DESTĂINUIRI, Partea I-a

Tatăl meu, profesorul Vasile Abușeanu a fost
un dascăl al școlii ardelene și membru al Consiliului Național Român de la
Blaj, Consiliu care în cursul nopții de 22 noiembrie 1918 spre 23 noiembrie,
întrunit la reședința mitropolitană, sub președinția preotului Vasile Suciu
(mai târziu mitropolit de Blaj, tatăl episcopului martir Ioan Suciu, mort în
închisoarea de la Sighet în noaptea de 27 iunie 1953, trupul său, martirizat și
chinuit, zăcând acum într-o groapă comună, undeva în preajma închisorii), a
hotărât alipirea Transilvaniei și Banatului la ,,Patria Mumă?? și ținerea unei
mari Adunări Naționale la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918.

Provenit dintr-o familie de țărani săraci din
satul Căpâlna de jos, (situat pe râul Târnava Mică, între Blaj și Târnăveni),
tatăl meu avea un suflet deosebit, ajutându-și nu doar părinții și rudele
sărace ci și pe oricine care aflat în situații dificile îi cerea sprijinul..
Totodată, familia noastră a păstrat întotdeauna relații de respect, bună
înțelegere și prietenie cu familii din celelalte naționalități aflate în mare
diversitate pe valea Târnavei Mici. Mi-au rămas în amintire cum atunci când ne
întâlneam cu familia de intelectuali sași Orendi, mă adresam D-lui Orendi cu
apelativul de ,,onkel (unchiule)Orendi?? iar celui mai vârstnic din familia
prietenă de evrei, Grűn. Îi spuneam moșu Grűn.

În anii războiului, când evreii erau
persecutați de către autorități și puși în situația de a-și pierde
proprietățile, părinții mei au venit în ajutorul familiei prietene Grűn,
trecând-o fictiv în acte pe mama mea ca fiind proprietara magazinului alimentar
și depozitului de cherestea al ,,moșului?? Grűn cu fiul său Ioji și ginerelui
său Armin Feinstein, în timp ce afacerea era efectiv administrată de către
proprietarii de facto.

Relații prietenești aveam și cu familii de
unguri, ambii părinți vorbeau perfect limba maghiară (tatăl meu a urmat
cursurile universitare la Budapesta), dar și cu familia Faghiura, de țigani, cu
al căror fiu Victor am fost coleg de clasă și prieten. Faghiura Victor care era
printre premianții clasei și-a continuat studiile, absolvind cursurile
universitare de drept internațional și după absolvirea lor a lucrat în MAE.

În septembrie 1943, familia noastră a suferit
o mare pierdere prin decesul tatălui meu, datorită agravării unei boli de
rinichi, în urma căruia am rămas patru copii orfani de tată, cu mama, Aurora Abușeanu
(născ.Tămaș), fără casă, (locuiam în chirie) , în plin război și mama fără
serviciu. Situația familiei noastre
ar fi putut deveni extrem de gravă dacă Dumnezeu și prietenii nu ne-ar fi
ajutat la nevoie. Cum mica pensie de urmaș primită de mama nu ne ajungea nici
pe departe pentru acoperirea nevoilor traiului zilnic, mama s-a angajat la
firma căreia îi era doar proprietar fictiv, lucrând acolo efectiv ca salariată.

Rechizitele școlare le primeam cadou de la
,,moșu?? Grűn și de la o altă familie de evrei prietenă, familia Dr. Friedman,
care nu numai că ne acorda asistență medicală gratuită, dar, fiind coleg de
clasă cu fiul lor, Ivan, de multe ori când îi făceau vreun cadou lui Ivan,
puneau alături ceva și pentru mine.

Îmi mai amintesc cum primul meu ,,ghiozdan?? a
fost de fapt un cufăraș din lemn, primit de la Ioji, în interiorul capacului
căruia tânărul Grűn scrisese cu creion chimic :
,,Dragă Gustișor, să fii cuminte, să înveți bine și să ajungi un om cult și
iubitor de oameni, așa cum a fost tatăl tău, profesorul Vasile Abușan??. Aceste cuvinte m-au călăuzit tot timpul vieții.

Ne mai ajuta periodic o soră a mamei,
farmacistă în Arad, Alexandrina Costin, care ne trimitea din când în când
pachete cu alimente și medicamente.

Așa am reușit să supraviețuim perioadei grele
din ultimi ani de război și următorilor ani cu nimic mai buni, până când unul
dintre frați și-a terminat studiile și a început să contribuie la ameliorarea
bugetului familiei.

