„GULAG: A History”, de Anne Applebaum
Pentru noi, colecționarii de mărturii despre istoria României sub comunism, pentru foștii deținuți politici deveniți autori de memorialistică, pentru cercetătorii care alcătuiesc arhive cu documente despre istoria ultimilor 70-80 de ani, apariția cărții jurnalistei americane Anne Applebaum, intitulată cu modestie „Gulag: A History” – în traducere exactă „Gulag: O istorie” sau „O Istorie a Gulagului” (față de un titlu mai definitiv, mai ambițios, cum ar fi „Istoria Gulagului”) – este o veste foarte bună. Dacă intenția acestor scriitori și istorici este nu numai de a transmite urmașilor din țară experiența terorii impuse de dictatura comunistă, dar și de a o împărtăși țărilor din vest, care nu au cunoscut-o direct la nivelul marelui public, rămânând în mare parte extrem de naive în privința pericolelor insidioase ale totalitarismului, cartea la care ne referim este confirmarea cea mai concretă pe care o cunosc în spațiul anglofon a faptului că efortul lor poate avea, într-adevăr, un rost.
La baza lucrării lui Anne Applebaum se află, nominalizate într-o bibliografie care acoperă 20 de pagini, nu mai puțin de 19 arhive istorice din Uniunea Sovietică și 700 de titluri de cărți, studii, articole și interviuri: dintre acestea, aproape jumătate sunt lucrări de memorialistică, publicate deja, sau încă în stare de manuscris, și interviuri de tip istorie orală, unele inedite, luate de autoarea însăși în peregrinările ei prin regiunile unde au funcționat colonii de muncă sovietice. Intervievați au fost victime și călăi, ale căror voci transpar clar, cuprinse pentru prima dată într-o carte care a intrat deja în circuitul istoricilor de la universități nord-americane. Memorialistica a sugerat structura cărții și formează nucleul fiecărui capitol, susținând fiecare afirmație și furnizând exemple și citate de un autentic care nu ar putea fi altfel recreat. Este greu de crezut că înțelegerea autoarei față de foarte numeroasele fațete ale subiectului s-ar fi putut forma atât de corect și cu atâta empatie fără accesul la textele de memorialistică și la mărturiile directe ale victimelor. Pe lângă acestea, trebuiesc amintite, desigur, și documentele originale din arhivele NKVD, pe care autoarea le-a studiat și citat amplu. Bazată pe asemenea surse, cartea se citește pe alocuri aproape ca o documentație tehnică, cu detalii zguduitoare, care vor intra în memoria tuturor celor ce vor să cunoască istoria secolului XX.
Acum în vârstă de 40 de ani, Applebaum a studiat la Yale, apoi, printr-o bursă Marshall, la Londra și Oxford. Nu s-a specializat decât parțial în istorie. După terminarea studiilor a lucrat ca jurnalistă la reviste de prestigiu din Marea Britanie, culminând prin a fi corespondenta pentru Europa Centrală și de Est a revistei ?The Economist? la Warșovia, în perioada destrămării sistemului comunist. A recenzat lucrări recente despre istoria comunismului, inclusiv volumul coordonat de Stephane Courtois ?Cartea neagră a comunismului? pentru New York Times Book Review și alte jurnale de primă mărime, impunându-se astfel ca una din vocile cele mai active în popularizarea istoriei recente est-europene. În prezent lucrează pentru ziarul Washington Post.
In 1991, aflandu-se la Praga, oraș intrat rapid și cu succes în circuitul turistic, autoarea observa că, pe splendidul și aglomeratul pod Carol, vizitatorii vestici cumpărau de la negustori ambulanți tot felul de insigne sovietice: secera și ciocanul, chipiuri de ofițeri, cravate de pionieri ? și, chiar dacă nu se împodobeau cu ele, le transformau cel puțin în obiect de colecție. S-a întrebat, surprinsă, cum se explică faptul că acești turiști, care s-ar fi revoltat la ideea de a le fi fost oferite spre cumpărare simboluri naziste, nu erau deranjați de oferta însemnelor sistemului dictatorial sovietic. De ce, se mira autoarea, ororile acestui sistem nu au pătruns în conștiința vestică în aceeași măsură cum au pătruns ororile nazismului? Un răspuns simplu, șocant și greu de crezut pentru cititorii din Europa de Est, dar al cărui veridicitate nu poate fi pusă la îndoială, îl dă profesorul Michael McFaul, cercetător la Institutul Hoover și profesor de științe politice la Universitatea Stanford din California, într-o altă recenzie la cartea lui Anne Applebaum publicată în New York Times din 19 iunie 2003: ?Many of my students at Stanford have never even heard of the gulag. (Aleksandr Solzhenitsyn’s account was published long ago.)?, în traducere: ?Mulți dintre studenții mei de la Stanford nici nu au auzit vreodată despre gulag. (Cărțile lui Aleksandr Solzhenitsyn au fost publicate cu mult timp înainte.?) [Nota recenzentei: în SUA, volumele din „Arhipelagul Gulag” de A. Solzhenitsyn au văzut lumina tiparului în 1973, deci cu o generație în urmă].
