E p i s t o l a r – Ion Maxim (1925 ? 1980)
I
Dragă domnule Ciobanu,
Nu știu în care din volumele Aurului cenușiu, Mircea Malița spune că trebuie să răspunzi unei scrisori în maximum 24 ore de la primire. Firește, sfatul e pentru alții pentru că el de obicei nu răspunde, din câte știu, necum să se încadreze în timpul pe care l-a fixat. În ce mă privește, sunt obișnuit să răspund imediat, chiar dacă nu mă încadrez în aceste limite prea strâmte. Din păcate boala care m-a chinuit mai mult fizic ? deși n-a fost lipsită de dureri și febră ridicată ? m-a împiedecat să vă răspund. Vă cer iertare că o fac atât de târziu, dar după părăsirea spitalului o stare subfebrilă nu m-a părăsit săptămâni la rând și apoi imposibilitatea medicilor de a depista cauza sau când s-a emis o ipoteză de a o localiza nu-i de natură să creeze bolnavului o stare sufletească adecvată. Toate acestea n-au însă acum nici o importanță: materia noastră perisabilă își urmează drumul ei ireversibil. Speranța rămâne la inefabilul și nepieritorul din noi. La acel suflet din care izvorăsc valorile pe care profesorul nostru de filozofie D. D. Roșca le numea, întotdeauna, veșnice. Indiferent de natura valorilor deși personal fac trimitere în întâiul rând la cele morale. Nu vă speriați: nu vreau să încep o prelegere de etică. Dar mă văd obligat să subliniez atenția acordată prin rândurile ce mi le-ați trimis în timp ce mă aflam la spital. Aceasta cu atât mai mult cu cât de aici, din Timișoara, nici măcar administrația Asociației nu s-a interesat de situația în care mă aflam deși am fost internat în trei rânduri, mai bine de două luni, de fiecare dată eliberându-mi o adeverință (ei se sesizează doar în caz de deces!) Nu spun aceasta ca un reproș adresat celor de aici: de mult nu mai aștept nimic de la oameni, ci pentru a vă da seama de mirarea pe care rândurile dvstră mi-au pricinuit-o. Nu mă așteptam la asemenea bune gânduri și sentimente. Dacă m-ați fi înjurat ar fi fost mai simplu: nu vă răspundeam. Așa, mă puneți, după vedeți, în încurcătură, obligându-mă să strămut problema pe plan metafizic unde asemenea gesturi își primesc adevărata lor semnificație.
Regret că nu v-am întâlnit. Am primit invitația pentru ședința la care ați participat dar tocmai în ziua respectivă a trebuit să mă deplasez la o altă clinică pentru controlul unui alt ?specialist? din cei mulți ce m-au văzut. Știam că veți veni și mi-ar fi făcut plăcere să schimbăm câteva cuvinte acasă la mine. N-am fost la Asociație anul trecut decât de foarte puține ori, la redacția Orizont nici atât, la nici o ședință de cenaclu și nici la învățământul ideologic la care sunt mereu invitat deși l-am urmat vreo 5-6 ani până acum. Din toate acestea rămâne doar părerea de rău, urmând ca în altă împrejurare sorții să fie mai favorabili.
Nu vă întreb la ce lucrați: probabil la romanul anunțat la ed. Eminescu, ce poartă parcă titlul Nemuritorul albastru. Sunteți de invidiat și pentru tinerețe și pentru energie și pentru dispoziția de a scrie. Și vă urez, firește, să-l încheiați în timp util. Personal nu mă pot lăuda cu asemenea performanțe deși uneori mă mai las amăgit de câte un vers, amăgire trecătoare ? sau de câte o carte, în special filozofie (tot amăgire). Au apărut în ultimii ani câteva cărți interesante de filozofie și alături de Blaga, apărut și în bune condiții grafice, aș cita și Philosophia mirabilis a lui Anton Dumitriu. Poate la Deva să existe un exemplar rătăcit. Face să fie citită alături de volumul lui Noica.
