Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani (Gyula Kover, 1898-1988)

– Eu m-am născut aici, în București. Tata a urmat gimnaziul la Odorheiul Secuiesc, dar s-a lăsat de gimnaziu, pentru că prea îi forțau să învețe latina și greaca. Li se spunea că nu poate fi om inteligent cel care nu știe latină și greacă. Acolo nu era legat de nimeni, și a plecat. A plecat și el, au plecat și alții. Pe urmă el a venit în București.

– Dar el de unde era de fel? Din Odorhei?

– Nu din Odorhei, de fel era din Covasna. S-a născut în Covasna, de unde a ajuns pe alte meleaguri, și s-a însurat apoi în București. Mama se găsea și ea aici. Aici s-au cunoscut, și așa s-au luat.

– Venind încoace, știa vreo meserie?

– Nu, a învățat meserie aici. Bucureștiul, România erau pline de ungurime. În România nu se găseau meșteșugari, dar Ardealul era plin de mici meseriași, lucru binecunoscut, nu-i așa, iar aceștia veneau în București. Erau pur și simplu chemați să vină, pentru că era nevoie de ei. Așa au venit în România, și au ajuns foarte mulți în București. Iată de ce Bucureștiul era plin de ungurime, micii meseriași fiind mai toți unguri. Aceștia și-au păstrat însă etnia, cetățenia, n-au renunțat la ele. Iar statul român i-a înțeles pe-atunci, nu-i așa, s-a încheiat o înțelegere că nu-i obligă… Puteau să-și facă avere aici, pe care s-o ia oricând acasă. Așa că era un mare avantaj pentru ungurime. A învățat și tata o meserie, dar pentru că avusese și ceva școală, s-a apucat și-apoi…

– Ce meserie a învățat?

– Să fabrice calești, căruțe, că mașini, automobile nu erau. Am să vă povestesc, cum arătau, că îmi amintesc încă. Și tata a făcut la stat – păstrez chitanța de odinioară – a făcut, nu-i așa, un împrumut la stat, și cu împrumutul acela și-a cumpărat o clădire. Pe urmă, puțin câte puțin, i-a mai adăugat câte ceva. Acolo și-a deschis apoi primul atelier de fabricat căruțe, care avea fierărie, rotărie, vopsitorie și tapițerie. Lucra deci cu patru ateliere, în care fabricau calești pentru boieri și vizitii, și căruțe pentru țărani.

– Tot felul de căruțe?

– Căruțe pentru săteni, și așa mai departe. A început să lucre, și-a găsit muncitori, avea și ucenici, iar ucenicii și calfele luau masa la noi. Biata maică-mea avea destulă treabă, pentru că trebuia să hrănească mai întâi calfele, pe urmă ucenicii, apoi veneam și noi la rând. (Râde)

– Calfele erau toți unguri?

– Nu, o parte da, alta nu. Erau și nemți, și români, și unguri. Amestecați. Tata i-a învățat cum se face o treabă, și mai era… numai la fierărie, nu-i așa, pe atunci nu era lumină electrică, omul nu lucra cu nu știu ce mașini. Toate mașinile, câte se găseau, erau acționate manual. Cu bormașina se făceau mai multe lucruri, se găseau și alte mașini mici de care era nevoie și, în afară de acestea, nu-i așa, două foale din acelea, că erau și două focuri, pentru că fusese mărit atelierul, crescuse cererea și, firește, se produceau pe vremea aceea, nu-i așa, căruțe și trăsuri în avans, să fie gata cu mult timp înainte… Apoi se duceau cu ele la târg, iar la târg…

– Unde?

– Se duceau la Giurgiu, la Alexandria, și în încă vreo două locuri, adică la patru târguri în total și îmi amintesc că… eram încă elev, și mă luau și pe mine, fiindcă târgurile aveau loc în timpul vacanțelor, când eram liber și, fiind elev, puteam vorbi, îi puteam explica țăranului care venea și vedea cum era căruța, că a noastră e mai scumpă decât a altora. De ce? Pentru că erau mai finisate, mai bune. Și-i arătam țăranului de ce e mai scumpă, fiindcă așa și așa și așa, iar el înțelegea diferența. Căruța cea mai ieftină se găsea, nu-i așa… pe Ștefan cel Mare lucra un meșter fierar ungur, ăla făcea anume numai căruțe ieftine. Le vindea pe cinci-șase-șapte… cum le zicea… la alea de douăzeci de lei… ei, cum le zicea pe-atunci… adică pe 100-120-140 de lei. Dar nu la valoarea leilor de azi. Ei da, le zicea un pol.

– Un pol le zicea.

– Un pol, da, da, un pol (râde). Dar era o sumă mare, valora mult.

– Cum era la târg?

– Tata nu stătea acolo, lângă marfă, ci la taifas cu prietenii. Fiecare meșter avea pe câte cineva, o rudă, care îi ținea locul. Și eram mulți. Era, de pildă, nenea Gyurkó Zsiga, nenea Hajdú, și alții și alții, care fabricau cu toții căruțe. Erau pe urmă cizmarii. Dar cei care făceau căruțe erau cei mai numeroși. Când porneam la târg, puneam căruțele una în cealaltă. Una într-alta, așa le duceam. Cu roțile scoase, și puse în căruța cealaltă și pe urmă așa…

– Cu cai proprii…

– Nu, nu. Se găsea de fiecare dată în sat câte un om cu doi cai, pe care îl plătea tata, ca și pe alții. Se știau, nu-i așa, pentru că fusese în legătura cu sătenii. Făcuse o căruță și unuia, și altuia.

– Deci, tatăl dumneavoastră nu ținea cai, că n-avea rost. De unde erau oamenii care veneau cu caii?

– Păi, din satele apropiate, din Buftea, dar și din alte părți.

– Nu avea vizitii permanenți?

– Nu. Discuta când cu unul, când cu altul, cu cel care accepta. Cum aveau și ei timp.

– Făcea mai mult căruțe decât calești, nu?

– Mai mult căruțe, pentru că alea boierești, cum le zice, erau scumpe, și erau comandate doar de câte un boier, sau ce mai făcea pentru palatul regal, e limpede că acestea nu se realizau ușor… Totul era splendid, podoabele, benzile rotunjite de alamă de jur împrejur, ca să fie frumoase.

– Nu cumva vă amintiți dacă domnii își aduceau propriile modele de calești?

– Nu, modelele erau tot de la tata. E limpede că alegeau ce le plăcea. Și acolo am văzut, se întâlneau meșterii unguri. Păstrez niște însemnări despre meșterii de atunci, iată-i, de pildă, pe Csiki, pe Bálint…

– Erau meșteri care făceau căruțe?