Într-o carte de proporții impunătoare (677 pagini), care se citește cu creionul în mână ? singurul mod în care cititorul poate urmări și recepta corect densitatea enormă a informației, a întrebărilor și a răspunsurilor, Anne Applebaum și-a propus – și a reușit, cel puțin prin producerea unui document serios și stabil – să rectifice aceste lipsuri.
Publicată în aprilie 2003 la editura nord-americană Doubleday, ?O Istorie a Gulagului? s-a impus rapid în Statele Unite și în Anglia ca o lucrare de referință. Trebuie spus din pornire că volumul se adresează publicului larg, nu neapărat istoricilor. Cu atât mai îmbucurător este faptul că istoricii au primit cartea cu critici entuziaste, recomandând-o ca lectură de bază în universități. În mod surprinzător poate pentru cititorul român (și prin extensie est-european), care putea crede că Vestul, tărâmul liberei informații, ar fi sintetizat deja istoria terorii comuniste, cartea scrisă de Anne Applebaum este prima istorie sistematică și documentată a sistemului sovietic de lagăre de muncă de la începuturile sale în timpul Revoluției sovietice (1917-1918) până la destramărea sa în epoca glasnost-ului (1989) publicată în Statele Unite.
Este istoria detaliată, privită din unghiuri de vedere diferite, a unui sistem represiv cu o durată de peste 70 de ani care a stat nu numai temporal în centrul secolului abia sfârșit, ci, pentru câteva generații din Est a fost spectrul sumbru sub care acestea au trăit; care a dus la moartea ? și a marcat indelibil viața – a milioane de oameni în Uniunea Sovietică, a servit ca model sistemelor represive din toate statele comuniste, are sechele dureroase la nivel social și inspiră încă modalitățile de represiune în statele totalitare.
Gulagul sovietic a luat ființă în 1918, imediat dupa Marea Revoluție Socialistă. Termenul este un acronim al cuvintelor rusești pentru ?Administrația Principală a Lagărelor?, și anume ?Glavnoe Upravlenie Lagerei?. În 1929, Stalin a decis să extindă sistemul de lagăre și munca silnică a fost folosită pentru accelerarea procesului de industrializare și pentru exploatarea resurselor naturale din regiunile nordice ale Uniunii Sovietice, până atunci insuficient populate. Pe parcursul deceniului următor, înaintea celui de-al doilea război mondial, lagăre de muncă forțată au apărut în toate regiunile imensei țări, pe toată extensia geografică a celor douăsprezece fusuri orare pe care se întindea Uniunea Sovietică. Fiind dezvoltat în timpul războiului și după sfârșitul acestuia, când prizonierilor politici sovietici le-au fost alăturați sute de mii de locuitori ai teritoriilor și țărilor anexate ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov și apoi a victoriei aliaților, gulagul și-a atins apogeul în anii 50. Din 1929 și până la moartea lui Stalin în 1953, în jur de 18 milioane de oameni au căzut victimă acestui sistem. Se estimează că din aceste 18 milioane, patru milioane și jumătate au pierit. Comparând cifre din arhivele NKVD și din arhivele organizațiilor societății civile care au luat ființă în Rusia după 1989, și selectând estimările minimale din lucrările cercetătorilor ruși ai gulagului, autoarea ajunge la urmatoarele concluzii: în cei 70 de ani de existență a gulagului sovietic, numărul total de condamnați la muncă silnică a fost de 28.7 milioane (p.581), între care se aflau, după al doilea război mondial, peste 4 miloane de prizonieri de război și peste 6 milioane de deportați. Repetăm, autoarea subliniază că a compilat cele mai mici cifre pentru a ajunge la acest total.
