Oameni de isprava

Non multa, sed multum !    

            Colega mea de liceu, Eleonora Minea și nepoata ei doamna Eliza Dumitriu, născută Purza,  -soția lui Gheorghe (Gicu) Dumitriu, președintele și decanul de vârstă al Asociației Artiștilor Plastici Amatori din Brașov și mama talentatei violoniste Cristina Dumitriu, solistă și instrumentistă de bază a orchestrei simfonice a Filarmonicii brașovene-, originare din Zărneștii de sub Piatra Craiului, cu ocazia sărbătorilor, mi-au dat o carte deosebită, un ghid biobibliografic, apărut în 1972, Cărturari Brașoveni – sec. XV – XX -, pe care nu o citisem până acum. Deoarece am cunoscut personal pe mulți din cei nominalizați, am considerat interesant să completez informațiile din ghid cu amintirile personale, dar pentru ca volumul de muncă să se încadreze în posibilitățile mele actuale, m-am limitat numai la aceia a căror nume încep cu litera B, aleasă de la Brașov, sau de la țara Bârsei. Am inclus în listă oamenii de ispravă, care s-au născut, au învățat sau au locuit în Brașov, sau în împrejurimi, în prima jumătate a ultimului secol. Recitind-o am constatat că aproape toți au fost elevi sau profesori ai liceului Andrei Șaguna, unii chiar cumulând aceste calități.

         Lista o deschid cu familia Baiulescu, din care am cunoscut personal trei generații:

            Bartolomeiu Baiulescu (1831 – 1909), s-a născut în Zărnești, unde între 1851 – 1857 a fost preot, dar și învățător la școala primară în limba română, a cărei câteva clase au funcționat în propria lui casă.

             În 1857 vine în Brașov ca preot și profesor de religie la Școala Reală. Apoi a fost avansat protopop. A editat revista Meseriașul Român, desfășurând o importantă acțiune de popularizare și chiar de școlarizare, pentru formarea meseriașilor români, în perioada în care la Brașov majoritatea meseriașilor erau sași. În anul 1896, la împlinirea vârstei de 65 de ani, își vede realizarea celei mai  importante dorințe, a lui și a enoriașilor săi: terminarea lucrărilor de construcție a catedralei ortodoxe române a Sfintei Adormiri, din Cetatea Brașovului.

             A avut 5 copii:  Elena (1852-1920), Ioan (1854-1911) inginer inspector general, Gheorghe (1855-1935) medic, Maria (1860-1941) și Romulus (1863-1941) tot  inginer inspector general. Mai cunoscuți sunt Gheorghe și Maria. Atât el, cât și toți cei cinci copii ai săi, se odihnesc la umbra monumentului funerar al familiei Baiulescu din cimitirul Groaveri al Brașovului.

             Dr. med. Gheorghe (George) Baiulescu (1855 – 1935) s-a născut în Zărnești. A fost elev al Școlii românești din Brașov, la care, după terminarea studiilor de medicină urmate la Viena, se întoarce ca profesor de igienă și medic al școlii ce a primit mai târziu, în 1921, numele celui care s-a luptat pentru înființarea ei, mitropolitul Andrei Șaguna. Gheorghe Baiulescu scrie articole de popularizare a medicinei, dar și despre muzică, publicându-le în limba română în ziarele sau revistele din Brașov: Albina Carpaților, Gazeta Transilvaniei, Meseriașul Român. Editează la Brașov, începând din 1908, revista bilunarä Sănătatea. A scris și o carte: Idroterapia. În 1916, este primul primar român al Brașovului. După Unire, în 1919, devine primul prefect  român al județului și apoi inspector general adminisrativ.

