de inteligentă și de lucidă, chiar atât de dezinteresată de dramele care se consumau în jurul ei, de la cele naționale până la cele familiale, precum, bunăoară, cea a arestării și morții fratelui Haig, amintite doar sumar și tot tangențial? Ne vine greu să credem și rămânem cu un sentiment de frustrare la gândul că paginile sustrase de Arșavir de teama cenzurii comuniste sau pentru a proteja intimitatea surorii sale i-ar fi putut întregi acesteia profilul moral, caracterologic, de personalitate exponențială a epocii interbelice și începutului de eră a distrucției comuniste.

        A doua suspiciune remanentă după lectură privește decizia autoarei de a nu-și publica niciodată jurnalul. Mă îndoiesc. Va fi fost un gând, o eventualitate, dar nu cred că era decizia ei definitivă. Ea voia să-și ardă jurnalul, după cum spunea Arșavir Acterian, totuși nu l-a ars. Nu numai că nu l-a ars, dar l-a și intitulat. E destul de puțin obișnuit să învestești un jurnal destinat definitivei taine sau focului cu un titlu evident căutat pentru efect: Jurnalul unei fete greu de mulțumit.

           Oricum, nu ne putem decât ralia opiniilor concluzive ale tuturor comentatorilor care consideră acest jurnal unul dintre cele mai importante ale literaturii noastre, făcând în epocă pandant cu cel al lui Mihail Sebastian prin amploare, tragism și luciditate. Cu atât mai mare e interesul cu care vom aștepta de acum apariția unei noi ediții, de data aceasta completă, aflată de altfel în portofoliul de bune intenții al doamnei Doina Uricariu.

                         Arșavir, omul lui Dumnezeu

              Foarte mândru de a fi găsit acest titlu, am descoperit ulterior că Dan C. Mihăilescu mi-a luat-o înainte, intitulându-și comentariul la aceeași carte, Arșavir, o duminică de om. Ideea o întâlnim, într-un fel sau altul, la toți cei ce l-au cunoscut, aievea sau doar din scris, pe Arșavir Acterian. O regăsim și în ?cuvintele de întâmpinare? ale lui Bedros Horasangian și Florin Faifer, care prefațează recentul volum al jurnalelor sale. ?Avea ceva senin și curat în toată ființa lui?, scrie Bedros Horasangian, care știe ce spune deoarece, în ciuda diferenței de vârstă, a fost unul dintre puținii săi apropiați din anii de pe urmă. Dacă la Haig impresionează talentul și sagacitatea artistică, iar la Jeni luciditatea, drama intimă și pregnanța stilistică, Arșavir va rămâne în posteritate prin mansuetudinea sa, prin toleranța și deschiderea generoasă în fața fluxului ideatic al vremii sale, pe care-l receptează și-l analizează cu mirare ingenuă, aprobativ sau nu, dar niciodată cu ură sau inflamări vindicative. N-a fost, cum singur o recunoaște, nici scriitor, nici filozof. Există astfel în jurnalul său o notație din 1970, care nu e decât o amplă autocaracterizare prin negație: ?Stofă de călugăr sau anahoret n-am (mișună unele pofte în mine și devin ușor prada lor); cap de filozof n-am (adorm lesne la speculații prea subtile și teorii interminabile); poet nu sunt (că-s lipsit de subțirime, deși nu-s nesimțitor la o anume poezie aleasă); ca să fiu romancier sunt lipsit de imaginație [?]? etc. etc. A fost, în schimb, aș zice, un fel de releu catalitic al tuturor izbânzilor și prăbușirilor generației sale, un raisonneur al cărui comentariu selectiv și prudent reușește să lase imaginea estompată, dar suficient de sugestivă, a două epoci dramatice, despărțite de falia anilor 1944-47.