Anne Applebaum examinează Gulagul sub toate fațetele. Cititorul avizat din Est va fi la curent cu unele din datele lucrării; nu putem totuși fi siguri că și tinerele generații cunosc toate aspectele pe care autoarea le parcurge și le prezintă cu lux de amănunte. Pe de altă parte, având în vedere că lucrarea se adresează cititorului american (sau vestic), nu este lipsit de interes pentru cercetătorii din Est să vadă cum abordează autoarea subiectul și îl prezintă publicului cu puțina experiență directă în sistemul represiv comunist. De aceea vom încerca să trecem în revistă, oricât de sumar, toate temele tratate în volum.
Partea întâi a cărții, ?Originile Gulagului, 1917-1939? descrie concis începuturile mișcării bolșevice, cadrul istoric în care ea s-a afirmat, preluarea puterii de către comuniști și evoluția serviciilor de securitate sovietice de la forma de început, Cheka, numită apoi succesiv GPU, OGPU, NKVD, și, în final, KGB. Se descrie sistemul de închisori politice țarist, în care au fost internați unii conducători bolșevici la începutul secolului XX ? iar comparația între regimul la care au fost supuși prizonierii bolșevici și regimul la care bolșevicii și-au supus apoi victimele nu e lipsită de loc de interes. Balanța răului se înclină, fără îndoială, spre regimul represiv și de exterminare promovat de bolșevism.
Pentru prima oară în secolul XX, puterea sovietică a fost aceea care a condamnat categorii întregi de oameni nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru ceea ce erau (p.6). Categoriile ?dușmani de clasă? și ?dușmani ai poporului? au fost definite cu larghețe: nu numai proprietarii de moșii și marea burghezie, dar și mica burghezie, țărănimea avută, oricine avea legături oricât de sumare cu străinătatea (era suficient a fi colecționar de timbre străine sau să fii interesat de esperanto), inginerii și specialiștii tehnici, intelectualitatea de vârf în general, (Tupolev, constructorul de avioane, Valentin Glushko, cel mai cunoscut proiectant sovietic de motoare cu reacție și Serghei Korolev, viitorul părinte al ?Sputnik?-ului, primul satelit al Uniunii Sovietice, au fost unii din oamenii de știință care și-au desfășurat cercetarea pentru progresul tehnic al Uniunii Sovietice în detenție, în așa numite ?birouri de proiectare speciale?); etnii diverse din țări învecinate, victime ale denunțurilor arbitrare de orice fel. Ca exemplu al ritmului în care au fost închiși ?dușmanii poporului? în primii ani ai represiunii, este de notat că, dacă la sfârșitul anului 1919 se aflau deja 29 de lagăre de muncă silnică în Rusia, la sfârșitul lui 1920 numărul acestora a ajuns la 107 – și acesta a fost doar începutul.
Un capitol special este dedicat străinilor ca victime ale gulagului. La început aceștia au fost străini stabiliți în Rusia, apoi simpatizanți socialiști din țările vestice, veniți în Rusia să construiască socialismul ? din Franța, Germania, Statele Unite ?, apoi, după 1940, deportați din teritoriile ocupate de sovietici: polonezi, baltici, ucrainieni, bieloruși, basarabeni și bucovineni. Applebaum îi menționează pe cei din urmă printr-un citat din memoriile lui Lev Razgon:
„Fiind luați peste noapte din țările lor și duși în nordul îndepărtat al Rusiei de o forță străină și ostilă pe care nu o puteau înțelege’, străinii puteau fi recunoscuți de ceilalți prizonieri imediat, datorită calitații bunurilor de care dispuneau: „Aflam totdeauna de venirea lor în Ustvymlag văzând noi haine exotice la criminalii din lagăr [care le confiscau de la deportați, n.a.], pălării înalte și șaluri viu colorate din Moldova, cojoace brodate și jachete moderne, tăiate pe corp, cu umeri întăriți, din Bucovina” (p. 423).
Istoricul Aleksandr Gurjanov estimează că 36.000 de basarabeni au fost deportați în Siberia și Kazakhstan în anul 1940, anul de ocupație samavolnică a Basarabiei, dinaintea agresiunii germane.