       Mi-aduc bine aminte de figura lui: bărbat frumos, purta ochelari fără rame "zwiker".  Lui i-a aparținut casa de lângă fosta prefectură (azi de lângă clădirea nouă a Școlii Generale nr. 6 "Iacob Mureșianu"), pe care apoi a donat-o orașului, dobândind clădirea din spatele poștei, care astăzi este hotelul și restaurantul Parc, (acum SIF Transilvania), în care înainte fusese pensiunea Singer, la care luam masa când eram avocat stagiar. Nu mai știu dacă el sau copiii lui au vândut aceastä clădire, cumpărând apoi pe strada Nicolae Iorga (nr. 26) o casă în care am locuit și eu, împreună cu o rudă de a mea, avocatul Miron Râmbețiu, închiriind de la soția fiului lui, Emil, pentru mai mult de un an, două camere mobilate, la mansardă. A avut doi fii.

            Primul său băiat a fost ofițer de artilerie. Tânăr, necăsătorit, s-a sinucis prin împușcare cu un revolver. Nu îmi mai amintesc numele lui.

             Maria Baiulescu (1860 – 1941) este sora medicului Dr. Gheorghe Baiulescu. Poetă, scriitoare și militantă pe tărâm național și cultural. A studiat la gimnaziul român și cel german din Brașov. A publicat cartea Note și impresii, tipărită la Craiova în 1896, apoi mai multe piese de teatru. A tradus din Goethe. A colaborat, între 1898 și 1904, la elaborarea Enciclopediei Române a lui Corneliu Diaconovici. A fost președinta Reuniunii femeilor române din Brașov. Militând pentru drepturile femeii, a ținut conferințe în țară și străinătate: Franța, Belgia, Elveția, Suedia.

            Dr. în drept Emil Baiulescu (1886 – 1967) al doilea fiu al lui Gheorghe Baiulescu, s-a născut în Brașov la 22 iulie 1886. A fost și el elev al Școlii românești din oraș și apoi a studiat dreptul. Era un tip înalt, timid, manierat. S-a căsătorit cu Constanța, o profesoară brunetă, femeie foarte energică, care i-a acaparat o parte din personalitate. În anul 1935, fiind judecător la Tribunalul Brașov, este numit prin decret regal, membru al Ordinului Coroana României, în grad de cavaler. În 1938 este avansat consilier la Curtea de Apel din Brașov -secțiunea a II-a penală-, unde judecă până în 1946, când este pensionat. Între anii 1942-44 este și membru al Comitetului de conducere a "Societății de Patronaj" din Brașov. A avut doi copii. O fată Florica (1926 – 1997) și un fiu George-Emil.

            Dr. chim. George-Emil Baiulescu (1930 –    ) fiul lui Emil Baiulescu. s-a născut în Brașov și este absolvent -cu media 9,15 (premiul II)- al promoției 1949 a liceului Andrei Șaguna, A urmat cursurile facultății de chimie și după absolvire s-a dedicat carierei didactice. Este profesor la Universitatea din București, departamentul de Chimie Analitică. Conduce lucrările de doctorat din acest domeniu.

         Andrei Bârseanu (1858 – 1922) s-a născut în Dârste – Brașov. A fost elev al Școlii române din Brașov, care cu un an înainte de moartea sa a primit numele mitropolitului Andrei Șaguna. Urmează facultatea de filozofie la Viena și München. La Viena este ales președinte al asociației studențești România Jună.  Este autor al poeziei Pe-al nostru steag, care pe o melodie a lui Ciprian Porumbescu, va deveni Imnul Unirii. Între 1881-1886 este profesor la Școlile reale românești din Brașov, iar din 1886 profesor la Școala superioară de comerț din Brașov, care astăzi îi poartă numele. În 1908 este ales membru titular al Academiei Române și președinte al Astrei. Este cunoscut și ca un asiduu culegător de folclor românesc. A publicat Doine și strigături din Ardeal, culegerea Cincizeci de colinde și o documentată monografie a Școlilor românești din Brașov.  Se odihnește în cimitirul Groaveri.