Aflat ca vârstă între fratele Haig (n. 1904) și sora Jeni (n. 1916), Arșavir (n. 1907) are câte ceva din fiecare, fără a ajunge la nivelul de expresivitate al nici unuia. N-a avut nici o vocație anume, dar, de voie ori de nevoie, a făcut de toate, împărtășind solidar destinul generației sale. Propensiunea de a scrie, devenită în anumite momente tiranică, nu l-a părăsit însă nicicând, nici chiar când n-o putea satisface, în detenție sau boală. Ea a rămas o aspirație perpetuă a lungii sale vieți, care s-a concretizat în cele din urmă în pagini de jurnal și în cele câteva cărți apărute abia după 1990. Dacă ar fi să-i caracterizăm concis scrisul, am spune că el aparține unui superior diletantism, a cărui pondere nu e un efect al virtuților estetice, ci al interesului documentar. În 1934, pe când ea avea 28 de ani, Jeni se considera mai matură decât el și își nota cu incisiva ei luciditate impresia despre manuscrisul pe care fratele Arșavir, cu nouă ani mai vârstnic, și-l intitulase Jurnalul unui leneș: ?El discută, explică pe pagini întregi lucruri peste care mai toată lumea gânditoare trece. Crede că în felul acesta descoperă America, în vreme ce aceasta a fost descoperită de sute de ori înainte.? S-ar putea avansa astfel supoziția că Arșavir Acterian face figură de scriitor prin contaminare, printr-o reacție mimetică indusă de frate, de soră și de anturaj: o semnificativă parte a celor din generația sa, dintre care unii îi erau prieteni apropiați, colabora la publicațiile vremii, edita cărți și ținea jurnale mai mult sau mai puțin secrete. În ceea ce-l privește, acordă jurnalului mai mult credit decât celor ?mai impresionante și formidabile creații?. Și își argumentează predilecția astfel: ?Oamenii, scriitorii nu pot da ceva mai surprinzător și interesant ? egal de valabil și de edificator din punctul de vedere al vieții esențelor ? decât mărturisirea zi de zi a ceea ce au comis și a ceea ce au crezut de cuviință să fie notat din tot ceea ce au trăit, gândit, datat. Chiar dacă au trunchiat anume lucruri, au desfigurat altele, au denaturat și pervertit prin scris, într-un fel sau altul, ceea ce trebuie să fie redat întreg, simplu și concis. Asemenea denaturări, lesne controlabile uneori, sunt elocvente prin ele însele și caracterizante ale psihologiei scriitorului.? Considerat retrospectiv, după încheierea lecturii acestui volum care conține jurnale din diferite momente ale vieții sale, se poate deduce că pasajul de mai sus este, la urma urmelor, o pledoarie pro domo. Căci, așa cum se precizează și în Nota Editurii, el însuși a recurs la rafistolări intempestive, soldate cu ?denaturări? și ?trunchieri? nu numai ale propriului jurnal, ci și ale jurnalului surorii sale, pe care-l editează după moartea ei. Motivele nu sunt greu de înțeles ? poate frica, poate grija pentru ocrotirea intimității amândurora ? și nu mai au acum importanță. Lucrurile trebuie luate așa cum ne-au parvenit. Ele rămân suficient de elocvente pentru cititorul avizat, încât să devină mărturii importante asupra unei epoci și a unor destine.