Pe parcursul cărții, autoarea se oprește adesea asupra terminologiei folosite de autorități în a descrie sistemul represiv. Este de remarcat, în contextul comparației pe care Applebaum o face în anumite cazuri între nazism și comunism, că termenul de ?kontslager? (lagăr de concentrare) pare a fi fost introdus în gulagul sovietic de către Trotzky în iunie 1918, când acesta a ordonat ca un grup de prizonieri de război cehi să fie dezarmați și puși la muncă silnică. Câteva zile mai târziu, Troztky a folosit din nou termenul referindu-se de data aceasta la ?burghezia orășenească și sătească ? care trebuie să fie mobilizată și organizată în batalioane de muncă?? (p. 8, p. 9, p. 10, p.12). Preluat de Lenin, termenul a fost aplicat și locurilor în care au fost condamnați la muncă silnică țăranii chiaburi [?kulaki?]. Cum vom vedea în continuare, protestatari din vest au încercat în deceniile doi și trei să facă cunoscută prigoana sovietică și chiar să boicoteze produsele fabricate în lagăr. Speriați de acest boicot, sovieticii au procedat la schimbări de limbaj: denumirea ?kontslager? a fost scoasă din toate comunicările oficiale, care, începând din 7 aprilie 1930, au folosit termenul „ispravitelno-trudovye lagerya” (ITL), și anume „lagăre de muncă corecțională” – termen folosit până la sfârșitul gulagului (p. 60). Munca corecțională, mai degrabă decât „lagărul de concentrare”, devenea astfel forma acceptabilă de a „crea omul nou”.
Capitolul „Primul lagar din Gulag” descrie închisorile din arhipelagul Solovetsky din Marea Albă, în nord-estul Uniunii Sovietice. Deși existau deja alte lagăre, în memoria puținilor supraviețuitori, ca și în memoria poliției secrete, Solovetzky a jucat un rol special (p. 20). A fost închisoarea în care OGPU, precursorul NKVD-ului, a experimentat metode de folosire a muncii silnice pentru a realiza profit. Tot acolo s-au practicat execuții în masă la întâmplare, condamnări arbitrare la moarte (p. 24), tortura și un sadism mai rar întâlnit în anii următori, când, cum spunea Solzhenitsyn, „exploatarea sclavilor fusese perfecționată” (p. 24). Nu întâmplător Solzhenitsyn a ales metafora de ?arhipelag? pentru a descrie gulagul sovietic.
Într-o conferință despre istoria sistemului de lagăre ținută în 1945, tovarășul Nasedkin, pe vremea aceea administrator-șef al gulagului, confirma nu numai că întregul sistem avea ca punct de plecare Solovetzky (1920), ci și că acest lagăr a devenit unul de ?muncă silnică ca metodă de re-educare? din 1926. Deși colonia nu s-a putut niciodată susține economic, experiența din Solovetsky a fost aceea care a convins partidul că sistemul de închisori trebuie să devină un sistem corecțional de muncă. Naftaly Aronovich Frenkel, fost prizonier, devenit ulterior unul dintre cei mai influenți comandanți din Solovetzky, a inventat, spune Solzhenitsyn, sistemul de a hrăni prizonierii pe măsura rezultatelor la muncă ? acest sistem a devenit pârghia de presiune asupra prizonierilor în cazul ineficienței altor metode coercitive.