          Dr. Iosif  Blaga (1864 – 1937) s-a născut în Lancrăm. A studiat teologia la Sibiu, apoi filozofia la Budapesta, studii încheiate în 1891 cu un doctorat. Este numit profesor, iar din 1915 până în 1928 -cu o întrerupere în timpul războiului- director al liceului Andrei Șaguna. A publicat cu regularitate anuarele liceului, cât și Anuarul Jubiliar din anul 1925, când s-au sărbătorit 75 de ani de la înființarea școlii.

        În cei opt ani în care am fost și eu elev al acestui liceu, l-am cunoscut bine. Semnătura lui, în calitate de director, certifică pe diploma mea de absolvire, trecerea cu succes a examenului de maturitate. Este autorul unor studii de psihologie, pedagogie și estetică literară.  A publicat Teoria dramei, cu un capitol introductiv despre frumos, Din estetica tragicului, Lecțiuni de psihologie, Psihologia voinței, cât și documentate biografii: ale lui Virgil Onițiu, Ioan Ciurcu, Andrei Bârseanu și ale altor brașoveni cunoscuți.  A fost senator în primul parlament al României Mari. După pensionarea din învățământ, în ultimii zece ani ai vieții, a fost protopop și paroh al bisericii Sfântul Nicolae din Brașov. Își doarme somnul de veci în cimitirul Groaveri. Era unchiul -frate cu tatăl- lui Lucian Blaga.

              Ioan Bogdan (1864 – 1919) s-a născut în Șcheii Brașovului. Elev al Școlii românești din Brașov. A terminat Facultatea de litere din Iași. Colaboreazä la revista Convorbiri Literare, pe care între anii 1902-1906 o și conduce. Studiază limba paleoslavă, apoi paleografia și diplomatica latină la Viena și lingvistica rusă la Moscova. Istoric și filolog, este numit profesor la Universitatea din București, iar din 1903 este ales membru titular al Academiei Române. Inițiator al studiilor de slavistică în România. A publicat, cu comentarii, numeroase documente slave, privitoare la trecutul poporului nostru, unele descoperite de el în arhivele ruse și polone, subliniind influența popoarelor slave vecine și a culturii lor, asupra istoriei și culturii poporului român. Dintre scrierile sale merită amintite: Vechile cronici moldovenești până la Ureche,  Cronici inedite atingătoare de istoria românilor,  Documente și regeste privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria în secolele XV- XVI  și  Documentele lui Ștefan cel Mare.  

            Gheorghe Bogdan-Duică (1865 – 1934) s-a născut în Brașov. Este elev al Școlii românești, care va deveni liceul Șaguna. A fost student la Budapesta, Viena și Jena. Se întoarce ca profesor de istorie la liceul românesc din Brașov, apoi la cel din Cernăuți, unde este și directorul Gazetei Bucovinei. Istoric și critic literar, este ales din 1919 profesor universitar la Cluj și membru al Academiei Române. În anul 1934 este numit prin decret regal membru al ordinului Coroana României. A scris lucräri care se disting prin erudiție, datorit unei bune cunoașteri a izvoarelor, despre Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Ioan Barac, cât și o Istorie a literaturii române moderne. În februarie 1932, vizitând liceul în care a învățat,  acum în calitate de profesor universitar inspector, face aprecieri în întregime pozitive. A fost ultima sa prezență în Brașov. 

            Nicolae Bogdan (1867 – 1952) s-a născut în Hăghig. Este elev, apoi profesor de latină și maghiară la Școlile reale și comerciale românești din Brașov și redactor al revistei Dreptatea. În 1916 se retrage cu armata română în Moldova, de unde prin Rusia, Finlanda, Suedia, reușește să ajungä la Paris,  înființând, împreunä cu Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Simion Mândrescu și Traian Vuia  Comitetul național român, care organizează detașamentele de voluntari ardeleni. Acolo publică Les roumains de Transylvanie.