Ediția de față a jurnalului lui Arșavir Acterian cuprinde două etape radical diferite: 1929-1945 și 1958-1990. Cu precizarea că din prima etapă lipsesc treisprezece ani. Cei mai tensionați, cei mai dramatici, cei mai spectaculoși, cei dintre 1932 și 1945. Însemnările pe care le cunoaștem acum încep la 23 noiembrie 1932, când diaristul avea 25 de ani, fără a fi încă deplin maturizat. Deducem asta din tonul bine-cunoscut al teribilismului juneții dintotdeauna: ?Scriu să fac ceva. Simt nevoia să fac ceva. E ucigător lucru să trăiești fără să poți face ceva. A viețui, a face. Ah! Ce cugetător mare sunt! Trebuie să faci ceva, amice.? Cu precădere interiorizat într-o primă fază, junele Arșavir emite cogitațiuni solemne despre absolut, moarte, misterul feminității, rostindu-se uneori simili-aforistic, fără a depăși aria locului comun: ?Dorești și chemi moartea în momentele grele, așa cum tânjești după viață în clipele când îți fuge de sub picioare.? Din fericire, autoironia și luciditatea scapără când nu te mai aștepți, oxigenând textul. Sunt simptome și adjuvante ale rapidei maturizări. Ea e perceptibilă mai cu seamă în secvențele când, mai puțin preocupat de propriul sine, devine un observator sagace al celor ce se petrec în jur: ?Când suntem la un loc, rar se întâmplă să comunicăm într-o atmosferă de sacră (de ce sacră, mă rog?) prietenie. De cele mai multe ori ne înghiontim, ne zeflemisim, bârfim, ne certăm, ne suspectăm, ne măsurăm. La sfârșit suntem veseli că am consumat din timp sau triști că l-am pierdut.? Sau: ?Cu Cioran și Costică F[loru] la Herdan și apoi, vorbind despre moarte, depresiuni și de-ale vieții (subl. RC), ajungem la Papu. Zaiafet. Se sărbătorește desigur ceva. Letiția? Ospitalitate. Băieți simpatici. Fete drăguțe. Agreabil. Eugen, în mediul său natural, e argint viu [?] Hărmălaie. Aiureală. În fond, nimeni nu știe ce vrea. Glume. Vin. Pian. Radio. Strigăte, țipete. Tinerețe cheflie, din te miri ce, silit și sumbru cheflie la câte unii.? Între ?depresiuni? și ?zaiafet? e loc pentru orice. Tânărul Arșavir e conștient de asta, nu-și pierde uzul rațiunii și, din când în când, reflecția sa cade implacabil, cu un (pre)matur scepticism: ?Ne punem vag și destul de confuz probleme?; ?Nu te poți bizui pe nimeni și pe nimic?; ?De ce or fi tinerii ăștia inteligenți pătimași până la prostie??; ?Cert e că trăiesc într-un penibil provizorat spiritual? etc. etc. Plimbări, cinematografe, cafenele, ?zaiafeturi?, dar și Biblioteca Fundațiilor, frecventată cu fervoare, loc de satisfacere a bulimiei lecturii ca și al întâlnirilor, proiectelor și bârfelor amicale. Citește enorm, eclectic ? cum, de altfel, fac toți congenerii săi ? iar observațiile îi devin din ce în ce mai pertinente. Nu numai când se referă la cărți, ci și la prieteni sau noi cunoștințe. Se conturează printre toate astea nu doar portrete memorabile, ci și stilul de viață al unei generații prodigioase. E, în definitiv și mutatis mutandis, stilul proaspetelor generații dintotdeauna, prielnic înfloririi ideilor extreme. Care  rodesc doar când intră în conjuncție cu un guru. Iar generația lor s-a procopsit cu două asemenea figuri cât se poate de carismatice ? ?Căpitanul? și Nae Ionescu ? care au fascinat-o, distorsionând grav întristător de multe destine. Dintre cei trei Acteriani, , doar Jeni n-a marșat. Haig s-a implicat și a plătit disproporționat, cu viața, iar Arșavir a cochetat cu ?Mișcarea? în ipostază de simpatizant. Suficient însă pentru a plăti și el, mai târziu, sub comuniști. Dar despre episodul său legionar nu amintește de-a lungul celor peste 500 de pagini decât de două ori, vag și în trecere. Cum e acesta, sunt și alte lucruri pe care jurnalul său le eludează: procesele în care a fost târât, anii de detenție, mizeriile materiale. E de înțeles: îndeobște foștii deținuți politic evită să vorbească despre umilințele fizice și morale pe care le-au îndurat. E o reacție a demnității lezate. Dincolo de asta, la Arșavir Acterian  se pare că a funcționat și teama de a nu-i fi găsite în jurnale reflecții aducătoare de noi represiuni. Îndeosebi după 1958 și apoi după 1966, notațiile sale sunt tot mai ?cuminți?, limitându-se la lecturi, la evocarea unor prieteni, la contemplarea propriei senectuți.