Între prizonierii din Solovetzky se găseau numeroși simpatizanți socialiști din țări vestice, veniți în Uniunea Sovietică imediat după revoluția bolșevică pentru a câștiga experiență, dar aruncați în lagăre la cea mai mică disensiune față de Lenin. Prin corespondența între acești prizonieri și colegii lor din vest, socialiștii vest-europeni și din America de Nord au aflat pentru prima oară la mijlocul anilor 1920 despre represiunea bolșevică și despre lagărele de muncă. Organizați în societăți la Berlin, Paris, New York, socialiștii vestici au încercat să protesteze. Au fost scrise cărți, ziare ca London Times au publicat analize amănunțite ale condițiilor din lagărele de muncă forțată. Cu ajutorul unor voci cunoscute și convingătoare, cum au fost, între altele, cele ale scriitorilor Maxim Gorky și Romain Rolland, propaganda bolșevică a reușit să înăbușe aceste proteste, ale căror intensitate a scăzut continuu în deceniul al patrulea. Maxim Gorky, revenit în Rusia după o perioadă de exil în Italia (1918-28) vizitează Solovetsky și descrie cu admirație condițiile de viață din lagăr într-un ?eseu de călătorie? care a fost pentru mult timp piesa fundamentală în percepția publică și oficială asupra gulagului și a contribuit la obișnuirea publicului cu puterea totalitară în creștere a statului. Violența instituționalizată a lagărelor apărea în eseul lui ca parte logică a noii ordini sociale. Pe de altă parte, după războiul al doilea mondial și după extinderea lagărelor de muncă prin deportări și prizonieri de război, protestele socialiștilor vestici au amuțit și pentru că s-a instalat frica concurenței economice între Est și Vest. După cum știm și mai bine, în deceniile cinci și șase ale secolului XX o întreagă categorie de istorici și politicieni de stânga din vest, atât din Europa cât și din America, au mers până la negarea existenței lagărelor de muncă în țările comuniste, începând cu cele din Uniunea Sovietică. (Despre reacția acestora din urmă la dezvăluirile cercetătorilor contemporani ai comunismului, cititorul Revistei Memoria a avut ocazia să citească comentariile lui Stephane Courtois în articolul publicat în Nr. 44/45 ?La ce folosește istoria în post-comunism?, preluat dintr-un discurs ținut la Memorialul Sighet în 2003.)
Primii zece ani din existența gulagului i s-au părut lui Stalin însă prea „blânzi” și în 1929 el declara: „când bolșevicii au preluat puterea ei s-au purtat cu blandețe cu dușmanii lor – am început astfel printr-o greșeală. Mila față de o astfel de putere a fost o crimă față de clasa muncitoare. Acest lucru a devenit evident în scurt timp”. Urmarea acestei poziții este descrisă în capitolul „1929: The Great Turning Point” (1929: Marea schimbare). În 1929 se accelerează în Rusia procesul de colectivizare. „Într-o perioadă incredibil de scurtă, comisari rurali au forțat milioane de țărani să renunțe la micile lor gospodării țărănești și să se alăture fermelor colective. Procesul are ca rezultat slăbirea permanentă a agriculturii sovietice : foametea din Ucraina și Rusia în perioada 1932 – 1934 a ucis între 6 și 7 milioane de oameni. Colectivizarea a distrus în Rusia rurală – pentu totdeauna – sensul oricărei continuități cu trecutul.” (p. 47)
Pentru planul cincinal prevăzut de Stalin în acea perioadă, Uniunea Sovietică avea nevoie de cantități imense de cărbune, gaz, petrol și lemn, toate disponibile în Siberia, Kazahstan și în nordul îndepărtat. Generalul Genrikh Yagoda, șef al NKVD-ului în deceniul trei, scria într-un memorandum: ?Avem mari dificultăți să atragem muncitori în nord. Dacă trimitem mii de prizonieri acolo, vom putea exploata resursele nordului ? experiența din Solovetsky arată ce se poate face în aceste zone? (p. 49)
Din punct de vedere politic, cel mai important proiect al timpului, desfășurat sub supravegherea personală a lui Stalin, a fost construirea Canalului Marea Albă, în care au fost investite resurse umane și de propagandă enorme. Citirea acestui capitol evocă pentru români comparația cu canalul Dunăre-Marea Neagră, pe care autoarea o și face de altfel în mod explicit spre finalul volumului, în secțiunea dedicată modului în care Gulagul sovietic a servit ca model regimurilor comuniste din lume. Nu o dată pe parcursul acestei lecturi, cititorul e pus în fața unor exemple care au fost preluate de conducătorii comuniști din Romania aproape identic, cu rezultate la fel de sinistre pentru victime. În acest context se impune o nouă referire la Stephane Courtois și volumul său ?Cartea neagră a comunismului?. În discursul său la Memorialul Sighet, Courtois povestea cum, la aproape fiecare traducere într-o nouă limbă străină (până în prezent au apărut deja 28 de ediții străine), Cartea neagră a comunismului a fost îmbogățită cu câte un nou capitol care prezenta istoria locală a comunismului în țara în care apărea respectiva ediție. Volumul crește (se îmbogățește) astfel prin contribuția istoricilor locali și promite să acopere întreaga hartă a comunismului. Ar fi foarte important ca traducerile ?Gulagului? sovietic descris de Anne Applebaum să aibă și ele o asemenea evoluție.