Aștept întotdeauna cu plăcere rândurile dvstră și sper, timpul să vă permită să-mi răspundeți chiar în afara prescripțiilor lui Malița. Din păcate azi oamenii nu cunosc bucuria unei corespondențe susținute și în plus având și sentimentul propriei suficiențe, orice comunicare este imposibilă. Dar nu cred că este cazul nostru.
Cu mulțumiri și cu cele mai bune sentimente,
Ion Maxim
16 ianuarie 1975
Timișoara. str. Reg. 13 Călărași 10, apt. 14
Telefon 32710
II
Dragă domnule Ciobanu,
După cum vezi, răspund destul de târziu rândurilor primite luna trecută, pentru că nu am avut răgazul s-o fac, ocupat cu îndeletniciri deloc poetice: zugrăvit, vopsit, o aventură mai plină de greutăți și surprize decât mutatul de acum cinci ani. Dar și fără asemenea treburi viața noastră de fiecare zi este atât de agitată și neprevăzută încât e nevoie de mare efort ca să fi oarecum la zi cu programul ce include, firește, și corespondența. Poate o să zâmbești dar încerc de mai bine de zece ani să trăiesc în conformitate cu un program mai mult sau mai puțin riguros, un program ce împarte ceasurile puține ale unei zile la multele necesități de tot felul: de la cele lăuntrice la cele exterioare, de la meditație și reculegere la dialogul cu puținii oameni apropiați (extrem de puțini și de rari) de la modesta lectură spirituală la aceea a literaților noștri ?mari?, de la însemnarea unui gând la adâncirea unei idei sau notarea (tot rară și sărbătorească) unui vers.
De cele mai multe ori nu reușesc și o iau iarăși de la capăt. Caietele mele, plicurile, hârtiile volante sunt pline de orare, pline de acea încercare de drămuire a timpului, care, abia acum simt cum îmi scapă dacă odinioară mi se părea că este prea darnic. Am scris cândva și un poem pornind de la această obsesie. Din păcate reacțiile sunt, la vârsta mea, cel puțin, întârziate și energia aproape de sfârșit. Ca să nu mai vorbesc de entuziasmul care îmi lipsește aproape cu desăvârșire. Fapte ce împiedică desfășurarea normală a lucrurilor încât seara când, uneori, încerc să fac bilanțul zilei ce a pierit fără să-mi dau seama când și cum, mirarea, nemulțumirile, dezamăgirea, izvorâte din puținătatea celor realizate față de multitudinea intențiilor și a planurilor, mă apropie de acea stare de melancolie (ca să nu spun depresie) ce-ți deschide perspectiva unei zădărnicii absolute.
Ei dar toate acestea nu sunt pentru dumneata, om tânăr, plin de putere de muncă, ordonat și cu deprinderea scrisului formată. La vârsta dumitale nu poți fi decât optimist și entuziast, plin de speranță, pentru că ai deschisă în față o cale ce pare fără sfârșit. Lucru ce se vede în activitatea scriitoricească susținută și pentru care te felicit din toată inima (dacă aș fi mai tânăr poate te-aș și invidia). Subliniez sentimentul care este, cum se poate bine ști, cu totul dezinteresat. O felicitare din inimă pentru tot ceea ce desfășori con anima. Mă bucur că ai încheiat cu bine cartea și-ți urez să treacă peste Presă, ceea ce de altfel (iarăși am greșit ortografierea) nu este chiar atât de greu. Greutățile sunt acum, înainte de a ajunge acolo, la acea Presă (în dublul înțeles al cuvântului) prealabilă numită, nu pricep de ce ?sinteze? ? un colectiv afiliat Centralei cărții unde sunt trimise cărțile înainte de a ajunge la adevărata Presă, care le poate, la rândul ei, trimite la comisia de pe lângă Comitetul sau Consiliul culturii sau la comisia ideologică de pe lângă Academia de științe sociale și politice (de obicei cărțile ideologice sau filosofice). Îți urez totodată să prinzi clipa prielnică (kairosul grecesc) pentru a începe noua carte.
