Docil patronului si lucrarilor de birou (Jules Gropper, 1895-1983)
– V-ați născut în urmă cu 90 de ani, deci în anul 1895.
– 1895. 21 septembrie atunci, care corespunde astăzi la 4 octombrie. Treisprezece zile diferență între calendarul vechi și cel nou.
– Și în buletin care dată figurează?
– Aia veche.
– Și pe aceea o spuneți și dumneavoastră când sunteți întrebat?
– Eu le spun pe amândouă, ca să dau și explicația. După primul război mondial s-a schimbat.
– Părinții dumneavoastră cu ce se ocupau?
– Mama mea a fost fiica unui negustor din strada Șelari, azi în plin centrul capitalei, el a fost negustor de ghete, și nu numai așa, ci ghete care se importau din Austria și din Germania, dar în special din Austria, și erau de prima calitate. Aici atunci nu prea erau meseriași capabili de ghete, nu-i așa, deosebite. Părinții tatii – nu știu precis, dar bănuiesc că a fost, cum să vă spun asta, un samsar de cereale. Samsarii erau introduși în anumite cercuri, și prin ei se făceau tranzacții și mari, și mici, dar în special mari. Chiar și între țări. Ei erau cerealiști. Tatăl meu a fost un băiat de 13 ani când a plecat din Iași, din Moldova, și acolo au rămas vreo 5-6 copii, surori, frați, iar aici în București a devenit vânzător de stofe, băiat de prăvălie, ajutor, și lucra în strada Șelari, lângă Lipscani. Lucra la stofe la început, și era o veche firmă Niscovici, la care lucra ca vânzător de stofe și haine gata, care erau confecționate mai mult în străinătate. Bunicul a fost negustor de ghete, cum vă spuneam, și avea un magazin căruia îi ziceau ?La trei stele albastre?, asta era emblema magazinului. Bunicul meu a avut vreo 5 copii, 4 fete și un singur băiat. El dorea să aibă băieți, a avut un singur băiat pe care l-a avut ultimul copil, care însă din păcate a murit foarte de tânăr, după ce se însurase cam târziu, la aproape 40 de ani cu o femeie cu care făcuse cunoștință în Focșani, și care apoi s-a stabilit aici. A murit într-un atac de apoplexie, care l-a apucat pe stradă chiar, și a venit plin de sânge, și în aceeași zi a murit. El n-a avut copii. Când am fost eu copil mic, mama mea era gospodină, a fost gospodină toată viața, n-a fost la nici o slujbă. Se ocupa de gospodărie, că am fost și eu, al doilea copil, că primul copil a murit la foarte scurt timp după naștere, pe urmă după mine, la o diferență de 3-4 ani, s-a născut sora mea, care trăiește încă. Și ea a fost măritată, și ea e văduvă, n-a vrut să aibă copii, după cum nici eu n-am vrut să am copii. O prejudecată pentru mine, o prejudecată a mea. Și ce era, eu am zis, eu țin atât de mult la părinți, și mă necăjesc așa de tare de ei, și dacă și eu o să am copii, o să aibă și ei durere așa cum am avut eu la moartea părinților mei. Și n-am vrut să am copii, și am renunțat la copii. Și bineînțeles, spun asta în paranteză, nevasta mea a rămas de vreo câteva ori gravidă, și am întrerupt sarcinile. Era atunci o moașă, moașă doctor. De altfel, această moașă era o cunoștință a familiei noastre, Constantinescu, din care se trage fostul actor George Ciprian. Pe el îl chema de fapt George Constantinescu, un artist renumit, care a jucat multe roluri la Teatrul Național. A murit la o vârstă și el înaintată, avea cusururi, cum au actorii, artiștii, și-i plăcea puțin să bea câteodată, ieșea din cafenele afumat, și îi plăcea să joace cărți și table, jocuri de noroc. Dar n-a murit din cauza asta, cum vă spun, el era așa de bun actor și așa de apreciat. A scris vreo câteva cărți, o piesă foarte renumită, Omul cu mârțoaga. El a fost jucător la alergări, știți, era amator de cai. Și a mai avut o piesă care n-a avut succes, Capul de rățoi.