Curios este că în prima parte a jurnalelor, deci până în 1945, nu apare niciodată vreo referire la Jeni. Ea, în schimb, în jurnalul ei, îl evocă mereu cu tandrețe și ironie ? îi zice ?Aiurilă? ? citându-i nu doar o dată spusele la modul ?cum a zis A., cum zicea A.? Există de altfel un pasaj elocvent pentru natura relațiilor ei cu cei doi frați: ?Parcă eu am aceeași structură cu Ar. și cu H. și totuși ne înțelegem și ne iubim, oricât ne-am ciondăni pe varii planuri.? Aș înclina să pun absența lui Jeni din însemnările lui Arșavir pe seama pudorii sufletești a acestuia. După parcurgerea întregului său jurnal, e limpede că nu agrea să-și devoaleze teritoriile mai delicate, mai profunde ale propriei intimități. Excepție fac primele pagini ale anului 1958, abrupte, dramatice, de un sincer patetism: ?Am trăit patru ani îngrozitori. Mai îngrozitori decât orice închisoare (subl. RC), decât orice zbucium pur lăuntric, decât orice cauză fizică. Amenințarea continuă a morții ? condamnarea la moarte a unei ființe pe care am iubit-o mai mult decât pe orice iubită (subl. RC) ? a făcut din viața noastră un coșmar [?]? Paginile care urmează sunt un lamento pentru Jeni, cu tulburătoare detalieri ale îndelungatei sale agonii, ca un fel de compensație tardivă a faptului că nu o evocase niciodată în jurnalul tinereții lor. După care ? teribil destin! ? urmează cea de a doua detenție, din 1959 până în 1964.

Însemnările de care dispunem după eliberarea sa reîncep în 1966. Arșavir Acterian apare aici cu precădere obsedat de senectute. În tinerețe, moartea era un subiect retoric, oarecum de rigoare, monden, se pălăvrăgea ?despre moarte, depresiuni și de-ale vieții?. Acum, moartea devine o realitate atroce, aproape cotidiană, care poate surveni în orice clipă. Prietenii și cunoscuții se tot săvârșesc, conștiința propriului sfârșit devine tot mai acută. Un junghi, o durere obscură, o indispoziție îi suscită spaime și previziuni sumbre: ?Oricât de indiferent mi-ar fi destinul meu pământesc, oricât aș fi de detașat de tribulațiile mele fizico-terestre, indiferența și detașarea dispar în momentul când sentimentul de frică, de neputință, de spaimă le înlocuiește, acoperindu-mă de sudoare la gândul unor noi suferințe. Coșmar. Panică. Debusolare.? Credința se dovedește un suport destul de precar în fața spectacolului decăderii, al disoluției fiziologice, al epavelor umane întâlnite în deambulările sale tot mai însingurate. Însemnarea citată mai sus e din august 1967. Moartea îl va mai ocoli încă treizeci (!) de ani ? să fie o ironie a sorții? ? timp pe care îl va străbate sub neîntrerupta ei obsesie. La care, după 1990, se adaugă agravant deziluziile produse de ?tranziție? și de noii guvernanți, pe care acum nu se mai teme să le denunțe. Singurele momente de răgaz în această supraviețuire chinuită de conștiința propriei involuții ? e îngrozit de pierderea memoriei? ? sunt cele, deloc puține, consacrate lecturilor și gloselor pe marginea cărților. Lecturi tot atât de lipsite de sistemă ca în tinerețe, de la Hugo sau Julien Green, la Călinescu sau Petru Creția, însoțite însă de aceeași onestă spontaneitate a comentariului, cu o nealterată putere de seducție asupra celui ce-l citește. Seducție neegalată decât de aceea a portretelor schițate din câteva linii esențializate. Dacă ar fi să izolăm vreo proeminență a scrisului său, am numi fără îndoială expresia acestui talent de portretist, care se manifestă, cu precădere după 1966, mai ales la aflarea morții vreunui prieten sau cunoscut ori la întâlnirea, în plimbările sale, a altuia asemenea, pe care nu-l mai văzuse de mult și care îi apare acum devastat de vârstă, în plină ?deconfitură?, cum îi place să spună cu un reiterat, imposibil franțuzism.

Prin destinul straniu al autorului și prin valoarea lor de martor al unor epoci tulburi, jurnalele lui Arșavir Acterian se impun ca o piesă importantă a acestui extraordinar puzzle configurat din jurnalele marilor figuri ale secolului trecut. Se citește cu interes, cu participare afectivă și cu simpatie pentru sinceritatea și neveștejita, ingenua sa mirare în fața diversității lumii și a întâmplărilor ei. Calități care i-au rămas intacte până în ultimele sale însemnări: ?Fără îndoială, atât Haig, cât și Jeny mă depășeau prin talent, prin profunzime. Eu, în schimb, mă mir de mai toate cele. Și sunt singurul care am supraviețuit.?