– Da, care și căruțe, ca și nenea Györke Zsiga, nu-i așa, care avea atelierul pe Ștefan cel Mare, mi-l amintesc și pe el. Îmi aduc aminte din anii copilăriei că se îmbogățise și, neavând urmași, la bătrânețe a vândut totul, și și-a luat banii la Sfântu Gheorghe, unde s-a mutat. Și-a cumpărat la Sfântu Gheorghe o casă în care a locuit, și-a depus banii la bancă, și din asta a trăit. Pentru că pe atunci nu existau pensii, nu-i așa. Sunt încă destui alții pe care i-aș putea aminti, au fost foarte mulți acești unguri, care se întâlneau în fiecare duminică. Unde? Dacă erau catolici, se duceau în fiecare duminică la biserica romano-catolică de la Bărăția. I se spunea biserica Bărăției, adică a Prieteniei (barát în maghiară înseamnă ?prieten?, dar și ?frate? franciscan – n.t.). Biserica fusese întemeiată de către cei de prin părțile Ciucului; ei strânseseră banii pentru ea, pițulă cu pițulă, da, așa s-a întâmplat, cum scrie în scripte, devenind astfel biserica prietenilor; numai că pe atunci nu era subordonată Papei de la Roma, ci mitropolitului de aici, iar mitropolitul n-a permis…, ce-i aia ?a prietenilor?, și-atunci s-a tot zis ?bara-bara?, până a rămas ?bără-bără?, adică Bărăția (râde)… Și i se spune și azi Bărăția. Azi s-a ajuns însă acolo încât – aud și eu, și mă interesez – slujbele în limba maghiară se țin doar o dată pe săptămână, în restul zilelor doar în limba română. Pe urmă istoria bisericii, nu-i așa; l-am vizitat pe părintele catolic de atunci, e o carte așa groasă, îi scrie istoria. Există și-acum – dacă nu a luat-o cineva. Nu l-am mai văzut pe părintele catolic maghiar pe care-l cunoscusem, se zice că sunt alții acum. Trebuie să existe cartea. Dacă n-a fost luată, mai știi… Deci oamenii se întâlneau aici după slujbă și stăteau de vorbă în curte. Ceilalți însă veneau la biserica reformată. După slujbă, curtea era plină, discutau, se plimbau, își povesteau ce s-a mai întâmplat. Iar al treilea loc unde se întâlneau cu adevărat era Societatea Maghiară.

– Cea de pe strada Zalomit?

– Da, aceea, unde se află acum Casa Pet?fi Sándor, dar pe vremuri nu i se spunea așa, ci Societatea Maghiară, nu-i așa. De mic copil, tata mă lua pe braț și mă ducea la biserică, și tot pe braț mă lua la Societatea Maghiară. Pentru că în fiecare duminică bătrânul era acolo. Bătrânul… bătrânul meu (râde). Și, nu-i așa, acolo se țineau spectacole etc. etc. ș…ț Era foarte interesant pe atunci obiceiul ca biserica, parohia reformată, să organizeze în fiecare an prin mai-iunie o excursie în pădurea Andronache, pentru care adevărații meșteri, mai ales tâmplari, duceau o grămadă de scânduri și făceau mese acolo, pe care, mă rog, se întindeau tot felul de bucate, toată lumea plătea, mânca bine, bea bine (lovește satisfăcut cu pumnul în masă).

– Erau un fel de serbări câmpenești?

– Un fel de serbări câmpenești, în iunie, în mai, în lunile acestea. Am destule fotografii făcute acolo.

– Pe unde vine Pădurea Andronache?

– Cum îi spune… spre Snagov. Toată lumea o știa.

– Vile nu se construiau pe acolo?

– Nu, excursioniștii găseau o prăvălie, puteau să bea o cafea cu lapte, găseau niște răcoritoare.

– În cadrul întrunirilor de familie cine vă vizita?

– Păi, de cele mai multe ori bărbații, tații noștri, care se vedeau mereu la Societatea Maghiară, unde discutau despre toate cele. Acolo era marea distracție. La Societatea Maghiară. La Casa Pet?fi Sándor de azi.

– Femeile unde se întâlneau?

– Femeile se întâlneau tot acolo.

– Dar nu în aceeași sală.

– Nu, separat, în alta. Erau multe săli acolo. Mai mari, mai mici, știu și eu câte, iar cei mai mulți dintre bărbați, tații noștri și alții, intrau la berăria Luther din apropiere (râde), acolo mâncau ceva, beau o halbă, două de bere, și așa mai departe. Asta se întâmpla și când ieșeau de la biserică. În schimb la biserica romano-catolică de la Bărăția cei mai mulți rămâneau pe loc după slujbă, în curtea care există și azi, numai că pe-atunci curtea părea mai mare, nu-i așa, stăteau să discute acolo fetele, băieții, bătrânii, oameni de tot felul își dădeau întâlnire, și își vedeau de drum pe urmă, după ce se înțelegeau. Era Societatea Maghiară, la care mai târziu s-au întâmplat lucruri groaznice, nu-i așa, în anii din urmă. Se întâlneau, deci, ungurii acolo, aveau asociația lor culturală, un loc de distracție, două mese de biliard, de care îmi aduc aminte; acum au dispărut, (în șoaptă) au fost furate. Pe urmă jocuri de șah, cărți, chestii din astea, care aduceau toate un venit. Partea din față a fost închiriată apoi unui – cum îi zice – restaurant și preluată de fabrica de bere Luther, căreia azi îi zice Grivița.

– Înainte se numea Luther?

– Da, era în mâinile nemților. Cum? Nu erau românești… fabrica Luther, Löscher, fabrica mare de cherestea, pe urmă? mai era una asemănătoare pe aceeași stradă, tot a nemților, au fost foarte multe în mâinile lor. Meșteșugurile erau numai în mâinile ungurilor.

– Artizanatul, meșteșugurile.

– Meșteșugurile, dar pe-atunci acestea reprezentau o industrie destul de mare, căreia i se spunea meșteșugărească, aducea venituri frumoase, și ce de calești frumoase, domnești s-au mai făcut! Îmi amintesc de cele făcute la noi, că îți era mai mare dragul să le privești, aveau și blazoane boierești pe la spate, cu inițiala numelui, cu monograma lor. Iar doamnele aveau la picioare pernițe speciale (râde).

– Aveați, așadar, și tapițeri.

– Da, erau și tapițeri… Păi eram foarte mulți.

– Atelierul fusese fondat, Gyula-bácsi, înainte de nașterea dumneavoastră?