– Unde ați copilărit?
– Eu sunt născut în București, în Calea Șerban Vodă, în cartierul Șerban Vodă, dacă ați auzit, în strada Olimpului, lângă fostul parc Carol. Expoziția, expoziția din 1906, acolo m-am născut. Bineînțeles, joaca mea din copilărie era în parc. Se numea cartierul Filaret, fiindcă acolo exista o gară, nu știu dacă mai există, gara Filaret.
– Erau mai mulți evrei acolo, sau era amestecat?
– Erau mai puțini. În general în epoca aceea – nu pot să-mi dau seama, că eram copil. Au fost, dar nu așa, nu erau zone cu adevărat evreiești, erau mai mult români, că era cimitirul Belu, marele cimitir Belu, și dincolo de Belu era cimitirul evreiesc.
– Părinții dumneavoastră în ce limbă vorbeau?
– Mai mult românește. Mama mea era născută în București și vorbea românește. Tata a lucrat la magazinul de stofe și haine gata în adolescență, vorbea românește și puțin nemțește, franțuzește deloc. Mama știa puțin franțuzește și nemțește, ea a fost educată, cum să vă spun, destul de bine de părinți, au avut posibilitatea.
– Dumneavoastră la ce școală ați început?
– Am făcut câteva luni de zile sau un an de zile, era în strada Mămulari, dacă știți, în calea Văcărești, institutul Goldenberg. Pe urmă m-am mutat, pentru că era departe, și părinții voiau să am școala aproape, ca să n-am accidente, le era frică, și se mutau, stăteau cu casa aproape de școală. Și ei stăteau în Mămulari, și acolo era și școala, Institutul Goldenberg. Mai târziu am învățat la școala Malbim, da, este un nume de mare învățat ebraic. Școala n-avea drept de publicitate în vremea aceea, școlile evreiești n-aveau drept de publicitate. Dădeam în fiecare an examen de stat la stat și pentru fiecare clasă trebuia să am certificat la stat că am absolvit clasa. Acolo am făcut cele patru clase primare și, mai târziu, am intrat la gimnaziul evreiesc. Atunci s-a înființat gimnaziul evreiesc cu drept de publicitate, dar totuși trebuia să dăm în fiecare an la stat examen. Acel gimnaziu evreiesc se numea gimnaziul Livros, acuma nu știu de ce, nu știu de ce, ori era un nume așa, ori e o urmare a cuvântului libris, de la cărți, ex libris.
– Cum arăta școala aceea elementară?
–
– Cum se desfășura învățământul în această școală?
– Se desfășura în condiții foarte bune, erau foarte buni profesorii. În vremea aceea profesorii evrei nu erau acceptați la școlile românești, erau foarte buni profesori și își cunoșteau foarte bine meseria, își respectau angajamentele față de copii.
– În școala primară fiecare clasă învăța separa, sau toți elevii stăteau laolaltă?
– Nu, erau clase separate. Erau trei camere, sau dacă nu, cel puțin două camere în care se predau aceste materii, în aceeași cameră putea să fie dimineața materialul cutare și după amiaza alt material.
– Mergeați dimineața la școală, pe urmă acasă, și după-masă iar?
– Da, da, era obligatoriu. De la 2 la 4 sau de la 3 la 5, după cum îmi amintesc, dar mi-e memoria istovită.
– Vă aduceți aminte de întâmplări mai deosebite din anii de școală elementară?
– Se întâmpla un singur lucru. Când ieșeau elevii de la școală, le era frică de bătaie de la elemente românești care pe atunci făceau discriminare. ?Mă, jidane, mă.? Ori bătaie, ori îl scuipa, îl înjura.
– Deja atunci când erați la școala primară?