         Dr. Valeriu Braniște (1869 – 1928) s-a născut în Cincu, județul Făgăraș. Își ia doctoratul în filozofie la Budapesta cu teza Andrei Mureșianu. Între 1891-1893 este profesor de română, germană și maghiară la Gimnasiul românesc din Brașov. Devine publicist și om politic. În 1893 pleacă la Sibiu ca redactor la Tribuna, apoi înființează ziarele: la Timișoara cu C. Diaconovici Dreptatea, la Lugoj Drapelul și la Cernăuți Patria. În 1895 autoritățile austro-ungare îl condamnă la doi ani de închisoare pentru că a atacat, în 72 de articole, guvernul de la Budapesta. În  anul 1900 revine ca profesor la liceul românesc din Brașov . La sfârșitul räzboiului, în 1918-19, face parte din Consiliul Dirigent -guvernul român al Ardealului-. În 1919 este ales membru de onoare al Academiei Române. O parte din scrierile sale -Amintiri din închisoare- se publică postum, abia în 1972, prin grija fiicei sale, profesoara de limba română Valeria Căliman. 

            Axente Banciu (1875 – 1959) s-a născut la Săliște. Elev al Școlii românești din Brașov, devine apoi din 1907, profesor de română și maghiară la aceeași școală. L-am avut ca profesor de română. Era foarte sever, dar drept. Toți foștii elevi îl evocăm cu respect. Suferea de insomnie, de aceea, deseori, se plimba până noaptea târziu. A publicat  Cum vorbim românește și a colaborat la toate revistele de limbă română, care apăreau în Ardeal. A editat Țara Bârsei. În 1931 este ales senator în Parlamentul țării; se pensionează în anul 1933. În 1948 este ales membru de onoare al Academiei Române.  

            Zaharia Bârsan (1878 – 1948) s-a născut la Sânpetru. Elev al  Școlii românesti din Brașov. Poet și publicist, după studii de artă dramatică, este actor, regizor și dramaturg. A avut un rol deosebit în animarea mișcării teatrale românești din Transilvania, atât  înainte cât și după primul război mondial. Din 1919 până în 1936 este directorul Teatrului Național din Cluj. A scris poezii, schițe, nuvele și piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Trandafirii roșii.  

            Tiberiu Brediceanu (1877 – 1968) bănățean prin naștere, stabilit la Brașov, compozitor, este primul folclorist român din Ardeal care a cules în mod sistematic și a publicat melodii populare românești. Printre lucrările sale se numără:  La șezătoare, La seceriș, Poemul coreografic și  Doine și cântece românești pe teme poporale. În calitate de director, a avut un rol important în organizarea și conducerea Operei Române din Cluj. În anul 1928, din inițiativa sa, se înființează în Brașov Conservatorul Astra, a cărui director a fost apoi mai mulți ani. În 1945, la constituirea asociației muzicale Filarmonica română din Brașov este ales președinte al comitetului de conducere. L-am cunoscut personal. După 1950 i s-a acordat înaltul titlu de Artist al poporului.  

            Mihai Brediceanu (1920 – 2005) fiul lui Tiberiu, compozitor, dirijor și pianist, s-a născut la Brașov la 14 iunie 1920. Este elev al liceului Andrei Șaguna. În paralel (1931-1939) urmează cursurile Conservatorului Astra din Brașov, unde are profesor de pian pe Emanuil Bernfeld. După absolvirea lor devine student al Facultății de Drept din București (1940-1944) -absolvită prin examenul de licență- și totodată al Conservatorului din Capitală (1943-1947), unde are ca profesori pe Marțian Negrea la armonie, pe Mihail Jora la contrapunct și compoziție, pe Constantin Brăiloiu la istoria muzicii, pe Florica Muzicescu și Silvia Șerbescu la pian.  În 1945, la concursul onorific George Enescu, i se acordă premiul Mențiune II.  Din 1958 este dirijor al Filarmonicii George Enescu, iar din 1959 până în 1966 prim-dirijor și director al Operei Române din București. A întreprins turnee artistice în Cehoslovacia, U.R.S.S., Austria, Belgia, Franța, Bulgaria, Germania, S.U.A., Brazilia, Peru. A compus muzică de cameră (Sonatină pentru pian), simfonică (Trei schițe simfonice) și vocală (Trei cântece, pe versuri de Lucian Blaga). A primit titlul de artist emerit în 1962.