– Da, eu m-am născut la 13 ianuarie 1898, în ianuarie, deci, cei trei ani, nu-i așa, 98, 99, 100 de atunci și cei 82 de-acum, înseamnă că am 85, da, am în prezent 85 de ani.

– Și ați fost primul copil?

– Nu, primul copil, nu-i așa… au fost doi înaintea mea, pe care nu i-am cunoscut, ei deveniseră victimele nenorocirii. Pe urmă Amália, sora cea mai mare, Kövér Amália, care a terminat școala pedagogică la Cluj, de unde s-a întors acasă… De ce? Pentru că, absolvind, luându-și diploma în Ungaria, la Cluj, au benchetuit, au dansat, sau știu eu ce, era toamnă, începuse să fie răcoare, s-au încălzit, au ieșit în curte, s-au așezat pe ciment, pe scările de ciment, au răcit, a venit acasă cu congestie pulmonară. Din cauza asta s-a prăpădit.

– A murit?

– Da, a murit. A fost groaznic, îngrozitor…

– Să fi avut douăzeci de ani. Vreo douăzeci, douăzeci și doi. A fost apoi sora cealaltă, Lujza, pe urmă fratele meu mai mare, Kövér Márton, care a preluat atelierul tatei. Am urmat eu, Kövér Gyula, iar după mine Kövér Árpád. Pe mine tata ar fi vrut să mă facă… maistru, dar nu eram în stare; aflat în atelierul de rotărie, m-am tăiat întâmplător aici și, când am văzut sângele, am căzut, am leșinat. A venit tata după mine, m-a luat în cameră, a început să mă scuture zicându-mi că n-are cum să mă scoată maistru (râde). Așa că m-au dus acasă în Ungaria, la Sfântu Gheorghe.

–

– Să vă dea la școală?

– Da, la școală.

– Dar aici câte clase ați făcut?

– A-ntâia primară, la școala Kós Ferenc, da, Kós Ferenc, după numele celui care a construit parohia reformată și biserica acesteia, era acolo, lângă Sfinții Voievozi, ca și cea – care a fost demolată.

– În spatele Ministerului Industriei.

– Nu, ci acolo unde cobori pe strada Lutherană. Acolo e și biserica nemțească, imediat la colțul următor, la colțul primei încrucișări, nu-i așa. Iar acolo… mai demult… demult, adică înaintea primului război mondial, mai era o biserică, tot reformată, biserica Sükér, o biserică de lemn. Am descoperit biserica asta când au demolat biserica noastră de acum.

– Când a fost demolată?

– Păi a fost demolată…

– Când a fost sistematizată Piața Palatului?

– Când a fost sistematizată Piața Palatului și s-a construit Sala Palatului, cum știți… Toată zona aceea se numea Fântâna Boului. Despre faptul că-i zicea Fântâna Boului amintește și acest Kós Ferenc, în volumul său Viața și amintirile mele. În ungurește denumirea înseamnă adăpătoare de vite. Cum sunt fântânile din Ardeal, nu-i așa, cu lanț, cele din care se scoate apa cu găleata și se deșartă în jgheab. Că era și din ăsta acolo, iar noi, pentru că școala era alături, ne duceam mereu să privim… Mama s-a născut în Ciumani și de multe ori, în fiecare an, când se ducea să-și vadă părinții și frații, mă lua cu dânsa, nu-i așa, iar acolo-n sat se găseau fântâni la fel. Tata s-a apucat și a făcut acolo unde avea atelierul, pe Titulescu, nu-i așa, da, pe Titulescu, cum îi spune, la numărul 14/A – pe vremuri îi spunea Șoseaua Basarab, pe urmă s-a făcut Bulevardul Basarab, iar azi i se spune Bulevardul Titulescu – și a pus să se facă și acolo, cum spuneam, o fântână. Dar apa din ea nu era bună de băut, o folosea numai în atelier. Deci în scopuri industriale. Dar s-o zic mai departe cu școala. Școala era acolo, și clasa întâia primară am terminat-o acolo. Și a doua, și a treia. Deci, prima școală maghiară, școală maghiară adevărată, care se găsea în proprietatea parohiei, era acolo în spatele bisericii, acolo… dar pentru că nu existau destule săli, nu-i revenea fiecărei clase câte una, ci a-ntâia, a doua, a treia într-o sală, a patra, a cincia, a șasea în alta. Acolo locuia și directorul școlii, Kertész îl chema, Kertész József, iar pe nevastă-sa Rózsa, Kertész Rózsa, care era învățătoare. A mai fost acolo ca învățător Vincze István, și, tot ca învățător, unul Kövendi.

– Aceștia toți erau acolo pe vremea când ați fost dumneavoastră la școală?

– Da, da, am despre toate acestea fotografii, pe care le-am predat de curând parohiei reformate să le înrămeze și să le pună pe pereți, ca amintire; le-am dat în proprietatea parohiei, ca să le aibă la îndemână, dacă vine careva dintre cei vechi, măcar să se recunoască, el sau fiul său, în imaginile respective.

– Mai e în viață careva dintre colegii de clasă pe care i-ați avut?

– Păi, dintre colegii mei de clasă nu a prea rămas în viață nici unul, au murit în urmă cu câțiva ani. S-ar putea să mai trăiască vreunul, dar nu cred. Eu sunt cel mai în vârstă dintre ei, dar îmi amintesc totul, nici că s-ar putea mai bine. Deci aceasta fusese prima școală. A fost nevoie de cea de a doua – între timp veniseră foarte mulți în București, și s-a văzut că școala asta nu ne mai ajunge – și atunci s-a cumpărat terenul de pe Sfinții Voievozi nr. 50, unde a fost construită școala aceea mare, care avea și școală de fete, și școală de băieți. Era pe timpul protopopului Újvári.

– Când a fost construită, vă mai amintiți?

– Îmi amintesc, eram atunci în clasa a doua primară, aveam nouă ani, dacă scădem nouă din 85, nu-i așa, putea să fie prin 1905-1906, îmi aduc aminte că am fost duși acolo, la punerea pietrei de temelie… și atunci cu piatra de temelie… cum îi zice… protopopul a introdus în borcan un pergament pe care a scris de unde primiseră banii, cum îi adunaseră etc. etc. și l-a băgat în pământ. Și-atunci noi am cântat trei cântece. Am cântat mai întâi cântecul Ridică-te, maghiare! scris de Pet?fi Sándor, nu-l învățaseră prea mulți, dar noi l-am învățat, apoi Mesaj1-ul, iar pe urmă imnul, Binecuvântează-l, Doamne, pe maghiar! S-a rostit și o mică cuvântare, după care au început lucrările. Când s-a terminat construcția, ne-am mutat în clădirea nouă. S-a adeverit că eram cam mulți, și fete, și băieți… așa că a fost nevoie de încă o clădire, așa că pe Ștefan cel Mare s-a construit și cea de a doua școală, de băieți. Da, pe Ștefan cel Mare… Nu de mult am trecut pe acolo, pentru că îmi place și acum să trec pe acolo, s-o vizitez.