Fără a fi perioada în care au murit cei mai mulți prizonieri, Marea Teroare din anii 1937-38 a marcat trecerea de la lagăre conduse arbitrar, în care prizonierii mureau accidental, la lagăre în care oamenii erau în mod deliberat exploatați până la moarte sau uciși pur și simplu într-o proporție mai mare decât anterior. Mania arestărilor și a execuțiilor s-a răspândit de sus în jos în ierarhia de partid și în societate. Începând de la Stalin, care a folosit marea teroare pentru a-și elimina dușmanii direcți și a crea o nouă clasă de conducători loiali, NKVD a alocat cote de exterminare diferitelor regiuni ale țării după cum percepea concentrația locală a ?dușmanilor?. Noi lagăre erau pregătite în avans; tabele cu ordine de arestare prevedeau cifre de control pentru ?prima categorie? (cei condamnați la moarte), ?a doua categorie? (condamnații la muncă silnică). Sute și mii de oameni din regiuni ca Azerbaidjan, Armenia, Bielorusia, Georgia au luat în acea perioadă drumul lagărelor. Stalin personal a semnat un document care ridica numărul condamnaților de ?prima categorie? în regiunea Krasnoyarsk la 6.600. Alt document dădea NKVD-ului din Ucraina permisiunea de a aresta 30.000 de kulaki și alte elemente anti-sovietice (p. 95). Inclusă în aceste arestări, trebuie menționată și epurarea conducatorilor NKVD-ului, dintre care doar cei mai celebri sunt menționați în această recenzie: Yagoda, Yezhov, urmați de Beria. Stalin își împrospăta continuu colaboratorii, nepermițându-le să acumuleze prea multă putere.
Partea centrală a volumului se ocupă cu descrierea vieții și muncii în lagăre. Am face un deserviciu lucrării lui Applebaum dacă am încerca să reducem aici temele pe care autoarea le abordează. Din fericire, cititorii români vor avea ocazia să citească textul lucrării în română, cartea fiind în curs de traducere la Editura Humanitas.
Aflăm în amănunt cum erau arestați și interogați prizonierii: cel mai frecvent bărbați și femei de orice vârstă, de multe ori cu copii mici, erau luați de acasă în toiul nopții. Aduși în închisoarea Lubjanka din Moscova, ei erau interogați sumar prin tehnica ?polițistul rău, polițistul bun? și condamnați la fel de sumar: ?noi nu arestăm nevinovați. Și chiar dacă nu ai fi vinovat, nu te putem elibera, căci s-ar spune atunci că noi arestăm nevinovați.?, susținea un NKVD-ist. Arestații înșiși trebuiau să ?dovedească? vina sugerată, construind ei înșiși cazul pe care procuratura îl va folosi pentru condamnare (tehnică folosită în multe procese ulterioare în lumea comunistă). Încercând ? ca de multe ori pe parcursul cărții – să înțeleagă psihologia călăilor, autoarea găsește că ?aceste ?confesiuni? îi faceau pe agenți să se simtă ?îndreptățiți?, legitimau acțiunile lor, confereau [acestora] un grad de ?legalitate?.?
Sunt descrise condițiile insalubre din închisorile de tranzit: Lubjanka, Lefortovo, Sukhanovka, Butyrka; sistemul de tortură și izolare; tehnicile de comunicare dezvoltate de prizonieri (de exemplu alfabetul Morse, prin ciocănituri în pereți sau în țevi), dezvoltarea unor adevărate limbaje codificate de comunicare.
Mai ucigător decât interogatoriul, și unul dintre cele mai inumane epidoade ale gulagului era modul de transport al prizonierilor din închisorile locale spre lagăre: în vagoane de vite, în cuști ; lipsa de apă, de hrană, de toalete, dacă nu ucidea întotdeauna, răpeau victimelor orice urmă de demnitate. După sosirea în lagăr urma selecția prizonierilor pentru muncă, asemănată, în majoritatea mărturiilor, cu o ?piață de sclavi?.