            Tit-Liviu Blaga (1881 – 1916) s-a născut în Lancrăm. Este elev al Gimnasiului Mare Public Român de religiunea greco-orientală din Brașov, coleg de clasă cu Octavian Goga și cu tatăl meu; toți trei obțin la examenul de maturitate din mai-iunie 1900, calificativul general bine; Ioan Lupaș și Constantin Moga au obținut foarte bine. Urmeazä studiile la universitățile din Budapesta și Leipzig. Din 1905 și până în 1916 este profesor de fizică și matematică la Școala românească din Brașov. În 1909 publică, alături de Aurel Ciortea, Fizica și Chimia pentru școlile secundare inferioare și în 1911-1913 cele două volume ale Cursului de fizică experimentală, cu supliment de geografie și astronomie, pentru clasele superioare. Mi-a fost profesor.  Moare la numai 35 de ani. Este fratele mai mare al lui Lucian Blaga.

              Aurel Pavel Bănuț (1881 – 1970) s-a născut la Rupea. Elev al  Școlii române din Brașov. Face studii de drept la Cluj și apoi la Budapesta și Berlin. Din îndemnul și cu sprijinul său, din anul 1902 apare la Budapesta revista Luceafărul, fiind editor și redactor. În vara anului 1905 începe studiile de artă dramatică la București. Iată cum prezintă acest eveniment: -Pus în fața supremului areopag național-artistic al "Societății teatrale ardelene" și luând prin concurs public o bursă pentru "comedie", ce implica și meseria de "viitor regizor", "Fondul de teatru" m-a trimis încă în aceeași toamnă, pentru studii, la Conservatorul din București, unde unicul meu profesor avea să fie actualul director de scenă pe viață al "Teatrului Național" și gloriosul decan al primei noastre scene din țară, maestrul Constantin I. Nottara.

            După terminarea studiilor scrie piese de teatru. În anul 1908 este numit director artistic al "Societății pentru fond de teatru" cu sediul în Brașov, funcție pe care o deține până în 1914. Devine un animator al vieții culturale românești din ținuturile de sub stăpânire austro-ungară. În acea perioadă locurile de întâlnire ale intelectualilor români din Brașov era Casina Română și cafeneaua Drechsler din piața Sfatului. Aici s-a întâlnit prima dată cu poetul George Coșbuc, căruia în semn de mare prețuire i-a dedicat următoarele versuri:

                        Mulți George-n lumea asta, cum vin așa se duc,

                       Dar unul veșnic sta-va ca steaua-n cer, Coșbuc

                        Să verse-n noi lumină ca peste mări un far

                        Al nemuririi noastre, drept sfânt mărgăritar.

                        Azi vrea să-l felicite un om tare micuț,

                        Nici cât un ban nu este, e numai un "Bănuț".

            Cartea lui memorialistică cea mai cunoscută, Oameni de ispravă a apărut în 1939, la Sibiu.  Fiind un interlocutor foarte plăcut, am stat de multe ori de vorbă cu el, vizitându-l și la el acasă, pe strada Horea nr. 49. A murit la Brașov, în 1970. Este îngropat în cimitirul Groaveri, în spatele bisericii. La câțiva ani după moartea lui, discutând cu profesorul Petru Istrate, unul din redactorii Ghidului biobibliografic Cărturari brașoveni apărut în 1972, acesta mi-a scris versurile de mai sus, pe care eu nu le notasem atunci când mi-le-a recitat și mie Bănuț.