– Păi atunci, că azi nu mai există această mentalitate înapoiată, e democrație populară, știți, și oamenii s-au schimbat cu totul. E deosebire ca de la cer la pământ.
– Chiar dacă nu se vorbea idiș la dumneavoastră acasă, cum vă amintiți sărbătorile?
– Noi țineam toate sărbătorile românești, aproape deloc alea evreiești. Când venea tata acasă de la serviciu în ajun de Crăciun, venea cu cozonac, cu bomboane de la cofetărie.
– Dar părinții s-au căsătorit după rit evreiesc?
– Nu știu precis, dar bănuiesc că da. Aveau acte de căsătorie emise de primăria capitalei.ș?ț
– Deci ați intrat practicant la un mare magazin de alimente.
– Nu, vă spuneam că acolo era un mare magazin de alimente, dar eu am intrat în apropiere, în strada Decebal, se numește astăzi așa, la un birou A.M. Goldenberg, care era reprezentantul a câtorva bănci din străinătate. Era reprezentantul Băncii de Credit din Praga, Prager Kreditbank îi zicea în nemțește. Banca asta acorda credite. Dar reprezentantul acesta reprezenta și alte bănci, din Paris, Banque du commerce et de l?industrie de Paris, și acorda credite în franci francezi și în lire sterline. El procura capitalul prin băncile acestea pe care le reprezenta și acorda credite băncilor românești care erau atunci puține, aveau nevoie de credit de la băncile străine, și ajungea până și la Banca Românească, unde era Vintilă Brătianu director sau ce. Acolo era și Ionel Brătianu, la Banca Românească.
– Ce sarcini ați avut la această bancă?
– Am avut fel de fel de sarcini, am început ca dactilograf. Aveam de scris la mașină scrisori în străinătate în limbi străine, în germană, franceză și engleză. Banca avea un angajat care venea și stătea o oră dimineața și scria scrisori la mașina de scris pentru Comro, Banca Comercială Română și The Bank of Romania Ltd., asta era o bancă care avea aici sediu, din Anglia.
– Deci ați început ca dactilograf.
– Da, și nu numai atât, mă trimitea cu corespondența ca un fel de curier, dar trebuia să aduc răspunsuri, explicații care trebuia să le aduc, pentru că am început să mă pricep bine la lucrurile de birou.
– Cum se putea avansa în această meserie?
– Vă spun. Eu am intrat în urma unei recomandări. Se progresa învățând lucrurile de birou, și executându-le, fie la mașină, fie scris de mână, cu c?pii. Se făceau c?pii la orice fel de scrisori, la șapirograf. Eu n-am făcut șapirografie, dar erau și atunci șapirografe.
– Ați fost băiat de birou până la vârsta de 20 de ani?
– Cam așa ceva, la 16-17 ani am intrat la Goldenberg și am făcut practică la el, și până la urmă am fost așa de bun în meserie, așa de docil patronului și lucrărilor de birou, încât la un moment dat am ajuns, când băncile particulare au început să fie desființate, am fost numit lichidator al Băncii Negoțului, fosta Bancă Zanea, care la timpul său această Bancă Zanea era Banca Covilovici Eftimiu et company, adică Covilovici și Zanea, în paranteză Sussmann. Care Sussmann, tatăl acestui Zanea, era doctorul Băii Centrale din strada Biserica Enei. Era o baie mare, care nu știu dacă azi mai există, a fost foarte bine întreținută și foarte căutată, că băile erau puține în București, după cum mi se pare că și azi încă sunt puține. Acuma sunt în case, în blocuri.
– Până la ce vârstă ați stat împreună cu părinții?
– M-am căsătorit la 26-27 de ani și am mai stat împreună cu părinții, dar nu mai țin minte.
– Ce făceați în timpul liber?
– Eu eram foarte puțin afemeiat. Când m-am căsătorit, am luat o fostă colegă de-a mea de bancă, de la Banca de Credit din Praga. Ea era originară din Hârlău, Botoșani.
