Din viața mea și vremurile mele (1)
Motto:
Greift nur hinein ins volle Menschenleben
Ein Jeder lebt?s, nicht vielen ist?s bekannt
Und wo ihr?s packt, da ist?s interessant!
Goethe: Vorspiel zu Faust
Jede Minute ist ein Teil der Zeit,
Jede Minute ist ein Teil unseres Lebens.
Nutzen wir sie!
Introducere. Familia
Din perspectiva celor 85 de ani pe care i-am parcurs încerc să arunc o privire asupra unor persoane din familia noastră pentru a readuce în amintire particularitățile, faptele și spusele lor, considerând toate acestea în lumina vremii în care au trăit. Am avantajul de a avea în fața mea predecesori, care, la rândul lor, au folosit pana pentru a-și descrie viața.
În primul rând, îl amintesc pe bunicul meu din partea mamei, Adolf Pereles, trăitor în Praga, care și-a intitulat schița autobiografică ?Mein Leben: Wahrheit ohne Dichtung?( ?Viața mea: adevăr fără poezie?). Aceasta ca aluzie la opera lui Goethe ?Wahrheit und Dichtung?. Citez, ca exemplificare, din Prologul său:
Wenn ich so einsam vor mir seh, Privind singuratic în fața mea,
Denkend an vergangenes Weh, gândindu-mă la dureri trecute
In vergangenen trüben Tagen, în zile întunecate trăite,
Will ich doch nicht, doch nicht klagen. tot nu mă plâng, nu vreau să mă plâng.
Ich habe gelebt, ich habe gelitten, Am trăit și am suferit,
Ich habe gekämpft, ich habe gestritten. m-am luptat și m-am zbătut
Und als des Schicksals finstere Macht, și când puterea întunecată a sorții
Mich endlich doch zum Fall gebracht, a ajuns în sfârșit să mă doboare
Hat dieses Schicksal sich mein erbarmt, aceeași soartă s-a milostivit de mine,
In Familienkreis bin ich erwarmt. în sânul familiei m-am încălzit.
Ein neues Leben wurde mein, O nouă viață mi s-a deschis
Durch Kinderliebe, Sonnenschein. Prin dragostea copiilor și raza solară.
Cea de-a doua autobiografă este mama care și-a reamintit de ?Copilăria și tinerețea în vechea Pragă?, lucrare apărută sub forma unei cărți. Marea ei dragoste pentru orașul copilăriei și tinereții le-a exprimat prin următoarele rânduri:
In alten Prager Gassen Pe vechi străzi pragheze
Hab ich mein Herz gelassen. am lăsat inima mea
An alten Fassaden und Wänden Pe vechi fațade și ziduri
Berührt ihr?s mit den Händen. puteți s-o pipăiți.
Auf alten Gängen und Stiegen Pe ganguri vechi și trepte
Da seht ihr?s zuckend liegen. o găsiți pe jos zvâcnind
Und immer wieder zieht?s mich hin, Și fără încetare atrasă mă simt,
Dass ich bei meinem Herzen bin… Să mă aflu la inima mea.
Es hat hier alles falschen Sinn, Aici totul are un sens fals
Weil fremd ich diesen Gassen bin fiind străină acestor străzi.
In alten Prager Gassen Pe vechile străzi pragheze
Hab ich mein Herz gelassen. Am lăsat inima mea.
Du Prag und ich, waren wie Geliebte Tu Pragă și cu mine am fost ca îndrăgostiții
An einem schwer erkämpften Feiertag într-o greu cucerită zi de sărbătoare.
Und voller Harmonie bleibt stets das Bildnis Imaginea ta va rămâne în veci
Das ich von dir in meinem Herzen trag?. păstrată în inima mea.
Unchiul Fritz, fratele cel mai în vârstă al mamei și cel mai iubit unchi al meu, a scris la nunta surorii sale, o lungă poezie în care se amuza, cu ironie fină, de fiecare membru al familiei în parte.
Erik Maytényi, fiul verișorului meu Bandi Mann, și-a descris, în limba maghiară, copilăria și tinerețea plină de suferințe, într-o carte sub numele ?Hajóharang a Holdutcában?. Sunt evocați aici prieteni, rude și, în amănunțime, orașul Timișoara și atmosfera lui.