             Ioan Alexandru Bran-Lemeny (1886 – 1954) s-a născut la Brașov, unde a urmat școala primară și apoi gimnaziul românesc. Este nepot al lui Ion Bran-Lemeny, zârneștean, doctor în Drept, cel dintâi avocat român din Brașov, unul din organizatorii Adunării românilor în 3/15 mai 1848, pe Câmpul Libertății de la Blaj și din 1861 comite al districtului Făgăraș -pe teritoriul căruia erau incluse și localitățile Bran, Zârnești, Poiana Mărului, Vlădeni, Țânțari (azi Dumbrăvița)-, apoi deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu. În anul 1906, după absolvirea liceului, începe facultatea de Drept la Budapesta, apoi se transferă la cea din Cluj, luându-și licența în 1911. În paralel studiază la Viena limba germană și filozofia. În toamna anului 1911 se întoarce acasă, la Brașov, pentru a efectua practica de avocat. Cu puțin înainte de izbucnirea primului război mondial, trece Carpații și rămâne până la terminarea războiului în Vechiul Regat. Aici începe o activitate susținută de publicist și poet, pe care o continuă toată viața. În 1919 revine la Brașov, unde este numit notar public. În scurt timp este obligat să demisioneze, urmare a scandalului declanșat de articolul său Anarhia din justiția brașoveană, publicat în ziarul Adevărul. Devine apoi translator al primăriei municipiului Brașov pentru limbile maghiară și germană. A publicat mai multe volume de versuri: Poezii (!914), Lacrimi și clocot (1916), Ancore (1926), Taler (1933), Traista mea -antologie (1941). În proză a publicat Deutschlands Wiedergeburt, lucrare în limba germană, prefațată de scriitorul Heinrich Mann. A înființat la Brașov periodicele: Ritmuri (1929 – 1930) și Prometeu (1934 – 1939). A fost unul din redactorii revistei Brașovul literar și artistic, condusă de Cincinat Pavelescu. A colaborat la Gazeta Transilvaniei, România Viitoare, Adevărul, Dimineața, Patria, Românul, Cele trei Crișuri, Lanuri, Societatea de mâine, Țara Bârsei, Klingsor și Kronstädter Zeitung. A fost, până în anul 1946, unul dintre animatorii vieții culturale locale. În ultimii ani ai vieții a suferit datorită privațiunilor la care a fost supus de noua "putere populară".

             Dr. Ioan Baciu (1888- 1956) s-a născut în Nadeș, fiind fiul preotului ortodox Ion Baciu. Profesor de română, latină, germană și maghiară, a predat la liceul Șaguna, din 1912 până în 1945, mai ales limbile germană și latină. Mie mi-a fost profesor de latină. Este autorul primei Gramatici a limbii române pentru străini. Sunt întru totul de acord cu felul în care l-a caracterizat fiul său, poetul  Ștefan Baciu: exemplu de cultură, de înțelepciune, de demnitate, de bunătate, de modestie. A fost un OM, de mare cultură și de o remarcabilă delicatețe sufletească. În iunie 1932 este numit, prin decret regal, membru al ordinului Steaua României în grad de cavaler și în iunie 1947, tot prin decret regal, este decorat cu medalia Răsplata muncii pentru 25 de ani serviți în serviciul Statului, apoi la scurt timp pensionat. 

            Dr.Valeriu Lucian Bologa (1892 – 1971) s-a născut în Brașov. Elev al Școlilor române din Brașov, studiază apoi medicina. A fost profesor de istorie a medicinii la Institutul medico-farmaceutic din Cluj-Napoca. Cercetările sale privesc istoria medicinii române, dar și medicina din zorile societății umane sau cea a antichității, publicând în mai multe volume rezultatele acestor studii. Printre acestea este și volumul: Contribuții la istoria medicinii din Ardeal. A fost laureat al Premiului de Stat. L-am cunoscut personal.