Cu toate greutățile materiale întâmpinate, am
fost mereu un elev sârguincios, în fiecare an obțineam premiul I sau II pentru
învățătură și bună purtare, eram pasionat de chimie, fizică, matematici și de
lectura unor cărți și reviste de popularizare a științei. Majoritatea
literaturii o procuram de la biblioteca Combinatului Chimic din Târnăveni și de
la prietenul meu Florin Dumitrescu, fiul directorului spitalului din localitate.
Citeam amândoi pe rupte revistele : Ziarul Științelor și al Călătoriilor,
Science & Vie, Știință & Temnică, Revista Matematică și Fizică și
Aviația. Eram atât de pasionați de lectură, încât uneori, părinții ne trimiteau
la joacă pentru a ne feri de un eventual surmenaj. Dar, de multe ori și
jocurile noastre erau în directă legătură cu cele citite, constând dintr-un fel
de concurs în care câștiga cel ce ghicea mai repede și corect, denumiri și date
geografice, istorice, științifice, etc?,așa încât colegii ne-au poreclit
,,enciclopedii ambulante??

DESPRE DOCTORUL IOAN FLORIN DUMITRESCU

Sper că citind cele ce urmează veți înțelege
de ce dedic rândurile de mai jos prietenului meu din copilărie.

După terminarea liceului, prietenul meu Florin
Dumitrescu și-a continuat studiile universitare în domeniul medical, la
București și la scurt timp după absolvire a început să fie cunoscut ca un
cercetător științific apreciat în țară și în străinătate, specialist de renume în
acupunctură și electronografie ( ramură a științei medicale care după câte am
înțeles a fost ctitorită de el) și i s-a pus la dispoziție un laborator de
cercetări în București, undeva aproape de Grădina Icoanei.

După ce prin anii `70 a decis să rămână în
occident, autoritățile române l-au ignorat și din păcate, cu mici excepții, așa
a rămas până astăzi, deși este un ilustru reprezentant al științei medicale
românești și se află printre cercetătorii în științe medicale cei mai
remarcabili din lume din ultimii 50 de ani și iată de ce:

Din contribuțiile lui Florin Dumitrescu la progresul științei:

? Atlas de acupunctură-3D, considerat de
specialiști ca fiind o complexă și fascinantă prezență în domeniul cercetării
medicale.

? A avut preocupări multidisciplinare în
cercetările sale, de: medicină,
fizică, calculatoare electronice și artă.

? În peste 40 de ani el a construit un solid
edificiu teoretic și practic pentru terapiile naturiste și îndeosebi pentru
acupunctură.

?Dr. Dumitrescu este autorul a numeroase metode,
tehnici și mecanisme destinate explorării organismului uman și structurii sale
biologice, menționând doar
electronografia, convertografia, reactometria neurovegetativă, spectrografia în
electroluminiscență. Cu ajutorul electronografiei, s-a reușit vizualizarea
punctelor electrodermale care apar în situații patologice, pentru prima dată în
lume.

?
Activitatea sa științifică este concretizată în peste 120 de brevete de
invenții și mai multe cărți și articole științifice. În principal,
cărțile cuprind: Acupunctura Științifică Modernă – Progres și
Perspective, Omul și mediul electric înconjurător, Metode Electrografice în
Medicină și Biologie, cărți publicate în mai multe limbi.

? A instruit medici din toate părțile lumii în
acupunctură si a avut onoarea să fie invitat în China, patria acupuncturii
tradiționale în repetate ocazii, fiind primit și de  Mao Tze Dun,  (după câte rețin din cele discutate
cu Florin în timpul unei vizite pe care i-am făcut-o în urmă cu circa 40 de ani
la laboratorul său din București, situat undeva prin apropierea Grădinii
Icoanei, de tratamentele sale a beneficiat chiar și celebrul conducător al
Chinei comuniste).

Doctorul Florin Dumitrescu a decedat în urmă
cu câțiva ani în orașul Ronchin de lăngă Lille, singurul semn din partea
autorităților române întru amintirea sa fiind acela prin care primăria
municipiului Târnăveni, prin decizia cu nr.33/21 mai 1998, i-a acordat diploma
nr.17/03.06.1998 de cetățean de onoare a orașului pentru contribuția și viața
sa dedicată sănătății și bunăstării omenirii și totodată pentru actul său
umanitar de imediat după evenimentele din decembrie 1989, când la 14 ianuarie1990,
la Târnăveni a sosit un convoi cu ajutoare de la Ronchin, organizat de Florin
și cofinanțat împreună cu primăria orașului care l-a găzduit  în perioada cât a fost nevoit să
trăiască departe de țară.