– N-am fost niciodată la Botoșani.
– Nici eu n-am fost, nici la Hârlău n-am fost. După căsătorie am fost de vreo două ori la Slănic-Moldova, stațiune balneară, climaterică. Când îmi dădea concediu de la birou, ne duceam vreo 8-10 zile la Brașov. Nu prea am făcut plimbări multe. În străinătate n-am fost deloc, nici în țară n-am fost, decât până la Brașov sau Slănic-Moldova. Eu am apucat vremea când la Predeal era graniță între România și Austro-Ungaria, și stătea grănicerul român și grănicerul austro-ungar, stăteau de pază.
– Dar la război n-ați fost?
– Nu, nici în primul, nici în al doilea război, am fost scutit fiind declarat inapt, cum să vă spun, fizic, corporal.
– În perioada ocupației germane ați plecat din București sau ați rămas aici?
– Am rămas aici, n-am avut ocazia, și nici n-am fugit. Eu aveam aici părinții.
– Vă aduceți aminte care era atmosfera atunci în București?
– Unii erau disperați că trebuie să plece, au plecat în goană și și-au lăsat și averile. Dar nu pot să vă spun precis ce a fost atunci.
– Cunoștințele dumneavoastră plecau sau rămâneau?
– Cum v-am spus, eu am fost un om izolat. N-aveam prieteni între tineret, pentru că eu eram un om pentru care principalul era să am serviciu și să-mi fac datoria față de patron.
– Dar atmosfera Bucureștiului era schimbată în timpul ocupației sau nu era mare diferență?
– Au fost lipsuri mari. Se dădea pâine cu mălai cu gramul, și nu numai atât, dar se specula, se specula, nu găseai pâine, trebuia să plătești diferența. Germania era în război și avea nevoie pentru armata ei, și pentru populația civilă nu lăsa. Se luau și haine, îmbrăcăminte de la particulari, oamenii dădeau pe gratis îmbrăcăminte, căci cerea armata germană. Era situația grea.
– Și cât ați stat la Goldenberg?
– La Goldenberg am stat până în ziua în care a început să lichideze birourile aici în București și s-a mutat în străinătate, la Londra.
– Când a fost asta?
– Nu mai țin minte precis.
– De ce a plecat la Londra?
– El a avut un fiu, Carol, care a studiat la Londra, la City Bank.
– După aceea unde ați lucrat?
– Am lucrat la Banca Română de Comerț și Industrie, care era o societate anonimă, erau acționari diverși, și români, și evrei, și străini, acolo am lucrat. Am lucrat acolo până când s-a lichidat și Banca de Comerț și Industrie. A venit crahul din ?34 sau când era, s-a lichidat banca. A intrat întâi în concordat și apoi în lichidare. Și am ajuns și eu lichidator la Banca Negoțului, societate anonimă. În toate aceste bănci era un renumit avocat, doctorul Fildermann.
– Și apoi unde ați lucrat?
– La Aprozar, după război.
– Dar la sfârșitul anilor ?30, începutul anilor ?40?
– N-am fost exclus din birou, n-am avut prea mult de suferit, din fericire. Deși atunci când erau legionarii, ne-au dat afară din casă, din casele noastre proprii, și a trebuit să ne mutăm cu chirie.
– Unde v-ați mutat?
– În apropiere.
– În strada Labirint?
– În strada Țepeș-Vodă, aproape de Labirint, Calea Călărași.
– După perioada legionară ați mai avut neplăceri?
– N-am avut nimic, mi-am văzut de treabă. S-a lichidat banca unde am lucrat. Eu la ultima bancă unde am fost, am fost și procurist, adică aveam voie să iscălesc acte de vânzare, cumpărare, scrisori comerciale și așa mai departe.
– La 23 August ați fost în București?