Viața în lagăr se derula după perceptele ?economiei planificate? ? un microcosm al planului urmat la nivelul întregii societăți. Sunt descrise cu lux de amănunte condițiile ucigătoare de lucru, barăcile în care locuiau deținuții, împărțirea alimentelor, lipsa de igienă, puținele spitale improvizate, (medicii erau prizonieri și ei), epidemiile de tifos, dezinterie. Este din nou de subliniat aici rolul inconturnabil al memorialisticii – sursă de documentare pentru autoarea cărții. Toate detaliile pe care aceasta le consemnează sunt susținute cu citate din jurnale ale prizonierilor. Cuvintele lor, scrise pe vremea vieții în lagăr sau după eliberare, ne transformă în spectatori apropiați ai acestui calvar.
Autoarea citează însă și din ?Ghidul [oficial] pentru sistemul de lagăre de muncă corecțională în Uniunea Sovietică?. Aflam astfel despre ?ramurile de producție?: lagăre organizate în jurul minelor de cărbuni, aur, nichel, șantiere pentru construirea de fabrici de armament, chimice, de prelucrare a metalului, de producție a energiei electrice, pentru construcția șoselelor, căilor ferate, blocurilor de locuințe, aeroporturilor; pentru exploatarea lemnului, produs conserve de pește, fabricat mobilă, pielărie, textile, coșuri, pantofi, piese de mașini, chiar și jucării. Dintre aceste munci, multe se desfășurau la temperaturi sub ?40° C. Principiile de funcționare erau simple: numai dacă îndeplineai norma primeai mâncare, iar după ce o îndeplineai, norma era ridicată.
O atenție specială acordă ghidul muncii de propagandă în lagăre. Erau constituite departamente de educație culturală, teatre și coruri. Repertoriul celor din urmă consta de pildă în titluri ca ?Balada lui Stalin?, ?Meditația cazacă despre Stalin?, ?Cântecul lui Beria?, ?Cântecul patriei? ?Lupta pentru Patrie?, ?Totul pentru Patrie?, ?Cântecul despre luptătorii NKVD?, ?Cântecul despre postul de frontieră îndepărtat?. La zeci de mii de kilometri și câteva decenii departăre de fostele lagăre din Siberia, mă cutremur numai la citirea acestor titluri. Din lagăre nu lipsea nici panoul de onoare. Se organizau acolo concursuri socialiste ale muncii, iar fruntașii erau evidențiați. Comparația între lumea din lagăre și lumea exterioară lagărelor este evidentă oricăruia dintre noi, cei care am trăit în sistemul comunist. Cu atât mai mare este meritul autoarei, care, trăind în lumea liberă, sesizează aceste paralele și le comunică cititorilor de limba engleză în mod credibil și convingător. (p. 237)
Capitole separate și detaliate sunt dedicate: femeilor arestate și copiilor lor, născuți în lagăre și ținuți în orfelinate (dintre care mulți, la vârsta de patru ani nu rosteau decât puține cuvinte, nu formau propoziții, sau chiar nu articulau) ; complexului sistem de pedepse și recompense ; relațiilor și ierarhiilor între prizonieri, utilizării criminalilor de drept comun pentru a controla prizonierii politici ; strategiilor de supraviețuire, rezumate în multe cazuri de proverbe care s-au impus (?Tu poți muri azi ? eu voi muri mâine?) ; cum se murea, cum se înmormântau victimele; puținelor revolte și evădari și ce se întâmpla după evadare.
Pe pagini întregi se descrie comportamentul și psihologia gardienilor ( ?De ce atâta cruzime? Cum se explică cruzimea gărzilor, tratarea prizonierilor ca ?suboameni??? se întreabă autoarea, care notează că un comportament uman al garzilor ar fi fost posibil. Nici regulile scrise, nici eficiența muncii nu cereau, în mod evident, atâta cruzime. Se încearcă a defini mecanismele propagării ?urii de clasă?, mecanism eficace în mobilizarea temnicerilor, între altele, prin vocabularul propagandei oficiale, care îi numea pe prizonieri ?șerpi?, ?câini?, ?ucrainieni-germani fasciști?, ?hitleriști? ? cel din urmă termen aplicat chiar și evreilor. Era interzis a numi prizonierii ?tovarăși? (această onoare era acordată doar celor din afara lagărelor). Deținuții nu aveau voie să-l admire pe Stalin (tablouri cu chipul conducătorului nu erau afișate în lagăr.)