Lucrarea tatălui său și a vărului meu nu e o lucrare literară, ci o carte de bucate pe care Suzi, soția mea, o folosește cu mult drag. Nici Bandi nu a fost un om mediocru. El stăpânea atât de bine limba maghiară, încât atunci când lucra ca spicher la emisiunea în limba maghiară de la Radio București, reda liber și simultan textele românești în ungurește.
Sora mea, Vera, a scris despre vremurile trăite în Italia, în timpul celui de-al II-lea război mondial. A avut mult succes cu publicarea unor interviuri cu artiști și muzicieni vestiți, interviuri ce au apărut în reviste de specialitate.
Voi mai reveni la aceste persoane în cursul acestei scrieri.
Nu e deloc simplu, urmând modelele amintite, să încerci să-ți prezinți viața, rudele, prietenii și, în special, timpurile în care ai trăit…Perioada de acum șaizeci, șaptezeci, optzeci de ani este fundamental deosebită de cea de azi. Felul de a gândi al oamenilor, obiceiurile, lumea înconjurătoare ce ne influențează viața erau cu totul altele. De aceea, nu trebuie să le scăpăm din vedere atunci când judecăm mersul vieții de atunci.
Înainte de a vorbi despre mine însumi voi începe cu înaintașii mei, bunicii, unchii și mătușile, veri și verișoare.
Bunicul din partea mamei, pe care îl știam doar din rândurile sale autobiografice, a avut o viață grea, cu o serie de necazuri. El însuși și-a comparat destinul cu acel al lui Peter Schlemihl, ghinionistul care și-a pierdut umbra. A existat totuși și lumină în viața lui: a avut o soție dârză și credincioasă. Bunica i-a fost alături la nevoie, la fel ca fiul său Fritz, atunci când o puternică depresie l-a imobilizat la pat aproape 13 ani. N-a putut suporta pe nimeni altcineva, în afara lor, în timpul bolii. După ce Fritz, cu tact și răbdare, l-a readus la viață, nu a mai putut desfășura nici o profesie. Era însă interesat de cărți și citea din zori și până-n seară romane în germană, engleză și franceză, totul în original. A fost un om cult.
Bunica mea a fost o femeie micuță, firavă și harnică. În timpul cât bunicul, în loc să fie un sprijin familiei, era o povară, a deschis un salon de haine pentru copii unde lucrau mai multe croitorese. Astfel și-a întreținut numeroasa familie. Au avut 4 băieți: Fritz, Robert (numit Bob), Emil și Willi, apoi, mult mai târziu, o fiică: Else, mama mea.
Unchiul Fritz a fost singurul care și-a păstrat numele de familie: Pereles, ceilalți frați și-au luat numele Pelzer. A rămas celibatar. Era inginer la atelierele Skoda. Fiind cel mai în vârstă dintre frați a ținut și locul tatălui. Era un om bun, modest, care ajuta pe oricine. Nu cunosc pe altul care să-i semene. Concediul anual îl petrecea împreună cu fratele său Bob, în drumeții în munți.
Frații aveau obiceiul lăudabil de a invita întotdeauna un nepot în aceste excursii în munți. Și mie și fratelui meu, Ernö, ne-a venit rândul. Am mers în Zillertal și drumul nostru a trecut peste ghețari. Am urcat Groβlockner-ul cu zăpezile sale veșnice. Acești munți se pot urca doar cu călăuză. Ne-am legat unii de alții cu funii pentru a nu cădea în crevase. Unchiul Fritz era un om vesel și a scris multe poezii amuzante. Una dintre acestea a dedicat-o Clarei, cumnata lui, soția lui Bob:
Mein Bruder ist ein Hochturist, Fratele meu e un turist de marcă,
Der Pilze sammelt und Beeren frist. Ce-adună ciuperci și înfulecă fragi,
Er fürchtet sich vor Gletscherspalten, se teme mai mult de crevase
Noch mehr, als wie zu Haus, vor seiner Alten. decât de bătrâna lui de acasă.