Am absolvit liceul în vara anului 1953,
beneficiind de aprobarea dată de Min. Ed. de atunci pentru promoție
excepțională, cu examene într-o singură sesiune pt. cl.10-11 și în aceeași vară am trecut examenele de admitere la institutul
Politehnic, începând anii de studenție în toamna lui 1953. În același timp,
cunoscând multe situații în care fii de indezirabili regimului instaurat în
țară sub protecția tancurilor sovietice, fii de intelectuali sau din alte
categorii sociale li s-a interzis accesul la studii universitare, mă întrebam
dacă tatăl meu, fervent susținător al idealurilor național-țărăniste și al
drepturilor omului nu ar fi decedat în 1943,(și după cum îl știam sunt convins
că ar fi ripostat noului regim și ar fi ajuns poate chiar să fie condamnat
politic), dacă mai puteam ajunge să fiu admis la facultate și cu atât mai mult
să fiu admis la grupa de aviație.

În anii studenției, viața mea a fost aceea a
tinerilor săraci, care își făceau studiile universitare în condițiile cunoscute
de după ,,postul festivalului??, dependenți de bruma de bursă, de suplimentul
de la cantina studențească și de cazare la cămin. Unele amintiri din acea
perioadă sper să le pot scrie mai târziu în seitul promoției, prin amabilitatea
colegului nostru Sidu Șuteu.

Primii pași în viața de practică inginerească,
i-am făcut la Secția de Construcții Aeronautice de la CIL (fost IFIL) din
Reghin. Despre această perioadă am scris ceva într-o comunicare  cu titlul ,, O filă puțin cunoscută din
istoria aviației românești: Secția de construcții
aeronautice de la Reghin??, care am prezentat-o în sesiunea din 12 oct.2006 a
CRIFST (Comitetul Român pentru Istoria și Filozofia Științei și Tehnicii) la
Academia Română.

La doar circa trei ani de la sosirea mea la
Reghin, în împrejurări rămase până astăzi neelucidate, secția de Construcții Aero
a fost desființată, și majoritatea celor specializați în domeniu am plecat la
alte întreprinderi  din alte orașe.
Eu m-am întors pentru o scurtă perioadă în orașul natal, Târnăveni, unde am
colaborat cu doi ingineri ruși, specialiști de la Academia din Novosibirsk, la
lucrările de montaj ale instalațiilor la un cuptor de carbid de mare
capacitate, unul dintre cele mai moderne și mai mari nu numai din Europa..
Rolul meu era atunci îndeosebi acela de traducător și intermediar între ruși și
conducerea combinatului, ajutat de faptul ca o rupeam binișor cu rusa, deoarece
singurele cărți cu noutăți din aviație erau pe atunci cele în limba rusă,
majoritatea traduceri ale unor lucrări de autori renumiți din occident. Apoi am
obținut transferul la o fostă întreprindere cu profil de aviație,
(ASAM-Atelierele Speciale de Aviație Mediaș-), devenit între timp
Automecanica-Mediaș, unitate reprofilată pe producția de suprastructuri auto
speciale cu destinații civile și militare, unde am lucrat timp de circa 8 ani
și am condus serviciul de proiectare constructivă (serviciul Constructor Șef ,
cum se numea atunci).

Ca urmare a HCM nr.1427 din nov.1971, prin
Ord. Ministrului Industriei Constructoare de Mașini am fost transferat la Blaj,
pentru conducerea lucrărilor de construcție și punere în funcțiune a unei noi
întreprinderi, I.A.M.U, (Întreprinderea 
de Accesorii pentru Mașini- Unelte), prima întreprindere din țară
specializată exclusiv pe fabricația de 
accesorii și elemente de completare pentru mașini-unelte,cu profil de
mecanică fină.

