Divortul la români

Cele doua sensuri ale adulterului

Principalul motiv pentru care casatoria putea fi desfacuta din vina femeii, prevedea Codul Calimah, era acela al detinerii si nedivulgarii de informatii despre un eventual complot împotriva "stapânirei sau a obstestii sigurantii". Femeia mai putea fi la originea divortului atunci când se dovedea "precurva" sau era condamnata pentru "fapte criminalicesti"; când era descoperita ca "au vrajmasit viata barbatului sau stiind ca altii o vrajmasesc nu i-au facut aratare îndata"; "daca, desfatându-se, manânca si bea sau se scalda împreuna cu alti straini fara de voia barbatului ei"; "daca fara voia lui va mâne în casa straina si nu la parintii ei sau daca barbatul va goni-o, fara a se afla ea în vreo vinovatie din cele mai sus pomenite si neavând parinti sau departata fiind de locuinta lor, va petrece noaptea în alt loc" (victima devenea astfel, cu usurinta, culpabila); "daca fara de vointa si stirea lui va merge la privelisti sau alte asemenea locuri"; "daca înadins va pricinui pierderea copiilor zamisliti sau îi va ucide dupa ce se vor naste"; "daca va cadea cu totul în patima betiei".

Cele mai importante motive pentru care casnicia putea fi desfacuta din vina barbatului erau – ca si în cazul femeii – conspirarea împotriva "stapânirei sau a obstestii sigurantii", precum si tainuirea unor asemenea fapte, chiar în cazul în care persoana în cauza nu era direct implicata. Condamnarea pentru o fapta penala îndreptatea, de asemenea, cererea divortului. Abia mai la urma figureaza printre motive si vina fata de sotie. Astfel, casatoria se putea desface din pricina barbatului, daca acesta atentase la viata sotiei sale, daca "au viclenit cinstea si curatenia ei, dându-o pe mâna altor barbati", daca, acuzând-o de adulter, n-a fost în masura sa aduca dovezi concludente.

In timp ce pentru infidelitatea femeii divortul putea fi acordat fara probleme, necredinta barbatului era pâna la un punct tolerata: casatoria se desfacea doar daca sotul, "cazând în dragostea altei femei, nu se va parasi de aceasta". In timp ce adulterul o transforma pe femeie în "precurva" (singurul barbat pe care o femeie maritata avea voie sa-l iubeasca – nu ne referim aici la dragostea filiala sau fraterna – era sotul ei), infidelitatea masculina era doar "cadere în dragoste".

In fine, "patima betiei" era, de asemenea, motiv de divort, ca un factor ce provoca "vatamare în buna orânduiala si în casnica economie".

Odata dovedita ("prin judecata") adultera, femeia era închisa într-o manastire, pierzându-si zestrea, care revenea în deplina proprietate barbatului. In cazul existentei copiilor proprietatea asupra zestrei revenea acestora, sotul beneficiind doar de uzufructul ei.

Femeia divortata din pricina adulterului sau a atentatului la viata sotului nu mai avea dreptul sa se recasatoreasca. Daca era vinovata de alte fapte, se putea recasatori doar dupa trecerea a cinci ani de la pronuntarea despartirii, pierzându-si totodata zestrea, în favoarea fostului sot si a copiilor.

In schimb, daca divortul survenise din cauza barbatului, femeia îsi putea întemeia o noua familie dupa împlinirea unui an.

Reglementând atât de minutios conditiile acordarii divortului, legiuitorii lasau deschisa în acelasi timp portita reconcilierii. "Despartitii soti" dornici sa traiasca iarasi împreuna în buna întelegere se puteau socoti "una si aceeasi însotire ca si cum n-ar fi fost despartiti".

Jalba presviterei Ileana

Procedura acordarii divortului era relativ simpla: acel membru al cuplului care se considera parte vatamata adresa o plângere mitropolitului, la sesizarea caruia era declansata o ancheta încredintata, de regula, preotilor parohiilor în care locuiau împricinatii. Cercetarea cazului consta în audierea celor care puteau depune marturie în cunostinta de cauza: vecinii persoanelor implicate, rudele lor, prietenii etc., declaratiile acestora fiind consemnate si incluse în dosar.

In cele din urma, era întocmita anaforaua – un rezumat al investigatiilor – prezentata mitropolitului, care dadea sentinta. Abia dupa consfintirea, prin hotarâre canonica, a desfacerii legaturii duhovnicesti dintre parteneri, puteau merge acestia înaintea "tribunalului politicesc", pentru judecarea eventualelor litigii, legate de împartirea averii.