Pentru a ilustra modestia sa voi aminti doar două exemple. În mica sa locuință din Praga (Wenzelsplatz 59) avea un săpun de lux pentru musafiri, el însă folosea săpun ?Cheia?. La Timișoara a venit odată cu un loden, iar bagajul lui era un mic rucsac cu lucrurile strict necesare. Când a ajuns pensionar prietenii l-au întrebat cum rezistă fără meseria sa, nu se plictisește? Răspunsul său: ?Nu știu cum aveam înainte timp să mă duc la lucru.? Era un om însetat de cunoaștere, ce urmărea cu mare interes noutățile din știință și tehnică, chiar pensionar fiind. A pierit in holocaust în Theresienstadt.
Unchiul Bob era avocat de meserie. Trăia împreună cu familia sa, mătușa Clara și fii ? Heinz și Fritz, în Viena, unde deținea în cartierul Hitzing, Suppégasse 6 o frumoasă vilă cu grădină. Casa lor era locul unei active vieți sociale.
Pe când am petrecut un an în Viena, în 1933, ca practicant într-un magazin de lacuri și vopsele, îi vizitam duminical pe unchiul Bob și mătușa Clara. Fii lor erau cu mult mai în vârstă și mă ignorau. În aceste duminici am aflat ce e luxul și nu voi uita nici prăjitura cu prune ce-mi stătea nelimitat la dispoziție.
Și unchiul Bob a venit o dată la Timișoara, după moartea tatei în 1933, pentru a regla problemele legate de moștenire și pentru a apăra succesiunea legală, față de bunic, mătușile Ilonka, Margit și Wilma, care erau reprezentate de unchiul Dezső Roth. Pe papá, așa-l numeam noi, copiii pe tata, adulții îl strigau Oskar, deși el se numea Karl. Mătușa Jenny Mann și familia Kornis aveau interese comune. Voi reveni la aceasta. Unchiul Bob și mătușa Clara au emigrat la timp, împreună cu fiul Heinz, în Anglia.
Heinz Pelzer a fost matematician, un veritabil om de știință. În anul 1933, pe când eram în Viena, i-au venit pe lume doi fii, care astăzi probabil că trăiesc în Australia. Heinz era și colecționar de artă. Ai, soția lui, nu a vrut să țină în casă o pictură obscenă a lui Egon Schiele.
Heinz, fiul unchiului Bob, a aflat de la Ernstl, fiul unchiului Willi ? care trăia la Londra- că mătușa Else se află la Centrul Ecumenic din Ottmaring și s-a dus să o viziteze. S-a bucurat de întâlnire, dar a rămas dezamăgit când a văzut deasupra patului ei o cruce. Era de înțeles, dacă ai în vedere câți membri ai familiei sale au fost uciși datorită faptului că erau evrei.
Fritz, fiul unchiului Bob, a avut un sfârșit trist la bătrânețe. A fost prins de către Gestapo, dar a putut să fugă și a scăpat. Mai târziu, după război, s-a căsătorit cu parizianca Juliette. Și-a câștigat cu greu existența ca reprezentant al unei firme cu aparatură de menaj. Ca pensionar a studiat istoria artei la Paris și, când fiica mea a studiat același domeniu acolo, i-au parvenit notițele vărului meu. Contactul cu văduva lui Fritz, Juliette, l-am făcut căutând numele Pelzer în cartea pariziană de telefoane. Din păcate ar fi trebuit să facem acest lucru cu un an mai devreme, pe când Fritz mai era în viață. Ce bine e să mai găsești rude care au supraviețuit! Fritz a murit din cauza unui infarct, într-un hotel din Tenerife, în timpul unei șederi acolo. Soția sa nu a putut depăși acest moment, amintirea lui Fritz rămânând până la sfârșitul vieții ei singura temă de discuție.
Despre unchiul Emil, care trăia în Viena împreună cu soția și fiica sa, știu foarte puține. Cu toate acestea a jucat un rol hotărâtor pentru familia noastră. Venea destul de des la Timișoara cu afaceri și atunci vizita regulat firma tatei. Pe atunci era un fapt obișnuit să inviți la masă vizitatori din străinătate. Astfel Emil și Oskar s-au cunoscut mai bine și tot el a fost cel care a propus căsătoria surorii lui, Else, cu Oskar. Mama mea a scris mai târziu în amintirile ei: ?Emil este singurul din familia noastră care a dorit să devină un mare negustor și chiar a ajuns ceva asemănător, până a fost luat prizonier de război la Tașkent. S-a sinucis în anii inflației.?