– Dar școala de pe Sfinții Voievozi a fost demolată.

– Cea de pe Sfinții Voievozi a fost și bombardată, dar au lovit nu numai școala, pentru că acolo aveau locuințe și învățătorii, nu-i așa, au fost distruse două aripi, fiindcă arăta așa (desenează cu degetul litera U). Așa, așa și așa. Privită din față, fusese bombardată partea dreaptă a clădirii, partea stângă a rămas în picioare și există și azi.

– Da? În partea asta ce era, internatul?

– Ceea ce a rămas, fusese folosită, în cea mai mare parte ca internat, dar nu internat, ci cămin pentru învățători. Stai să vezi, am aici… (caută) ei, da.

– Ce aveți acolo? Înțeleg.

– Obișnuiesc să notez totul, știți… și… (caută în continuare) da, strada Sfântul Ștefan, la numărul 24.

– Azi cum se numește?

– La fel. Aici ne duceam pe jos de pe bulevardul Titulescu, în urmă cu 75 de ani, împreună cu fratele meu, Márton. Știți, clădirea există și azi. Acolo era școala propriu-zisă de băieți, școala reformată de băieți. Asta nu însemna că nu veneau acolo și catolici. Cel puțin 40-50% dintre băieți erau catolici, cei mai puțini proveneau dintre unitarieni, apoi veneam noi, reformații, adică protestanții. Așa ne-am găsit împreună în școala aceasta, iar ca director îl aveam pe Kertész József, dar ne-a învățat și nevastă-sa, iar azi…

– Asta înseamnă că romano-catolicii nu aveau școală maghiară?

– Ba aveau. Pe Cantacuzino.

– Aveau școală maghiară?

– Cum să nu. La numărul 50 sau 40, că nu mai țin minte. Clădirea există și azi. Acum e Școala Profesională Dâmbovița a Ministerului Industriei Ușoare și obișnuiesc să mă duc mereu și pe acolo. Sunt lucruri drăguțe, nu-i așa, aveam acolo și o sală mare, în care făceam gimnastică de două-trei ori pe săptămână, deci îi spunea și sală de gimnastică. Dar tot acolo primeam zilnic o gustare gratuită. Exista o masă imensă pe care gustarea se aducea în farfurii, atât de mult ne iubeau.

 

– Dar acolo mai contribuia cineva, pentru că numai biserica n-ar fi suportat cheltuiala.

– Contribuiau, sigur, contribuiau destui, cum de nu. Și era o școală foarte-foarte bună, chiar dacă se găsea departe de noi, și trebuia să ne ducem pe jos până acolo. Aceasta a fost cea de a doua școală. A mai fost și o a treia. Știu toate acestea, pentru că existau pe vremea copilăriei mele, și erau lucruri foarte prețioase, minunate. A treia a funcționat pe Cantacuzino, numărul 30. E tot acolo, dar și aia-i transformată, pentru că, nu-i așa (râde), au luat-o de tot românii. Au fost acolo învățători cărora li se spunea ?frați stimabili?. De unde știu toate acestea? Când am terminat școala primară, și n-am putut învăța meserie, având fizicul slab, tata a fost foarte amărât, și ca să nu leg totuși prietenii cu copiii de pe stradă (râde)… erau mulți copii de țigani și de tot ce vrei și nu vrei, și-atunci m-a dat acolo, că avea relații, știa pe mulți în dreapta, în stânga. Exista un director pe care-l chema Veress, dar învățătorii erau îmbrăcați cu toții în reverendă neagră, în haine negre, din postav negru.

– Nu erau învățători călugări? Nu. Așa se îmbrăcau atunci în București. Și m-au înscris și pe mine. Mă duceam și acolo zilnic pe jos.

–

– Cât timp ați frecventat școala aceea?

– Am repetat acolo clasa a șasea. Nu că aș fi rămas repetent, am repetat clasa ca să nu fiu pe stradă. S-au purtat drăguț cu mine. Au fost și acolo copii reformați de prin apropiere, dar și copii de alte confesiuni. Așa că nu se poate spune că ar fi fost o școală anume pentru catolici, anume pentru reformați sau anume pentru vreo altă confesiune. Aceasta a fost, nu-i așa, următoarea școală maghiară. Și azi, când se duce omul pe acolo, poate vedea, nu-i așa, curtea aceea imensă. Aripa stângă fusese amenajată aparte pentru fete, aripa dreaptă pentru noi, băieții etc.

– Amintindu-vă de anii copilăriei, ce ordine interioară exista în familia aceasta mare cu atelier, unde erați atât de mulți?

– Păi am cam fost, nu-i așa, am fost mai întâi mulți băieți. Apoi ucenicii și calfele, care dormeau și ei acolo. Casa era cu etaj, iar calfele locuiau sus, la etaj. Deasupra rotăriei s-a amenajat un fel de dormitor pentru ucenici. Mâncau mult, li se dădea să mănânce ca să fie în putere. Iar în putere puteau fi numai bine hrăniți – și au fost. Numai că pe atunci era ușor să faci aprovizionarea! Multe se aduceau la casa omului. Îmi amintesc de vremea când Bucureștiul nu era încă iluminat electric. Nu era introdus nici iluminatul cu gaz, se lumina cu lămpi cu petrol.

– Asta pe vremea când erați copil?

– Da, era pe vremea copilăriei mele. Și vizavi de fereastra noastră – aveam casa pe colțul străzii – se găsea un stâlp din acela, gros, cu un lampadar deasupra. Era de formă pătrată, cu o lampă obișnuită în interior, cum avea tot omul, și care se mai folosesc, poate, și acum la țară. Ziua venea lampagiul cu o scară îngustă, scotea lampa și o ștergea, se uita la fitil, punea petrol, încuia lampadarul și-și vedea de drum. Ne uitam zilnic cu fratele meu mai mare de la fereastră la treaba asta, așa cum fac copiii. Și știam când vin seara, îi pândeam, că ne plăcea să-i privim. Veneau, scoteau chibritul, aprindeau și plecau mai departe. Lampadarele erau puse destul de des, așa că luminau totuși.

– Se socotea zonă centrală unde locuiați, nu-i așa?