             Nicolae Baboe (1893 – 1975) s-a născut în Șcheii Brașovului. A fost elev al Școlilor române din Brașov. Urmează apoi cursurile Facultății de Istorie-Geografie din Budapesta, după care, din 1921 și până în 1948 (reforma învățământului) a fost profesor la liceul Andrei Șaguna, cu o  întrerupere de câțiva ani (de la 1 decembrie 1928 fiind promovat inspector școlar). În ultimii mei doi ani de liceu, mi-a fost profesor de istorie. Diploma mea de bacalaureat (din iunie 1922) este semnată și de el. Am aflat că excursia din 1927, în Turcia, la Constantinopol, a elevilor din cursul superior al liceului, care a lăsat amintiri plăcute participanților, a fost deosebit de reușită fiind condusă de el. În iunie 1945, la întâlnirea absolvenților liceului din 1905, în cuvântarea sa și-a menținut și subliniat crezul său: …acestă școală a cultivat permanent românismul de cea mai corectă esență,  fiind un adevărat Ierusalim românesc. În iunie1947, prin decret regal, i s-a acordat medalia Răsplata muncii pentru 25 de ani serviți în serviciul Statului. A locuit în Casa profesorilor de lângă stadionul din fața liceului. Din 1948 nu i s-a mai dat dreptul să fie profesor în Brașov, fiind obligat, până la pensionare, să predea în școlile din Bușteni și Sinaia. A fost un bun pedagog și un mare patriot. A știut să inducă, prin frumoasele sale lecții de istorie, spiritul patriotic, tradițional al liceului. Elevii l-au iubit. În iunie 1977, absolvenții promoției 1927, cu ocazia întâlnirii de 50 de ani de la terminarea școlii, au montat la mormântul lui, din cimitirul de lângă biserica ortodoxă din Șchei, de Pe Tocile, o placă de marmură, pe care cu litere săpate în piatră, scrie: OMAGIU PROFESORULUI NOSTRU DIRIGINTE.

            Victor Bickerich (1895 – 1964) s-a născut la Leszlo, în Polonia. Între anii 1916-20 studiazä muzica la Universitatea și Academia din Berlin, devenind profesor de muzică, organist, dirijor, critic și muzicolog. În 1922 vine la Brașov, ca profesor la liceul Honterus și maestru de orgă la Biserica Neagră. Profesor și la Conservatorul Astra, unde predă armonia și contrapunctul. Director și dirijor al Filarmonicii din Brașov din 1926 până după 1944, când a fuzionat cu filarmonica de stat Gh. Dima. Este considerat ca unul dintre cei mai entuziaști inițiatori ai culturii preclasice din arta interpretativă românească. A ținut conferințe și a dat concerte la orgă din Bach, Händel, Mozart, Haydn, Brahms, în Brașov, Sibiu și București, cât și în Germania și Polonia. În 1933 înființează la Brașov corul Bach, care la Ateneul din București, sub bagheta lui George Enescu, a interpretat, printre altele, Te-Deum-ul de Bruckner.  A compus mai ales muzică pentru orgă. O parte din compozițiile sale i-au rămas nepublicate, ca și lucrarea de istorie a muzicii. L-am ascultat deseori la concertele de orgă de la Biserica Neagră. Mi-au rămas neșterse în memorie Patimile lui Isus după Matei (Matheus Passion) ce se cântau în Vinerea Patimilor, dirijate de el, cu orchestra filarmonică, corul Bach și patru soliști de la București, dintre care îmi mai amintesc numai numele Marthei Kessler. A fost prieten cu George Enescu, George Georgescu și Constantin Silvestri. Este îngropat în cimitirul săsesc de la începutul străzii Lungi, la poalele dealului Cetățuiei.

              Dr. Aurel Bărglăzan (1905 -1960), a absolvit liceul Andrei Șaguna în 1923, cu un an după mine. L-am cunoscut în liceu. A urmat apoi la Timișoara cursurile Facultății de electro-mecanică, specializându-se în mașini hidraulice: turbine, transformatoare, pompe. Ajunge profesor universitar la Institutul Politehnic din Timișoara și din 1955 membru corespondent al Academiei Române. Este autor la mai mult de 90 de lucrări științifice în domeniul său de specializare. Este laureat al Premiului de Stat. Nu ne-am mai întâlnit de la terminarea liceului.  