O mare parte dintre cererile de divort sunt adresate de femei, cel mai adesea pe baza acuzatiilor de violenta si de lipsa de interes fata de familie. Un asemenea caz este acela al presviterei Ileana, care depune o jalba împotriva sotului ei, "preotul Nita din Copou", acuzându-l ca "necontenit nu lipsesc betii de la dânsul, si nu numai ca sunt lipsita de pâinea cea de toate zilele, cu doua copile ce le am cu el facute, ci înca si îngrecata [însarcinata – n.n.] fiind, se duce dimineata cum poate si seara vine la un ceas sau la doua din noapte […] Pot eu sa traiesc cu copiii mei cu o pâine pe zi sau cu doua? […] Apoi sfintia sa daca vine de pe unde umbla el, […] nu ca sa ma întrebe de ceva ca un gospodar sau sa se uite la copiii lui, decât eu alt nume nu am, curva, târfa".

"Preuteasa înca este iute, nu-i sufera lui ce zice, si pentru aceea o bate" – declara vecinii acestei perechi aflate în conflict. De multe ori, însa, "corectia" fizica poate pune în pericol viata victimei: "Am alergat cu totii când o bate pe preuteasa -povestesc aceiasi vecini – si am gasit pe biata preuteasa în mijlocul casei trântita, mai moarta, si sfintia sa de ciuda luând o tingire ce era pe foc cu niste pesti si umblând sa i-o toarne în cap si nu l-am lasat noi, si asa au trântit-o la pamânt si au stricat-o."

Rolul vecinilor

De multe ori Dicasteria [tribunalul bisericesc care judeca cererile de divort] respinge initial cererea de divort, facând eforturi de mediere, în speranta pastrarii casniciei. Asemenea demersuri au însa, în general, o eficienta scazuta, reconcilierea fiind doar aparenta. La patru ani dupa ce acceptase o împacare cu sotul ei, polcovnicul Gavril Jigu, Elena Alexandru apare din nou în fata instantei, plângându-se ca l-a vazut, în acest rastimp, "mai rau facându-se". Femeia aducea ca argument situatia ei în cei doisprezece ani de casnicie: "In diiastima vreme a traiului vietii ceas bun în ochi nu am vazut, ci tot batuta si tiranisita de catre pomenitul meu barbat am fost fara a fi vinovata cât de putin; si chiar vinovata de as fi fost, înca atâta tiranisire trupului meu nu s-ar fi cazut a-i împlini, caci un ucigas de oameni se pedepseste pâna la o vreme si apoi se iarta, iara eu ticaloasa si osândita de ce merge mai rau se face, si mai mult mi se înnoiesc schingiuirile, cu nimic neputându-i intra în voie. […] In sfârsit acum lovindu-ma peste un picior, mai mi l-au frânt, de istov asamine si mâinile, încât acum mai am venit în stare de a nu-mi putea spala o camasa." Remarcam si în acest caz implicarea vecinilor: "De multe ori mergând si în casa numitei jeluitoare – afirma capitanul Stefan Costin, solicitat ca martor – l-am si mustrat în multe rânduri pentru a lor trai necuviincios, si asupra numitei nu am aflat nici o pricina."

Nici de aceasta data Dicasteria nu acorda divortul, ci face o noua încercare de împacare a celor doi. Pârâtul se recunoaste, printr-un zapis, vinovat de cele aratate de sotia sa si se angajeaza formal sa traiasca cu ea cum se cuvine, sa o iubeasca "din tot sufletul", asa cum legea îl îndatoreste, sa nu o mai "pedepseasca cu batai" si sa-i asigure cele necesare traiului, în caz contrar acceptând sa suporte "cea mai aspra pedeapsa" (fara a se preciza însa care anume). Drept garant al bunei sale credinte si supraveghetor al comportamentului sau este numit un cunoscut de-al sau, cu datoria de a informa Dicasteria de orice abatere.

Femeia se angajeaza si ea ca în cazul în care sotul ei respecta cele asumate, sa-l asculte "la toate cele ce va poronci, ca pe un sot", sa-i acorde respectul cuvenit fara a-i "raspunde la ceva", acceptând la rândul ei sa fie "greu pedepsita", daca ar încalca aceste promisiuni.

La tara, ca si la oras

Cele mai invocate pricini de divort sunt, asadar, violenta, alcoolismul si neasigurarea de catre sot a celor necesare traiului. In rândul claselor superioare încep sa apara si alte motive: femeile, mai educate, devin mai constiente de aspectul afectiv al unei casnicii, de nevoia de comunicare dintre soti.