– Nu tocmai, dar era o zonă destul de circulată, pentru că pe acolo se trecea spre Obor. Târgul cel mai mare din București, nu-i așa, se ținea la Obor. Nici centrul nu era altfel iluminat. S-a introdus apoi iluminatul cu gaz, la început în centru, pe urmă s-a extins și spre noi. S-au realizat întâi conductele de gaz, iar lămpile acestea au fost legate prin țevi de conductă. Așa era mai ușor, pentru că lampagiul venea cu un băț lung, cu o flăcăruie permanentă la capăt, deschidea frumos lampadarul cu acest băț, dădea drumul la gaz, apropia flăcăruia de lampă, o aprindea, nu-i așa, încuia lampadarul și pleca mai departe. Ne delectam cu asta zi de zi. Și asta s-a repetat mereu, mereu, până când s-a introdus mai târziu iluminatul electric.

– Asta abia după război, nu?

– După război. Apăruse de fapt înainte de război, dar numai în centru. Așa că iluminatul din București se făcea așa. Nu erau pe atunci tramvaie, circula numai tramcarul, tractat pe șine, cu cai.

– Pe unde trecea, peste Podul Mogoșoaiei?

– Prin Doctor Felix până la capătul parcului, de acolo o lua spre centru, în dreapta, în stânga.

– Trecea și pe bulevardul Magheru de azi?

– Și pe Magheru, și peste tot.

– Și pe Calea Victoriei?

– Pe acolo nu. Pe Calea Victoriei locuiau domni, oameni de seamă, nu-i așa. Și, desigur, îmi amintesc și faptul că nu fusese asfaltată, doar pietruită… Mai târziu, când a început modernizarea orașului, s-a introdus curentul electric, și-atunci pe lângă tramcar… Tramcarul a fost ușor, nu-i așa, călătoreai frumos cu el, dar, cum îi zice, tramvaiul semăna cu cel de azi, numai că nu era așa modern ca acum. Își făcuse, deci, apariția. Și-atunci a fost nevoie și de curent, și am avut curent electric… Cel mai interesant a fost când a apărut primul automobil în București. Eram pe-afară cu fratele meu mai mare, și deodată am văzut că acolo, la Piața Victoriei, cum îi spune acum – atunci îi zicea Capul Podului. Da, Capul Podului.

– Acolo unde e Teatrul de Operetă?

– Unde e Piața Victoriei de acum, unde-i Ministerul de Externe. Pe-atunci îi spunea Capul Podului. De ce Capul Podului? Pentru că, mai demult, pe Calea Victoriei curgea dinspre Piața Victoriei o gârlă, așa într-o parte. Mai târziu domnii au acoperit-o. Adică gârla, nu-i așa, ca să poată circula cu carele. Iar suprafața aceea era capătul podului, ce se sfârșea acolo. Și îi spunea Capul Podului (râde). Despre asta mi-a povestit chiar tata. Și, cum mă plimbam într-o zi cu fratele meu pe-acolo, deodată ne-am oprit, era foarte multă lume, și am văzut că venea un car, dar fără cai. Păi cum se poate, și de ce scoate fum?! Ce-i în el?! Bârâia, făcea mult zgomot. Am dat fuga acasă să-i spunem tatei ce văzusem… Vai, tati, vino să vezi, e ceva, ce nu știm ce-i, dar îi zice automobil sau nu știu cum, e un car care aleargă, merge fără cai și scoate fum, dar nu știu ce-i. Era prima mașină, dar benzina de atunci făcea un fum și așa un zgomot (râde)! Și ziarele au scris atunci că în străinătate apăruse mai de mult, și că-i zice automobil etc. etc. Așa a apărut prima mașină. Atunci au dispărut omnibuzurile, au dispărut astea cu cai, tramcarele, și a apărut tramvaiul.

– Tramcarele aveau roțile din fier sau din lemn?

– Aveau și acelea roți de fier, da. Erau însă foarte interesante. Vara erau foarte plăcute. În unele locuri, cu suiș, ca de pildă pe Lutherană sau de la Sfântu Iosif spre Lutherană în jos – acolo e coborâș, iar de la Palatul Republicii e din nou urcuș, nu-i așa?

– Da.

– Acolo unde fusese totdeauna biserica, se păstrau doi-trei cai de rezervă, pentru că tramvaiul și tramcarul aveau cap de linie acolo unde e Palatul Republicii și întorceau acolo unde era și Fântâna Boului, nu-i așa. Atunci îl cuplau și hăăă, începeau să strige, și-l tractau în sus. Dar vara aveau vagoane deschise, și puteai să urci din orice parte, nu-i așa. Pe unde trecea cursa, nu-i așa, te urcai și te așezai unde găseai un loc liber.

– Cât costa un bilet?

– Nu știu, nu țin minte, câțiva bani.

– Dar se plătea.

– Cum să nu, exista un taxator care îți lua banii și îți dădea biletul pe loc.

– Spuneați că aprovizionarea nu era o grijă, că se aduceau mai toate cele la casa omului?

– Veneau, nu-i așa, sârbii, că era plin pe-aici cu sârbi, cu turci, cu bulgari.

– Pe unde, prin ce parte a orașului locuiau sârbii?

– La marginea orașului, erau rămășițe din alea, pe acolo stăteau. Veneau și vindeau zarzavaturi, strigând pe stradă. Oltenii, nu-i așa, veneau cu cobilița pe umăr, având două coșuri la capete, și erau pline de zarzavaturi. Strigau și ei una-alta, ?luați morcovi?, strigau, ?luați pătrunjel? și mai știu eu ce, pe urmă veneau sacagiii cu apa. Ăștia erau mai mult țigani.

– De unde aduceau apa?

– La urmă s-au introdus conductele de apă în anumite puncte. Dar numai în anumite puncte. La noi, nu-i așa, la două-trei încrucișări de stradă era una de aia, o cișmea, și mergeam să aducem de acolo apă de băut pentru acasă. A făcut și tata un cărucior din acela cu două roți care avea la capăt un cârlig, de care agățam un ciubăr mare-mare de tot. Și ne duceam acolo cu ciubărul, îl umpleam bine și-l aduceam acasă plin-ochi, să avem de băut pentru câteva zile. Pe urmă veneau turcii, cu fesuri din alea turcești, cu niște pantaloni largi, cu brăcinare late și de vreo doi metri de lungi, pe care și le înfășurau de mijloc, în acela își țineau banii, portofelul, tutunul, pipa și altele. Ei veneau și își strigau dulciurile.

– Cum le aduceau, aveau vreun fel de tăvi atârnate de gât?