Unchiul Willi și mătușa Annerl locuiau în Praga împreună cu fiii lor – Gustl, Ernstl și Heinz. Mătușa Annerl era sora Clarei. Așa s-a întâmplat, ca frații Bob și Willi să se căsătorească cu două surori: Clara și Annerl. Eu nu i-am cunoscut nici pe unchiul Willi, nici pe mătușa Annerl, iar dintre frați doar pe Ernstl îl știam. Cu excepția acestuia, care a reușit să emigreze la Londra, toată familia a fost deportată în Theresienstadt unde au fost uciși, victime ale holocaustului. Suzi și cu mine l-am cunoscut pe Ernstl astfel: am scris la Crucea Roșie pentru a-i găsi adresa. A durat doi ani până am primit prin poștă adresa lui din Londra. A fost exact în ziua în care am plecat la Londra, iar biletele le rezervasem mai devreme. Ajunși acolo am căutat pe hartă strada, dar am văzut că era foarte departe de cartierul nostru. Ne-am gândit că ar dura mult să mergem până acolo și ce ne-am face în cazul în care nu ar fi acasă? Mi-a venit ideea să-l sun. Am găsit imediat numărul de telefon și adresa pe care le așteptam de doi ani. Ce simplu ar fi fost să-l fi căutat într-o carte de telefon londoneză! Ernstl era acasă, a venit repede după noi cu mașina, ne-a ținut la masă și ne-a arătat cele mai importante obiective turistice. A fost deosebit de prietenos și am petrecut cu el o perioadă frumoasă. Peste un timp, când am vrut să luam din nou legătura cu el, am aflat că a murit.
Partida pusă la cale de unchiul Emil s-a înfăptuit. Părinții mei s-au căsătorit în 4 mai 1913 la Bratislava. Așadar nici la Praga, nici la Timișoara. De ce? Nu știu acest lucru.
Papa s-a născut în 1876. Era un om cinstit, obiectiv, cu o gândire corectă. Era cultivat și progresist în gândire. Nu ținea cu strictețe obiceiurile religioase precum bunicul și respecta alte credințe. Nu și-a trimis copiii la școli evreiești, ci la școli românești de stat. Era de părere că trebuie să cunoști cultura și limba țării în care trăiești. El însă nu vorbea româna. Avea deja 42 de ani când Timișoara a fost atașată României (1918).
Acasă s-a vorbit germana, pentru că mama (căreia noi îi spuneam ?Mutti?) venea din Praga și nu știa deloc maghiara și româna, cel puțin la începutul perioadei când a venit la Timișoara. Limba germană era așa de uzuală în familie, încât în anii de mai târziu, când vorbeam mult și maghiara și româna, am continuat să vorbesc și să corespondez în germană cu mama, cu sora mea Vera și cu fratele mai mic, Ernö. Și cu fiica mea mai mică, ce a urmat școala germană, vorbesc tot în această limbă. Cu Mari, fiica mai în vârstă, vorbesc românește, cu Suzi, soția mea, în maghiară. În familie eu și Kati eram ?nemții?, Suzi și Mari ?unguroaicele?.
Banatul era și mai este și azi un teritoriu cu multe limbi. Se vorbește românește, ungurește, nemțește, sârbește și bulgărește. Noi vorbeam primele trei limbi și, în mod obișnuit, într-o propoziție se amestecau acestea trei. Iar tata nu putea să sufere acest lucru. Aveam voie să vorbim o dată doar într-o singură limbă. Aceasta dovedește că apăra mereu claritatea. Și eu pun preț pe vorbirea doar într-o limbă, și, pe cât este posibil, să fie corectă. În această privință seamăn cu tatăl meu.