Un caz semnificativ este acela al Aristitei Bals. Aceasta se casatorise cu logofatul Costachi Filipescu din dragoste, dupa ce fusese nevoie, în prealabil, de o dispensa din partea mitropolitului, deoarece mirii erau într-un grad de rudenie ("spita a sasea de sânge"). "In putina vreme dupa a noastra casatorie – se plânge la scurta vreme Aristita Bals – pomenitul barbat al meu, caindu-se pentru pasul acesta, sau fiind ratacit în alte osabite placeri, a început deodata a se arata catre mine cu mare raceala, iar mai pe urma, dupa ce din aceasta însotire am câstigat si doi copii, eu am ramas în privirea lui ca o sarcina, încât a-l vedea o data pe zi trebuia sa ma socotesc foarte norocita, iar noptile Dumnezeu stie unde petrecea, si aceasta aproape de cinci ani." Simtindu-se în asemenea masura neglijata, femeia se considera îndreptatita sa ceara desfacerea casatoriei.

Exista numeroase cazuri – pe toate palierele scarii sociale – în care barbatul se considera parte vatamata, chemându-si sotia, ca acuzata, în fata Dicasteriei. Un mare boier, de exemplu, hatmanul Anastasie Basota, îsi acuza sotia, pe Ruxandra Bals, ca în loc sa "petreaca cu dragoste si cu blândete", asa cum sunt "datoriile unei sotii" ea, dimpotriva, "îndaratnicindu-se, staruieste în tot chipul a se dezbina vietuirea dintre noi".

Pe masura ce coborâm treptele scarii sociale, altele sunt faptele de care sunt acuzate femeile. Astfel, Anastasia, sotia unui oarecare Ioan Ardeleanul "de aice din orasul Esi", era "patimasa de betie, si cum se îmbata se apuca la ocarât pe sotul ei cu fel de fel de batjocuri necinstite, care sta toata mahalaua în întristare – aceste marturii apartin vecinilor – pentru ca numita se lauda de-a pururea ca va da foc în casa, apoi […] dupa ce se îmbata îl lasa pe numitul barbat si unde se duce, ea stie, decât o vedem ca vine cu ocari sarind la bataie, stricând gardurile casei […] si ce apuca din casa vinde si bea si umbla fugara câte trei, patru zile". Dicasteria încearca sa-i împace pe cei doi: sotia se angajeaza sa se lase de baut, sa-si vada de casa si sa se supuna întru totul sotului, iar acesta promitea sa n-o mai bata "fara vreo pricina", ci sa-i poarte de grija si sa o iubeasca "ca pe o sotie".

Vasile Chiril din satul Metesti, departamentul Sucevei, îsi acuza sotia ca în cei trei ani ai casniciei lor si-a parasit de numeroase ori domiciliul, iar în timp ce el era plecat sa o caute, copilul lor "a pierit de aprinderea hainelor", în incendiul care mistuia casa. Gasindu-si în cele din urma sotia angajata ca servitoare la Iasi, reclamantul se loveste de refuzul acesteia de a se întoarce acasa, fapt pentru care cerea Dicasteriei ajutorul pentru a "i se da femeia pe mâna". Motivul acestei solicitari nu este, asa cum s-ar putea crede, afectiunea fata de sotia fugara, ci unul tinând de interesul material: "caci pâna acum am cheltuit peste 300 lei bez zile pierdute cu cautarea ei si un fecior al ei [dintr-o casatorie anterioara – n.n.] ce-i în slujba strajii pamântesti ma apuca sa-i dau zestrea ei".

In numeroase cazuri, femeia accepta solutia împacarii din considerente economice, divortul putând antrena scaderea nivelului ei de trai pâna la un punct în care însasi existenta zilnica devenea anevoioasa. Un exemplu concludent este acela al Soltanei care, izgonita de sotul ei Costachi Nistor împreuna cu fiul de sase ani, se vede silita sa munceasca din greu pentru a asigura supravietuirea ei si a copilului, dupa cum însasi marturiseste: "Eu ma aflu izgonita de barbatul meu de sase ani, cu un copil mic de sase ani, anume Toma, care eu vazându-ma izgonita de numitul barbat, am umblat cu copilul de mâna si am lucrat la salahori unde gaseam, pâna si la caramidarie am lucrat, numai ca sa-mi scot hrana de toate zilele si a-mi hrani bietul copil."

Prin amploarea si caracteristicile sale, fenomenul divortului în Moldova regulamentara reflecta aparitia în cadrul societatii a unei tendinte tot mai accentuate de liberalizare a moravurilor, de desprindere de rolul traditional de unitate functionala care era atribuit familiei, curent împotriva caruia se ridica Biserica, având si sprijinul statului.