Cât privește nostalgia unei corespondențe, țin să-ți spun, ca unul ce a îndrăgit-o și practicat-o în diverse chipuri și cu diverse persoane, că oamenii de azi au pierdut gustul ei. Nu-i cunosc farmecul și n-o cultivă, poate pentru că-și dau seama că se află într-o epocă a suspiciunii când orice cuvânt trebuie cântărit și orice frază controlată ca să nu dea prilej unor interpretări nedorite. Poate intervine și comoditatea, deși, stăruind de mulți ani asupra problemei, mi-am dat seama că primul motiv este acela ce frânează orice elan, dacă nu îl interzice chiar. Din păcate, personal, nu pot renunța la ea și o fac cu toate riscurile, dar nu am încotro: sunt furat de această modalitate, una din cele mai atrăgătoare și mai plină de înțeles, chiar dacă răspunsurile primite sunt rare, adesea expeditive sau seci. Așa încât e bine să mai reflectezi înainte de a încerca potolirea nostalgiei, pe care o simt încă peste multele scrisori ce le-am scris cu aceeași bucurie din timpul studenției.
Îmi pare și mie rău că nu am avut încă prilejul să vin la Deva pentru prezentarea cărții, dar problema nu depinde de mine. Cartea a fost depusă la Editura Univers în decembrie 1971. Acceptarea în februarie 1972 după care s-a și încheiat contractul ce a expirat în decembrie 1974. În noiembrie 1972 a plecat la Direcția Presei de unde s-a întors peste o lună cu viza ștearsă pe fiecare pagină cu lama din motive necunoscute cel puțin mie. Redactorul mi-a spus că trebuie să treacă mai întâi pe la comisia ideologică. Nu știu dacă a trecut. Fapt este că era în planul ferm al editurii pe 1973 când mi-au apărut ?Atitudini critice? și pentru cele câteva rânduri de la pag. 67 ? cartea a fost scoasă din plan. A trecut automat în planul de pe anul 1974 dar acesta era unul aniversar ? treizeci de ani de la eliberare ? și motivul amânării a fost acesta. I-am scris atunci personajului în chestiune o lungă scrisoare în care-mi exprimam mirarea pentru asemenea măsură, cu atât mai mult cu cât participasem direct la acea eliberare voluntar de război, și scrisesem despre eveniment două cărți pe care i le-am anexat. Este adevărat că îi scriam despre greutatea ? cu toată bunăvoința, de a face o legătură între o carte de filozofie greacă și evenimentul sărbătorit, dar nu vedeam nici o incompatibilitate între ele. Deatfel nu-mi făceam nici o iluzie că rândurile mele vor avea vreo urmare dar consideram că era de datoria mea să i le trimit. În 1974, toamna, am încercat o clintire nouă a lucrurilor. Directorul editurii ar fi fost dispus să trimită manuscrisul la Presă în treacăt fie spus, nu ridica nici o problemă: după prima lectură a Presei noi s-au cerut câteva mici modificări operate în decembrie 1973 pe loc, iar pretenția de a șterge unele cărți ale lui C. Noica de la bibliografie am respins-o, editura solidarizându-se cu mine), dar a întâmpinat opoziția celor ce susțineau că nu este în plan. Mi s-a spus apoi că mai târziu în ianuarie 1975 cartea a fost apărată de director căruia i s-a dat dezlegarea s-o publice pe ?răspundere proprie?. Totuși, de la presă s-a întors și în acest an neavizată pe eternul motiv că nu figurează în plan. În realitate era vorba de vechea opoziție. Se pare totuși, după ultimele informații primite, că urmează să apară, poate în primele luni ale anului viitor. L-am revăzut încă o dată făcându-i substanțiale modificări stilistice și aș fi bucuros să se încheie această odisee indiferent cum (nu mai am nervi pentru noul proces editorial). Nu de altceva dar în fiecare din acești ani ce au trecut nu puteam încredința editurilor un alt manuscris pe motiv că am unul și un autor nu poate tipări două cărți într-un an. Anumiți autori bineînțeles pentru că unii au tipărit chiar trei: Dan Mutașcu, N. Balotă etc.)