Despre greutățile inerente oricărui început,
la care s-au adăugat altele datorite faptului că în afară de CPL, (Combinatul
de Prelucrare a Lemnului) pus în funcțiune doar cu puțin timp înainte, în
orașul Blaj nu exista o tradiție industrială cât și despre unele amănunte din
viața mea de până la ieșirea la pensie, sper să pot reveni ulterior dacă voi
avea posibilitatea, într-o eventuală a doua parte a acestei expuneri. Menționez
doar că după 14 ani de trudă dusă de foarte multe ori de dimineața până seara
târziu, pentru construirea și punerea în funcțiune la termen a noii
întreprinderi, acolo unde înainte era un câmp gol și orașul nu avea o tradiție
industrială, și a strădaniei de căutare și formare de personal calificat, mai
ales în condițiile exigențelor necesare unei întreprinderi cu profil de
mecanică fină, ei bine,după toate acestea și fără a mai lua în considerare
faptul că întreprinderea a ajuns să aibă rezultate dintre cele mai bune pe
ambele planuri (județean și respectiv centrală industrială), am avut de
suportat și eu niște acțiuni specifice din partea autorităților anului 1986,
nemulțumite de reacțiile mele față de ,,sarcinile de partid ??, și după câte am
aflat și de unele ticluiri din arsenalul serviciilor de  ,,cadre??, aplicându-mi-se ,,principiul
rotirii cadrelor??. Cu sprijinul Centralei de Mecanică Fină de care aparțineam,
am înființat o filială de cercetări și proiectare în care m-am simțit mult mai
bine decât în funcția de director general .

După evenimentele din decembrie 1989,
salariații de la IAMU mi-au cerut să revin în funcția de director general avută
anterior dar i-am refuzat politicos, timp de un an, conștient fiind că va
trebuia în multe privințe să o cam iau de la capăt. După ce până la urmă m-au
convins să revin, și am găsit IAMU într-o situație extrem de rea din punct de
vedere economic, am fost nevoit să iau măsuri urgente și foarte neplăcute pentru
mine, îndeosebi de reducere drastică a personalului neproductiv direct ( regie,
TESA, fotbaliști, dansatori și dansatoare, și o întreagă faună de pcr-iști (a
se citi pcr=pile, cunoștințe relații) impuși noii conduceri a întreprinderii de
partid și într-o oarecare măsură și de centrala industrială în perioada în care
am lucrat la filiala CCSITMFS. După ce am făcut cuvenita curățenie,împreună cu
colegii din noua conducere am reușit să redresăm întreprinderea,dar am ajuns să
fiu extenuat de efortul depus și stresat de sindicatul celor ce se simțeau în
pericol de a fi disponibilizați (în întreprindere erau atunci vre-o 2 sau chiar
3 sindicate, nu-mi mai amintesc exact câte), așa că am cerut conducerii
ministerului din proprie inițiativă si nesilit de nimeni să-mi aprobe
transferul la o altă întreprindere, aflată atunci în fază de șantier de
construcție. Transferul mi-a fost aprobat cu greu, numai după ce propun o altă
persoană care să fie aprobată de Consiliul de administrație și Minister.
Persoana care am propus-o în locul meu la conducerea întreprinderii este și
astăzi în funcție, iar IAMU-Blaj se află ca performanțe economico-financiare în
topul întreprinderilor din domeniul construcțiilor de mașini.

Un rating stabilit de Centrul Român de
modelare Economica, ce are ca scop stabilirea celor mai sigure companii mari
din România, la care se au în vedere: rezultatul de
exploatare,plățile restante și cheltuielile financiare, toate raportate la
cifra de afaceri, cheltuielile salariale totale raportate la valoarea adăugată
la costul facturilor, raportul dintre plățile restante și creanțe și condiția
eliminatorie de a nu avea restanțe de plăți la bugetul statului, bănci și
furnizori, a grupat firmele în 5 categorii.

Categoria celor mai sigure companii ce
corespund criteriilor susamintite, este A+.

Dintre circa 900 de firme mari din țară din
diferite domenii de activitate, analizate în trei ani consecutivi doar 81 au
fost catalogate în clasa A+. Printre acestea
este și IAMU-Blaj, singura din domeniul ei de activitate, industria de mașini
și echipamente, care are rating A+. Mă bucur astfel că
am lăsat întreprinderea pe mâini bune și că la rezultatele de acum  se află și strădaniile mele.

Din 
anul 1996 când m-am pensionat, principalele mele îndeletniciri sunt cele
din gospodărie, de grădinărit, de ,,întreținere și reparații??= serviciul
mecano-energetic al casei și lucrul la pregătirea  a câte unei comunicări din domeniul aviației pentru
sesiunile anuale din toamnă ale Academiei-Comitetul Român pentru Istoria și Filozofia
Științei și Tehnicii.

Închei aici prima parte a ,,Destăinuirilor??,
cu promisiunea că voi încerca să revin cu o parte a doua , cu unele aspecte din
timpul studenției și până la data redactării celei de a doua părți.

Blaj,16 01.2009