– Nu, nu, le cărau pe stradă. Într-un ciubăraș aduceau braga, iar în mâna stângă dulciurile. Dar la cele mai multe colțuri de stradă se găseau prăvălii, prăvăliile în care își făceau ei negoțul. Intrai acolo și găseai tot felul de dulciuri, rahat, bigi-bigi, cum îi zicea, pistil (râde). Aveau o chestie din aia lată, maro, groasă de vreo doi centimetri, nu știu din ce o făceau, din fructe, pe urmă aveau tot felul de bomboane etc.

– Dar ce fel de denumiri existau?

– Bragagerie, bragagiu, că vindeau braga. Era la modă cum e acum Coca-Cola, pe atunci era braga.

– De-aia se zicea ?ieftin ca braga".

– Pe-alocuri mai scrie și-acum: ?Avem bragă.? Ei, pe urmă erau grecii. Aveau, nu-i așa, și grecii prăvălii, ei vindeau covrigi și cornuri, chestii coapte, dulciuri, semințe de dovleac. Dovleacul îl puneau la cuptor și mulți îl mâncau așa. Pe atunci nu era mare lucru să ne luăm câte ceva. Dacă primeam de la tata 50 de bani sau 25 de bani, însemna că aveam 25 sau 50 monezi de câte un ban. Păi, mă duceam cu ei și cu 2-3 bani luam dulciuri de aici, cu 2-3 bani de acolo, cumpăram în dreapta, în stânga, pentru că erau mulți bani pentru mine.

– 50 de bănuți erau mulți bani?

– Foarte mulți, păi 50 de monezi de câte un ban. Mai de mult nu le spuneau bani, ci părăluțe. Am din ele, dar nu vreau să-l trezesc acum pe nepotul meu, o să vi le arăt, că le am.

– Va să zică grecii ăștia aveau simigerii, se ocupau cu așa ceva.

– Da.

– Dar armenii?

– Armeni erau mai puțini. Apa, cum vă ziceam, o vindeau țiganii. Aveau niște cotigi în două roți, trase de un cal, pe care veneau cu butoiul plin cu apă. La spate butoiul avea un cep, și de acolo vindeau. Dădeai 2-3 bani și primeai o găleată cu apă. De asta se foloseau foarte mulți: când cineva avea un mort și voia să dea de pomană în amintirea lui, plătea toată apa – costa 50 de bani butoiul acela mare – și atunci sacagiul, că așa îl chema, striga în gura mare. Li se spunea sacagiu după sacaua cu care vindeau apa, și strigau: ?Pomană, ho-ho!? Ce mai fugeam cu toții când îl auzeam, ca să primim de pomană apă gratuită și o aducem acasă! Imaginați-vă ce însemna asta! (Râde). Așa era Bucureștiul. În schimb se găseau de toate, de toate, de toate.

 

– Carnea de unde o procurați? Creșteați porci?

– Pentru noi, ungurii, nu era o problemă. Tata, de pildă, ținea mereu trei-patru porci la îngrășat, pentru că avea nevoie, mâncam și noi, mâncau și ucenicii și calfele. Nu se putea fără. Și nu se găsea pe-atunci ulei, se gătea cu untură. Pe-atunci era bine ca porcul să aibă slana groasă.

– Țineați și vite?

– Nu.

– Și-atunci laptele…

– Laptele era adus acasă. Și când venea cu laptele, 2 litri, 3 litri, 5 litri, cât aveam nevoie, nota doar cât ne adusese. Și o dată pe săptămână plăteam. Pâinea. Cu pâinea erau grecii. O aduceau grecii acasă, veneau cu căruța și o împărțeau în dreapta și-n stânga. Ne aduceau și nouă zilnic 5-6-10 pâini sau câte trebuiau și le plăteam o dată la săptămână. Pentru tata era lesne socoteala, pentru că el le făcea căruțele.

– Numai ungurii făceau căruțe în București?

– Nu-mi amintesc de români. Și nemți. A mai fost un neamț, dar pe moment nu-mi aduc aminte cum îl chema.

– Să mai zăbovim puțin la aprovizionare. La piața Obor când vă duceați?

– La piața Obor se țineau de două ori pe an niște ?târguri internaționale? (râde). Acolo duceam și căruțe de vânzare.

– Vă amintiți de târgurile acelea?

– Cum să nu, cum să nu. Păi plecam cu fratele meu mai mare cu cotiga să aducem acasă alimentele, cu sacii, venea și tata, mergeam pe jos de acasă pe Ștefan cel Mare până la Obor, drumul era plin de țărani care aduceau în căruțe tot felul de marfă. Așa că luam cartofii și varza de acolo. Mai târziu te mai puteai aproviziona de la Piața Mare, așa-i zicea locului care azi e Piața Unirii. Puteai și acolo, dar nu era atât de mare ca acesta, deși mare totuși. Ne duceam și acolo, dar de cele mai multe ori la Obor, de acolo ne aprovizionam pentru iarnă.

– Veneau acolo și din Bulgaria și de mai departe?

– Nu. Veneau și de acolo, dar veneau mai ales bulgarii de aici.

– Ce aveau de vânzare în afara produselor agricole?

– În afara produselor agricole? Păi, aduceau, nu-i așa…

– La târgurile mari.

– A, la târgurile mari, păi acolo…

– Veneau și circari din ăștia?

– Era acolo un circ mare, care ne plăcea, că era loc de distracție pentru copii, cu călușei și cu multe altele. Era mereu plin, ne plăcea mult, nici că se putea mai bine. Avea muzică tot timpul, nu-i așa, și tot ce vrei. De altminteri, noi ascultam muzică seară de seară, mergeam la promenadă, la Bufet, s-o ascultăm.

– Pe Kiseleff.

– Da, se numea Șoseaua Kiseleff, dar noi îi spuneam Promenadă. Și acolo pe stânga, unde se afla piața aia circulară, se găsea un bufet mare.

– Doina.

– Da. Era mare, plin de mese și mereu plin de mușterii. Seara cânta muzica, o fanfară de aia, așa că seara o ascultam adesea de acasă, o auzeam, pentru că liniștea era mare. Pe atunci nu erau mașini sau altceva care s-o tulbure (râde). O ascultam mereu de acasă. Dar mai ieșeam cu fratele meu mai mare la plimbare, ca s-o vedem și s-o auzim mai de aproape. Era foarte-foarte frumos. Iar Promenada era plină, mereu plină. Avea și regele pe acolo o reședință de vară, clădirea există și acum, nu știu cine stă în ea azi. Veneau și prinții tineri, fusese regele Carol – primul nostru rege, regele Carol -, pe urmă regele Ferdinand, nu-i așa, după care fiul acestuia.

– I-ați apucat în timpul vieții pe toți regii României…

– Sigur că da, dar asta nu-i nimic. Când veneam acasă vara în vacanță, trăgeam mereu o fugă în Piața Palatului, pentru că știam că regele, deși locuia aici în centru, unde e Palatul Regal, nu-i așa, pe atunci așa se chema, cobora la promenadă, și se ducea pe jos până la celălalt palat.

