Eu nu mă pot rupe de aceste evenimente

Acuma, eu nu mă pot rupe de aceste evenimente. Am început în 1942 şcoala evreiască din Fröbl. Întâi eram într-o clădire frumoasă, de unde ne-au dat afară şi au făcut acolo şcoală de ucenici. Iar pe noi ne-a băgat în diferite camere de rugăciuni, care erau acolo pentru ieşivot. Era aşa de îngust, că învăţătorul stătea în spatele nostru şi ne întorceam capul să-l vedem (Râsete) pe Tancsi bácsi şi intram peste bănci să ne aşezăm. Când lecţiile se terminau, ne aşteptau afară cu o ploaie de pietre elevii de la şcoala de ucenici.
În fine, asta am simţit pe propria piele. Dar am văzut multe alte lucruri care s-au întâmplat cu familia. Mama s-a dus într-o zi la piaţă să facă cumpărături înainte de ora 10, când evreii n-aveau voie să meargă, şi doamna Marschal, care avea o curăţătorie chimică pe Fröbl, o cunoştea pe mama, că mama era o femeie cunoscută prin tatăl meu. Şi s-a trezit mama că vine doamna Marschal cu un poliţai de piaţă – pe atunci erau poliţişti de piaţă, care se uitau dacă totul e în ordine şi s-a plătit ţăranilor şi altele – vine cu un poliţai şi-i spune: „Evreica asta a cumpărat înainte de ora 10”. Poliţaiul a luat coşul şi a spus: „Asta se confiscă în numele...” ce ştiu eu ce. Şi a confiscat mâncarea aia câştigată cu chiu şi vai. Şi s-a bucurat mama că nu a dus-o la poliţie şi nu i-a făcut necazuri şi mai mari. Aşa că... Femeia asta nu numai că era antisemită, dar era înnebunită, era fascinată de ideea asta a naţional-socialismului lui Hitler, aşa că ea se simţea obligată să ajute ca aceste legi să se respecte şi să fie în vigoare. Asta era... Mă rog, am scăpat şi de asta...
Erau şi alte cazuri. Eu am văzut pe tramvaiul 5, care mergea spre Fratelia de la Kütl, cum oameni, meseriaşi, nu copii şi nici vagabonzi, meseriaşi care mergeau acasă de la lucru, cum s-au dat la un băiat cu paies, cum îl trăgeau de paies şi, când tramvaiul mergea cu viteza cea mai mare, l-au aruncat afară. Am văzut şi asta. Aşa că... eu ştiu foarte bine şi n-am uitat. Era aşa... o persecuţie prostească!
După piaţa din Iosefin era o piaţă de fân, unde stăteau trupele si maşinile germane, care mergeau spre Serbia în timpul războiului. Şi era o trupă de nazişti ucraineni în uniformă neagră, cu maşini jeep deschise. Şi noi, copiii, eram printre ei. Şi unul dintre soldaţi ne-a luat pe maşină şi ne ducea aşa, roată, pe acolo. Şi pe maşina aceea era Schildkraut Otto, Plohn Kurti şi cei doi Mozes. (Râsete.) Şi Kaufmann! Şi Stoia, băiatul german în uniforma Hitlerjugend, vroia şi el să se urce, dar noi, ca nişte adevăraţi copii evrei, l-am împins înapoi (râsete), că „tu n-ai ce căuta în maşina asta SS, că asta-i a noastră”. (Râsete.) Aşa că şi asta s-a întâmplat...
E de un comic absurd.
Da... Am văzut că Plohn Kurti scrie pe pagina ta de web...
El e la New York.
...şi-ţi trimite bancuri. Era de vârsta fratelui meu şi ţin minte cum Kurti stătea acolo şi împingea cu piciorul înapoi!
 
Ce amintiri ai despre anii în care erai elev la Liceul Israelit?