            Lucian Blaga (1895 – 1961) s-a născut la Lancrăm. Este și el elev al Școlii românești din Brașov. Filozof (Cunoașterea luciferică, Spațiul mioritic ș.a.), poet (Poemele luminii, La curțile dorului, Nebănuitele trepte, Cântecul focului ș.a.), dramaturg (Zamolxe, Meșterul Manole, Avram Iancu), a fost ales în 1936 membru titular al Academiei Române.

      Știind că Emil Cioran, în tinerețe, cuprins de un cinic pesimism, a scris: "Mărturisesc că am socotit odinioară ca o rușine faptul de a aparține unei națiuni care este oarecare, unei obști de învinși, asupra originii cărora nu-mi era permisă nici o iluzie. Credeam, și poate nu mă înșelam, că noi ne tragem din drojdia barbarilor, pleava marilor năvăliri, din acele hoarde, care neputând să-i urmeze în drumul spre Apus s-au aciuit de-a lungul Carpaților și Dunării, căutându-și așternut ca să dormiteze; masă de dezertori la marginea imperiului, golănime spoită cu o nimica toată de latinitate. Așa trecut. Așa prezent. Și așa viitor. Ce încercare pentru tânăra mea aroganță !….. Să te ții dintr-un neam care n-a fost niciodată, e o amărăciune în care intră oareșicare dulceață, ba chiar oareșicare voluptate", Blaga reacționeză aspru, scriind un text, pe care însă nu îl mai publică.

     Opinia lui Lucian Blaga am cunoscut-o mult mai târziu, numai după moartea lui, când fiica sa, Dorly, a publicat în revista Contemporanul (nr.45 din 9 noiembrie 1962), reacția tatălui ei, față de afirmațiile lui Cioran: "Care va să zică neamul nostru nu e decât un bloc din neant, tras și împins de un destin exterior lui și mai presus de el. Cioran e în stare să dea realitatea în totalitatea ei pentru un paradox, cum Richard al-III-lea își oferea țara pentru un cal. În mare derută interioară trebuie sä se găseascä fiul haosului….. Așa vede un tânăr adolescent, scuturat de disperările și de tentațiile unui existențialism de cafenea, istoria, cântecul, lacrima milenară, vetrele, cetățile, gândurile, aleanurile, muncile și creațiile unui popor, din care s-ar fi putut crede că și el e un strop chinuit de nostalgie".

      Prieten apropiat al familiei Gherghinescu-Vania, unde era totdeauna bine primit și chiar admirat, Lucian Blaga venea des la Brașov. L-am cunoscut cu ocazia acestor vizite, care uneori durau mai multe săptămâni. Îl consider un mare poet al iubirii. Blaga a iubit, așa cum iubesc toți pământenii dragostea fizică, cum și-a iubit satul, pământul, țara. Toți marii poeți au cântat ochii, trupul și frumusețea fizică a iubitei lor, chiar la bătrânețe. Sunt frecvente iubirile târzii, numite și vara sfântului Martin, cum spun francezii zilelor mai calde din luna noiembrie. Nu trebuie deci să ne mirăm că Blaga, în ultimele sale două decenii, după ce se adâncise în probleme filozofice, s-a întors la poeziile de dragoste carnală, chiar dacă folosește cuvinte mineral-chimice (în poezia Noapte la mare):

     Murmură dor de pereche,      Ah, mineralul din toate       Sarea și osul din mine

     Patima cere răspuns,             Geme adânc și ascuns.        Caută sare și os  ……

                        Margine-mi este argila,           Sunt doar metalul în febră,

                        Lege de asemenea ea,             Magmă terestră, nu stea.

            Din scrisorile sale către Domnița Gherghinescu, publicate postum de soțul ei, reiese marea lor dragoste:

            Limba nu-i o vorbă ce o faci.             Stăpână peste taine și lumină