– Pe jos? Regele Ferdinand?

– Bătrânul rege, pe jos. Da. Pentru mine era o chestie, să mă ridic și să fac o plecăciune frumoasă, și-atunci îmi făcea doar așa (arată cum), ha-ha, ha-ha-ha.

– Bătrânește?

– Bătrânește (râde). Mie îmi făcea o plăcere deosebită, și îi și spuneam lui tata acasă, na, că l-am întâlnit iar pe bătrân (râde). Mă știa de-acum așa bine, că începea el de la distanță? vai, ce chestie drăguță a fost. Soția lui, regina Maria, venea din urmă, cu niște cai minunați, în caleașcă, o caleașcă splendidă.

– Ea nu umbla pe jos.

– Nu. Ea venea în caleașcă, într-o rochie de un alb imaculat. O rochie albă ca neaua, nici nu știu cum se numeau cele de calitatea aceea. Aveau o denumire. Și venea în rochia aceea albă. Trecea pe acolo cu parasolul în mână, când era soare. Pentru că pe atunci se considera urât să fii ars de soare. Trebuia să ai pielea albă. De-aia i se spunea parasol. Azi le spune umbrelă. Acum e important cum te bronzezi mai bine (râde). Așadar, cum vă spuneam, am apucat s-o văd și pe asta, nu-i așa, că s-a introdus iluminatul electric în București. Până atunci am cumpărat și noi lumânări.

– În casă cum făceați lumină?

– Cu petrol și lumânări. Pentru o lumină mai mică aprindeam lumânări în sfeșnice. Iar lămpile ca acesta erau atârnate și luminau numai cu petrol. (Intră fiica lui, Magda Ștefănescu). Ia te uită, ai intrat și tu.

– (M.Ș.) Asta e a ta.

– (Z.R.) E fără zahăr?

– (M.Ș.) Are un pic. Ai oprit magnetofonul?

– (Z.R.) N-are nimic, rămâne și partea asta în interviu (râsete). Să rămânem, totuși, încă puțin la lucrurile mai vechi, la cele din copilărie, de dinaintea plecării la studii în Ardeal.

– În Ungaria.

– Am înțeles că… M-ar interesa, ei na, vara, pe vremea școlii primare, unde vă petreceați vacanța? Aici, în București sau în Ardeal? Ne duceam acasă în Ardeal. Am fost la Covasna, adică la Chichiș, mama mă ducea acolo, stăteam câteva săptămâni, restul timpului îl petreceam la Covasna. De aceea cunoșteam foarte bine Covasna, iar sufletul meu îi aparține și acum. Atât de mult o iubeam. Dar iubeam și Chichișul. Mai există și azi casa bătrânească de acolo. Cea de la Covasna, în care s-a născut tata nu mai există, a fost demolată. Se zice că a și fost luată. Acum doi ani, când am fost pe-acolo fusese demolată parțial, rămăsese o mică parte din curte. Casa avusese o curte mare, dublă, în cealaltă jumătate a ei începuseră deja lucrările de construcție, așa că în curând, o dată cu construcțiile, o să dispară și restul. Nu departe de locul unde acum e biserica reformată, la colțul următor, se găsea casa lui Kövér György, adică casa Kövér. Și ce-i mai interesant, vărul meu, dr. Kövér János, adică fiul fratelui mai mic al tatălui meu, e în America. Ei se stabiliseră pe vremea aceea la Cluj, de acolo se mutaseră la Budapesta, de unde s-au refugiat apoi în America.

–

–În anii ?40?

– În anii aceia, da. Și are o slujbă bună, îmi mai scrie, mai primesc scrisori de la el. El e directorul bibliotecii maghiare, unde sunt 60 de săli la dispoziția cititorilor. Matyi, soția lui, fusese învățătoare aici, la școala reformată, de aici a luat-o de nevastă.

– Înseamnă că sunt și ei în vârstă!

– Sigur că da, el e cu un an mai în vârstă decât mine.

– Dar el nu era de aici, n-a trăit aici.

– Nu, dar a fost și în București, aici și-a cunoscut soția.

– A fost medic sau avocat?

– Avocat. Și-i merge bine. Soția lui a deschis o expoziție de broderie secuiască, dar și o școală. Le învață pe unguroaicele de acolo arta manuală secuiască.

– Un fel de școală de duminică?

– I se promisese – atât din partea statului, cât și de la o societate maghiară de acolo – 30.000 de dolari, adică să le vândă exponatele, că făcea mereu expoziții. Iar expozițiile, toate, au avut succes. Dar n-a vrut să le vândă. Pentru ei valorau mai mult decât 30.000 de dolari (râde).

– Cu ce călătoreați la Covasna?

– Cu trenul. Erau trenuri în toată regula, nu-i așa.

– Pe vremea aceea exista deja Gara de Nord?

– Gara de Nord exista, dar nu cea de azi. Era o gară prăpădită, mică și simplă, care a fost apoi demolată în urma bombardamentelor.

– Când, încă în timpul primului război mondial?

– În primul război. Așa a fost construită pe urmă aceasta de azi.

– Gara cea mică a fost frumoasă?

– A fost mică. În anii copilăriei mele Bucureștiul nu avea mai mult de 300.000 de locuitori. Nu ținea de oraș nici Bucureștii Noi, nici comuna Berceni. Acestea i-au fost alipite mai târziu, după ce ne-am înmulțit, încât azi suntem vreo două milioane. Și, ce-i mai interesant… Să mai spun două lucruri. Când ne-a fost demolată biserica, eu i-am fost un fel de curator principal. Pe mine nu mă interesa, nu-i așa, din punct de vedere confesional, sau din nu știu ce altul, ci ca să pot face ceva. Și am fost ultimul conducător al Societății Maghiare. Un timp nu prea îndelungat, nu-i așa, un an sau aproape doi. Am predat-o apoi Uniunii Populare Maghiare.

– În ce an, prin ?47?

– Așa ceva. În jurul lui ?47. O preluaseră alde Czikó, l-am cunoscut pe Czikó Nándor și pe Czikó L?rinc. Dar cum preluasem de fapt Societatea Maghiară?

– Ați preluat-o după război?