Partea a treia a lucrării descrie evoluția și involuția complexului de lagăre industriale între 1940-86, de la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, când producția de armament a luat un loc primordial și până în anii glasnost-ului. La începutul acestei perioade, după moartea lui Stalin în 1953 și venirea la putere a lui Hrușciov, a avut loc amnistierea unui mare număr de prizonieri. Impresionează analiza foarte detaliată a fricii celor eliberați de a se întoarce acasă, a nesiguranței în care și-au trăit restul vieții în libertate, a reacției turnătorilor la eliberarea victimelor lor. Autoarea se referă aici la câteva întâlniri cu foști gardieni pe care i-a intervievat personal. Se subliniază importanța sutelor de lucrări memorialistice scrise în anii 1980 de către foștii prizonieri ai gulagului, acțiunile primilor dizidenți care au făcut cunoscut gulagul în Vest, dintre care Solzhenitsyn a devenit cunoscut fiind unicul autor căruia i s-au publicat scrierile în Uniunea Sovietică în timp ce Hrușciov era încă la putere (?O zi în viața lui Ivan Denisovich? a apărut acolo în 1962.) În mare parte conținutul acestor din urmă capitole se va citi probabil de cititorul român ca o rememorare a emisiunilor despre Uniunea Sovietică ascultate pe ascuns la Europa Liberă, dar pentru cititorul din Vest, ele aduc noutăți și descriu realități cu care el nu s-a confruntat direct până la apariția acestui volum.
Chiar dacă este definită de autoare însăși ca o analiză specifică gulagului sovietic, cartea nu se opreste aici. Sunt analizate concis dar clar caracteristicile sistemelor de închisori și lagăre din fiecare stat satelit, analiză în care situația din România se evidențiază, în cuvintele lui Applebaum, astfel: ?Poliția secretă română, Securitatea, pare a fi lucrat sub comanda directă a colegilor sovietici. Probabil din această cauză lagărele românești s-au asemănat cel mai mult cu cele din Gulag, până la extrema de a fi încercat să ducă la îndeplinire proiecte absurde și prea ambițioase de tipul celor pe care Stalin însuși le-a recomandat în Uniunea Sovietică. Cel mai faimos dintre acestea, Canalul Dunărea-Marea Neagră, nu pare a fi servit nici unei funcțiuni economice. [?] O lozincă propagandistică declara că acest canal era ?mormântul burgheziei românești?. Dat fiind faptul că se susține că acolo și-au pierdut viața cca. 200.000 de persoane, acesta pare a fi fost într-adevăr scopul real al canalului.?
Câștigand aprecieri elogioase de la profesori de istorie de la universități ca Harvard și Stanford, de la autori de studii ale istoriei Uniunii Sovietice și a altor sisteme totalitare, de la politicieni americani de talia lui Zbigniew Brzezinski, fost consilier al președintelui Carter, până la Vladimir Bukovski, respectatul dizident sovietic, cartea ar trebui să devină, în cuvintele revistei britanice ?The Economist?, ?istoria de bază a unuia din cele mai mari rele ale secolului XX?.
Nu putem decât dori ca în România datele importante din arhivele întocmite de Asociația Foștilor Deținuți Politici, de Fundația Culturală Memoria și Memoria – Revista Gândirii-Arestate, Institutul Român de Istorie Recentă, Memorialul Sighet, Fundația ?A Treia Europă?, de multe alte centre de istorie orală din țară, de numeroși cercetători și autori independenți, având ca obiect închisorile și deportările din România sub comunism, să devină la un moment dat resursele principale ale unui volum de anvergura și rigoarea celui scris de Applebaum despre Gulagul sovietic. Și fie ca acest viitor volum să fie făcut cunoscut și în Vest. Un proverb american, însuflețit desigur de optimismul acestor locuri, susține: ?Build it, and they will come!?, în traducere liberă ?Construiește, și va fi de folos?. Ceea ce arhivarii de istorie recentă construiesc acum și în România va fi, în ciuda îndoielilor ce ne macină adesea, de folos. Fara munca lor, popularizarea credibilă a ceea ce a fost nu poate avea loc. Mulțumiri se cuvin lui Anne Applebaum că ne arată acest lucru prin volumul ei.
Lidia Gheorghiu Bradley,
Fundația ASPERA Boston, USA