– Da, am fost. Dar eu nu m-am ocupat niciodată de politică. Politic n-am activat deloc, sub nici un aspect. Nici înainte, nici după primul război mondial, nici după cel de-al doilea.
– Soția dumneavoastră când a murit?
– În 1981.
– Și de atunci sunteți aici, în cămin?
– Nu, nu de atunci. Am stat în garsoniera noastră care era în strada Stelea Spătarul nr. 17, într-un bloc. Asta vine pe lângă strada Biserica Sf. Vineri, lângă Templul Coral, ăla evreiesc.
– V-ați pensionat la 60 de ani sau mai târziu?
– M-am pensionat cu 41 de ani vechime. Am avut greutăți cu niște forme. Puteam să mai am vreo câțiva ani, care le-am făcut fără certificate la Aprozar și în alte părți.
– De ce ați plecat la Aprozar?
– S-au desființat băncile mici, particulare. N-a mai rămas decât Banca Românească. Erau și alte bănci, era Banca Bercovici, o bancă evreiască foarte renumită, era Banca Finkels, erau bănci pe strada Lipscani, vizavi de Banca Națională, era o serie de bănci și bănculețe mici, particulare. Și s-au desființat, a venit decretul să se desființeze.
– În 1948, cu naționalizarea?
– Atunci, atunci cred că era.
– La Aprozar tot contabil ați fost.
– Da, contabil, da. Da, muncă de birou.
– Cam prin 1955 ați ieșit la pensie.
– Da, cam așa ceva, ?55-?57.
– Ați mai fi vrut să lucrați?
– Cred că n-am cerut să mă pensioneze, eu aș fi vrut să mai lucrez, dar a venit legea precisă să se pensioneze toți care au vârsta pensionării, să fie dați afară.
– De care perioadă din viață vă aduceți aminte cu plăcere?
– De căsătorie. Am trăit cu soția bine, ne-am văzut fiecare de treabă. Și ea a fost funcționară de birou, soția mea.
– A fost și dânsa evreică?
– Evreică din Moldova, de la Hârlău, Botoșani.
– La părinții dumneavoastră în casă era bucătărie evreiască?
– Nu, nu respectam cu strictețe. Noi mâncam preparate din carne de porc, fără nici o restricție.
– Soția dumneavoastră a fost mai religioasă?
– Nu, tocmai, a fost tot așa de puțin religioasă ca și mine.
– Pe părinții ei i-ați cunoscut?
– Nu, ea rămăsese orfană la 10-12 ani.
– Ce făceați după orele de serviciu în tinerețe? Sau lucrați până seara, n-aveați distracții, ceva?
– Nu, noi nu făceam cine știe ce petreceri, noi o dată pe săptămână dacă mergeam la un cinematograf sau un teatru, cel mult dacă mergeam o dată pe săptămână.
– De tramvaiele cu cai vă aduceți aminte?
– Da, mi-aduc aminte. Traseul era pe Calea Șerban Vodă, care mergea în direcția Cimitirului Belu, cel mai renumit cimitir din București. Pe urmă eu am apucat tramvaiul cu cai și pe Calea Călărașului, care mergea până în șoseaua Vergului. Până la spitalul, nu știu cum se numește, parcă 23 August, un spital mare.
– Tramvaiul cu cai a fost scos dintr-o dată sau treptat?
– Treptat, pe măsura posibilităților ce erau construite linii de tramvaie electrice, mai mari, cu mai multe vagoane. Ca și un tren, aproape.
– Cred că ați obosit.
– Puțin.
Avea patru clase, avea profesor de limbă ebraică, dar vă spun, elevii veneau la toate cursurile, dar la cursul de limbă ebraică nu se acomodau, nu veneau la cursul de ebraică. Eu nu știu nici azi ebraica, nu știu nici idiș. Știți ce este idiș? Un amestec de ebraică și germană. Știu să citesc și să scriu în ebraică, dar foarte puțin. Dar am avut un profesor care a scos și cărți, A.S. Gold, care era renumit și în străinătate.