Eu am mers la Liceul Israelit între ’46-’48. Când să ieşim de la şcoală, elevii de la Liceul Industrial, care era vizavi de liceul nostru, ne aşteptau şi aruncau cu pietre. L-am întrebat pe unul: „De ce fac asta colegii tăi?” Bine, a ieşit cu bătaie şi, până la urmă, când au văzut că nu se poate face asta nepedepsit şi că evreii ăştia aruncă înapoi, au fugit. Aveam sentimentul că şi noi, evreii, avem liceul nostru, Liceul Israelit, şi putem să ne apărăm. Participam şi la competiţiile sportive între licee. Ne iubeam liceul în care se crease o atmosferă specială, în mare parte datorită evenimentelor şi situaţiei din afară.
În clasa I de liceu, fratele meu mergea afară din oraş, în Pădurea Verde, lângă gara Fabric, tocmai în partea cealaltă a oraşului. Aveau lecţii seara şi erau expuşi la atacuri. Când tata lucra la spital, după lucru îi aştepta pe fratele meu şi pe Otto şi pe Kurti, care tot acolo locuiau, că erau nişte indivizi care îi molestau, îi aruncau din tramvai, nu îi lăsau să se urce în tramvai. Avea o salopetă pe care era scris „Ministerul Apărării” sau aşa ceva, aşa că toată lumea făcea pe ea de teamă la vederea uniformei! Nu ştiau că el e un evreu bucătar care lucrează la spitalul militar. Deci tata îl aştepta pe fratele meu şi, când au fost unii care nu l-au lăsat în pace, tata le-a tras o bătaie zdravănă, că era un sportiv foarte bun. Atunci au sărit câteva doamne, tip doamna Marschal: „Cum? Ce-i asta? Ce, au preluat jidanii puterea?” Deci tata trebuia să se bată cu nişte golani ca să-i lase fiul în pace, că-l atacau numai pentru faptul că este evreu, şi nu exista nicio lege care să-l apere!
 
Perioada interbelică a fost o perioadă calmă, de relativă prosperitate şi armonie, în care antisemitismul era cumva mai potolit, nu-i aşa?
Da, era o perioadă de acalmie, nu existau probleme acute, dar ceva mocnea. Fratele meu era străjer, pe atunci mergea la o şcoală nu departe de Piaţa Unirii. Tu ştii ce era un străjer? Erau cercetaşi, copii cu uniformă, frumos îmbrăcaţi, cămaşă albă cu emblema statului, Regele Carol al II-lea, cu berete albe. Într-o bună zi l-a chemat învăţătorul şi i-a zis: „Să aduci uniforma înapoi, tu n-ai voie să porţi aşa ceva şi nu mai poţi să vii la şcoală, că evreii nu sunt admişi în şcoala asta!” Atunci a început să meargă fratele meu în Fabric.
Elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din toate şcolile.
Aşa e. Oameni care n-au făcut niciun rău nimănui, dimpotrivă! El nu poate să meargă la şcoala unde vrea el, nu poate să lucreze, nu poate să facă nimic! Lui tata i s-a interzis să lucreze, pur şi simplu n-avea voie să-l angajeze nimeni! A lucrat la o cârciumă acolo, spre Fröbl. Era un cârciumar neamţ, dar îl cunoştea bine pe tata şi l-a angajat, l-a şi plătit, foarte prost şi la negru, dar totuşi. Într-o zi i-a spus lui tata: „Să nu mai vii mâine, că unul dintre clienţi te-a recunoscut! Dacă vine mâine şi tu eşti aici, mă denunţă”. Deci existau legi antisemite, legi naziste. Asta era una, dar altă chestie era că au fost oameni care în mod voluntar au făcut totul ca această lege să se aplice. Ca doamna Marschal sau clientul acela care voia să denunţe. Au acţionat din proprie iniţiativă şi din răutate.
Cum aţi spus mai înainte, această adversitate a mediului v-a unit.
Da, dar erau diviziuni. La liceu erau trei grupuri: elevii din Şcoala Primară Ortodoxă din Iosefin, cei din Şcoala Primară Neologă din Fabric şi cei, mai puţini, care s-au refugiat din Cernăuţi, când Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ocupate de Uniunea Sovietică. Aceştia din urmă erau mai puţin numeroşi şi se simţeau izolaţi că vorbeau germana, pe când majoritatea vorbea ungureşte. Ei au fost primii care au emigrat, nu în Israel, deoarece Statul Israel nu era încă proclamat, ci în ţara în care primeau viză de intrare. Lor le-a fost mai uşor să continuie emigraţia, pentru că nu erau cetăţeni români.