– După război. Conducătorii ei de atunci au fost niște nemernici. O conducea unul pe care-l chema Bándi, iar alături de el mai era un maestru de dansuri, de-i spunea Zsidó. Lângă noi, în imediata noastră vecinătate, se găsea Universul de atunci. Ziarul era în acea vreme un adevărat mâncător de unguri. Publica niște articole îngrozitoare. Și nu-i plăcea că acolo la noi exista tot timpul o viață ungurească. Pentru că acolo nu aveam nici un membru român. Toți erau unguri. Toți, absolut toți. Elevii – aveau secția de elevi, tinerii – secția de tineret, exista cercul micilor meseriași și altele, dar toți erau maghiari. Dintre români au venit numai cei care s-au înscris la secția funerară. Cei care plăteau lunar o anumită sumă erau apoi înmormântați gratuit.

– De ce veneau românii la secția asta?

– Păi știau cum era, nu-i așa, aveau mai multă încredere, mai multă siguranță din acest punct de vedere. Dacă le murea cineva în familie, pe baza cotizației acela era înmormântat gratuit în cimitirul de care ținea.

– Românii, nu aveau de-astea… funerare…

– Aveau, dar cine știe cum erau. Nu știu. E de-ajuns că nemernicii ăia vroiau să vândă totul Universului, care le promisese milioane. Că era o lume a milioanelor pe-atunci.

– Să-i plătească lui Bándi?

– Da, lui Bándi. Am aflat pe urmă de la altcineva că au vrut să le dea ca bani de buzunar nu știu câte milioane de lei, poate vreo cinci, dacă reușeau tranzacția.

– Să le-o transfere?

– Să le-o transfere. Dar a ieșit cu mare tam-tam. Auzisem despre ce era vorba și i-am chemat la mine pe oamenii cei mai valoroși. Pe atunci nemții începuseră bombardamentele din București, loveau în dreapta, în stânga, dar nu lângă noi, ci mai încolo. Seara se lăsase cu întuneric peste tot, dar oamenii au venit și am discutat lucrurile, ce să facem, ca să salvăm Societatea asta Maghiară. Așa a și fost. S-au făcut, nu-i așa, invitațiile, a venit lume multă. Au fost acolo și membrii Uniunii Populare Maghiare. Sala Mare se umpluse toată. Era vorba, nu-i așa, despre ceea ce se vânturase peste tot, că Societatea nu se mai poate întreține, că n-are venituri, nu mai are nimic și, mai degrabă sau mai târziu, dăm faliment. Mai bine s-o dăm acum, pe bani, pe bani peșin etc. și ziceau ăia de toate, tot felul de vorbe ticăloase. Am așteptat, apoi s-a ridicat lumea, și le-am spus că vreau să vorbesc. Kövér Gyula, să se ridice Kövér Gyula! Păi, m-am ridicat și am zis. Îi sunt membru, le-am zis, din anii copilăriei. Tata mă aducea aici luându-mă pe braț. Societatea asta Maghiară, am zis, fusese unul din locurile noastre cele mai frumoase înființate de Kós Ferenc. Acel Kós Ferenc, care a ridicat și biserica și școlile ungurești. Și acest Kós Ferenc nu de aia a întemeiat Societatea Maghiară. Pentru că mai înainte, am zis, a existat aici separat – Asociația Breslașilor, separat – Club de dans, nu știu ce separat – pentru tineret. A lichidat toate acestea și a cumpărat localul, care se vede aici azi. Iată ce a făcut Kós Ferenc. Și ce venituri aduce? Dumneavoastră ați spus că de nici un fel. Să vă spun eu ce venituri aduce, că le știu. În primul rând: toți cei care sunt membri ai Societății Maghiare au cotizat lunar atât. Deci e o dată cotizația. În al doilea rând: am închiriat fabricii de bere aceste două prăvălii. Fabrica plătește lunar atâta chirie. Alături de ele, la intrare, pe dreapta e o prăvălioară, pe care am închiriat-o fotografului. Plătește și acesta atât. Separat de asta, dacă românii sau alții prezintă vreun spectacol aici, închiriază, nu-i așa, sala pe care o plătesc. Asta-i în al patrulea rând. Dar ținem și noi serbări aici, prezentăm spectacole, piese de teatru etc. – de tânăr am jucat și eu acolo. Asta-i în al cincilea rând. Și pe cine am avut de plătit? Numai pe bătrânul acela, am zis și l-am arătat cu mâna, care e îngrijitorul Societății Maghiare. El se îngrijește, nu-i așa, de venituri, de curățenie și de toate. Altcineva nu mai e, nu mai plătim nimănui nici un fel de salariu. Atunci cum se poate că nu ne putem întreține etc. Să vezi ce de-a aplauze! Care va să zică, Societatea e constituită de către cei ce sunt aici, și-acum uitați-vă la ei, ăștia vor s-o vândă, vor să bage-n buzunar tot ce pot. N-avem voie, nu-i lăsăm, hei, și-apoi Uniunea Populară Maghiară, hei, ce de-a aplauze au urmat!

– Cine a fost din partea Uniunii Populare Maghiare?

– Ăia doi, cum le zice…

– Czikó. Da, Czikó Nándor, Czikó L?rinc și alți membri. Spre norocul meu atunci i-am fost și eu membru. Dar știam că vor veni, nu-i așa, și cu atât mai mult. Atunci, în cele din urmă, i-am izgonit pur și simplu pe ticăloșii ăia. Nu să demisioneze, am zis, să fie izgoniți din sală. Să fie izgoniți, la naiba… Cine să lucreze aici? Toți până la unul – fără să fi fost cineva împotriva -, au cerut să fie Kövér Gyula conducătorul acestei Societăți. Ceea ce însemna să fiu secretarul general. Secretarul general însemna și pe atunci, nu-i așa, să fii primul, cel mai important. Iar ca președinte a fost ales un meșter croitor, care, nu-i așa, era cunoscut de toți. Iar pe listă eu i-am avut pe cei cu care discutasem acasă și aceștia au fost acceptați ca membri, adică membri în comitet. Se afla printre ei și Szemlér Ferenc. Szemlér Ferenc a scris un minunat articol de ziar despre povestea asta. Am păstrat pe undeva articolul acela. Au existat pe atunci două ziare maghiare în București. Le am și pe acelea, pe amândouă, scrie și-n alea despre mine. Dar n-am vrut să mă fălesc cu asta (râde), dar le am, Kövér Gyula, uite Kövér Gyula, uite că le am aici! Și am salvat, deci, Societatea. Când am avut următoarea ședință la Uniunea Populară Maghiară, oamenii s-au ridicat și au zis cine-i Kövér Gyula. Dar n-am vrut să accept o funcție de conducere. Nu. Am făcut parte din rândul membrilor, nu-i așa, dar din punct de vedere politic n-am vrut, că știam, nu-i așa… (râde), n-am vrut. Cu toate acestea, nu-i așa, într-o anumită măsură mi-a prins totuși bine!

–