Surorile tatei, Ilonka și Jenny, locuiau în Timișoara, Margit și fiica ei, Aniko, precum și Wilma cu soțul și fiica ei Evi și fiul Janos în Pécs (Fünfkirchen) în Ungaria. János a fost trimis în al II-lea război mondial de către armata ungară pe front să curețe locul de mine. Acolo a și fost ucis de o mină. Evi a fost printre primii emigranți în Israel, unde a suferit din cauza condițiilor grele ale pionieratului. S-a căsătorit cu un comandant de armată cu un rang mare. Când Suzi și cu mine am vizitat-o în Israel în 2000, ea avea în jur de 87 de ani și era văduvă de multă vreme. Trăia în condiții foarte bune. Nu am menținut relațiile cu ea, în schimb pe vărul meu Feri Mann l-a avut deseori ca musafir. Acum întreține relații cu fiica lui Feri, Marti și fiica acesteia, Ruxi.
Despre mătușa Margit și fiica ei, Aniko, știu puține; doar că a avut multe de suferit din cauza regimului fascist și că probabil și-au pus capăt vieții. Pe atunci mătușa Wilma stătea de mult în Israel, soțul îi murise mai devreme.
Revin acum la mătușa Ilonka și soțul ei, avocatul Dr. Desideriu Roth, cât și fiul lor, Dr. Edmund Roth, numit Dönci. Mătușa Ilonka, sionistă convinsă era președinta organizației sioniste WIZO (Womans International Zionist Organisation). La dânsa aveau loc mereu întruniri ale femeilor evreice din oraș. Chiar dacă nu era cea mai iubită mătușă, Ernő, fratele meu și cu mine mergeam cu plăcere la dânsa, când ne invita, din când în când, la un prânz bun. Îi apreciam biblioteca bogată și-i admiram frumoasele tablouri. Unele dintre ele le-am văzut la ultima mea vizită în Israel la Dönci. Și ea a emigrat împreună cu fiul în Israel. Dr. Dezső Roth nu era doar un avocat renumit, ci și unul de succes. A avut în Elveția un proces ce a durat ani de zile și care i-a adus o avere. La sfârșitul anilor ?20 deținea unul din puținele automobile din Timișoara, conduse de un șofer particular. Nu existau automobile pentru persoane fără șofer pe atunci. A murit în țară și n-a emigrat în Israel.
Despre mătușa Ilonka, marea sionistă, merită să fie amintit cum a reacționat când am vizitat-o în Israel în 1950, atunci când am fost acolo în interes de serviciu. S-a speriat că vreau să rămân acolo și că va trebui să mă ajute. A înșirat greutățile ce m-ar aștepta. Abia când a aflat că am venit în delegație oficială și că mă voi întoarce, a schimbat placa începând să laude țara peste măsură.
Câteva vorbe încă despre verișorul meu Dönci: era un om deosebit de cultivat, vorbea numeroase limbi, unele exotice și mulți ani a activat drept consilier al unor guverne din Africa. Nu l-am prea plăcut, pentru că ne ironiza și-și bătea joc de noi. Cu toate acestea nu era un om rău. În anii 90, când l-am vizitat în Israel m-a primit foarte prietenos, iar la plecare avea lacrimi în ochi. Nu mai e în viață. Când i-am povestit că în Bad Homburg se află primul cazino din Europa m-a atenționat să nu cad pradă jocurilor de noroc, căci tatăl său a pierdut o avere la masa de joc. Nu m-am expus acestui pericol pentru că nu am călcat niciodată în acel cazinou.
Mătușa Jenny (născută Kohn) și soțul ei, unchiul Emil, au trăit în Timișoara și aveau doi copii mari ?Bandi și Feri. Eram mai legați, din diferite motive, de această ramură a familiei decât de familia Roth. În primul rând, mătușa Jenny era cea mai simpatică dintre surorile tatălui, și mama era foarte bună prietenă cu ea. Chiar și din punct de vedere comercial aveam interese comune cu familia Mann. Dar voi vorbi mai târziu despre asta. Unchiul Emil (îi spuneam Emil bácsi) era o figură. Mi-l amintesc stând în grădină sub un nuc și purtând o ?discuție? prin fluierături cu păsările. Avea ureche muzicală și fluiera minunat. Tanti Jenny era stăpâna casei și ce spunea soția sa era sfânt pentru el. Dacă mătușa Jenny ar fi spus că Bega (râ