Cele două grupuri mari, din Iosefin şi din Fabric, nu se simpatizau, dar nici nu se duşmăneau. Era mai mult un „conflict” băieţesc, cum există în multe cazuri între diferite cartiere. Aproape în fiecare pauză ne băteam în curtea liceului. S-au întâmplat nasuri sparte sau cucuie, cum a fost, de exemplu, cucuiul care mi s-a tras de la castana cu care a aruncat în mine Schlesinger Willi, zis Dudu.
Mai era încă o diviziune, un lucru de care nu se vorbeşte. Evreimea din Timişoara, dar cred că şi în altă parte, era împărţită în două grupuri, nu antagoniste, dar nu prea aveam noi contact între noi. Dacă te gândeşti aşa, eram elevi la Zsidlic... În clasă erau băieţi din familii cu stare, Perlstein, tatăl lui era cardiolog, Borgida, proprietarii librăriei Moravetz, şi mulţi alţii, evrei destul de înstăriţi şi în timpul războiului. Şi era o altă categorie care nu erau... Şi copiii de evrei săraci nu prea aveau contact privat cu copiii înstăriţi. La şcoală ne înţelegeam bine, ne iubeam ş.a.m.d. Dar dacă Perlstein Pali îşi serba ziua lui, puteam să spun dinainte cine va fi invitat la petrecere şi cine nu. La o adică, ne strângeam laolaltă, aşa cum a fost cazul când mama ducea pachete la tatăl meu şi la alţi evrei la Pâncota, în lagărul de muncă. A fost prinsă la gară cu pachetele astea şi a fost arestată, i s-a confiscat totul de către jandarmi. După aceea i-a spus un plutonier: „Îţi dau drumul acasă, dar mâine vii să-mi dai atâţia bani!” Şi atunci s-a dus la aceşti evrei, oameni bogaţi, şi le-a spus: „Uitaţi care e chestia, mergeam cu pachete la lagărul de muncă, m-au prins şi acuma mă şantajează”. Şi mulţi i-au dat bani.
Mai am o poveste amuzantă de la liceu. Era în 1945, fratele meu era elev la Liceul Israelit în clasa a treia. Şi în clasa lui s-a constituit un comitet de clasă – comitetele erau la modă pe atunci. Sub influenţa lui am luat şi eu iniţiativa şi am constituit şi eu, împreună cu colegii mei de clasă, un comitet. Eu m-am pus preşedinte, pe Gross Ivan casier şi pe Casirer Ionel, nu ştiu ce altceva.
Pe atunci s-a întâmplat un accident de tramvai la colţul din str. Fröbl în care un băiat de la şcoala germană, cam de vârsta noastră, şi-a pierdut un picior. Erau timpuri grele şi ziarul Temesvarer Zeitung a iniţiat o colectă de bani pentru a cumpăra o proteză băiatului accidentat. În fiecare zi se raporta în ziar câţi bani s-au strâns. La propunerea mea, comitetul a hotărât să facem şi noi o colectă în clasă. Am reuşit să adunăm ceva bani cu care m-am dus la redacţie şi am depus contribuţia noastră.
Din asta a ieşit o senzaţie:„Şcoala Evreiască participă la campania pentru ajutorarea unui copil german!” Toată acţiunea a fost exploatată pentru a dovedi că, într-o societate liberă, nu există diferenţe între copiii. Ziarul a publicat un interviu cu băiatul, în care el şi-a cerut scuze dacă vreodată s-a comportat urât cu copiii evrei. Până aici a mers bine. Dar, după toată publicitatea din ziare, am fost chemat la domnul director Fleischer care m-a rugat să nu mai iau iniţiative în numele şcolii fără să mă consult cu el. Domnul director a fost puţin surprins şi cam nervos când a citit că şcoala este în mijlocul atenţiei presei locale!