Situația aceasta nu a avut urmări prea bune nici asupra stării psihice, nici a sănătății luată în întregime, strâns legate dealtfel de echilibrul interior. A fost suficientă o clipă de neatenție ce mi-a adus un lung șir de neplăceri. Acum însă fiind ceva mai obișnuit cu asemenea tracasări, chiar dacă volumul nu va apărea nici la anul sau niciodată, cu toată nemulțumirea ce aș avea-o, o nouă stare depresivă sper să nu mai încerc.
Povestea a fost cam lungă, dar merita s-o notez măcar pe scurt pentru cunoașterea moravurilor noastre, să zicem, literare. Cât privește ultima problemă sesizată îmi rezerv plăcerea, într-un viitor foarte apropiat, să vă scriu pe îndelete. E o chestiune de care sunt prea strâns legat ca să o expediez acum în câteva rânduri (m-am cam întins la vorbă). Să nu-mi fie luată în nume de rău această amânare: nu aș vrea ca timpul și nici răbdarea dumitale să fie puse la încercare.
Cu toată prietenia,
Ion Maxim
3 octombrie 1975
1900 Timișoara, str. Reg. 13 Călărași 10
III
Stimate și iubite domnule Radu Ciobanu,
Răspund cu nepermisă întârziere rândurilor dvstră, chiar dacă atâtea și atâtea sunt motivele care au facilitat această continuă amânare. Rândurile din 27 martie sunt însă mărturie că am răspuns de îndată, totuși, amabilității ce mi-ați arătat-o prin trimiterea romanului. Cum ne-am întâlnit între timp nu am mai considerat necesară trimiterea lor, nu numai pentru problemele complexe și oarecum insolubile pe care le dezbate dar și din pricina inactualității lor.
Cât privește ultimele rânduri în legătură cu ?Pădurea românească?, mă simt cu adevărat vinovat că nu v-am răspuns imediat, dar eram tocmai ocupat cu încheierea unui volum pe care l-am și depus între timp la editură. Sper, pentru acest motiv, să-mi acordați măcar circumstanțe atenuante dacă nu chiar absolvirea totală. Se apropia termenul de predare și mai aveam încă multe zeci de pagini de bătut la mașină. Din păcate nu am găsit o dactilografă care să bată corect. De aceea mi-am bătut întotdeauna singur lucrările. O muncă infernală pe care n-o poate aprecia decât cel ce repetă experiența. Mă aflu acum, din această pricină, prea obosit ca să mai întreprind ceva. Probabil și din pricina acelui sindrom hemoragipar ce se menține. Iar dacă situația continuă tare-mi este teamă că va trebui să depun armele. N-aș vrea încă, dar dacă nu se mai poate este preferabilă luciditatea față de o amăgire inutilă. În fond suntem mereu ?înainte? de ?ultima noapte?, evocată cândva de bătrânul Horatiu, cu toate că unii binevoitori mă mai socotesc în tagma scriitorilor ?tineri?. Am aflat prea târziu că și dumneata în primăvara aceasta ai început a cincea treaptă ca să-ți fi transmis atunci, cele cuvenite. Dar chiar și acum, cu întârziere, urările de viață lungă și sănătate, de împliniri și bucurie nu sunt formale, izvorând din tot sufletul și întreaga inimă, așa obosite și împovărate cum sunt.
Mă gândesc adesea la finalitatea vieții și zbaterilor noastre. Și zadarnic aș vrea să stărui mai ales asupra rosturilor ce le avem, în atmosfera atât de terifiantă întreținută aici în jurul revistei, încât și buna dispoziție și orice altă intenție creatoare sunt anulate. Dar să le lăsăm pe toate așa cum sunt și să nu ne mai amărâm viața și așa destul de amărâtă pe care o avem. M-aș bucura să știu că măcar dumneata nu ai asemenea probleme și lucrezi cu spor la romanul unirii despre care-mi vorbeai.
Pentru toți ai casei cele mai bune gânduri iar pentru dumneata, în plus, forța creatoare necesară unei întreprinderi atât de temerare,
Ion Maxim
24 iunie 1976
1900 Timișoara str. Reg. 13 Călărași nr. 10 apt. 14
IV
Stimate domnule Ciobanu,
Întors de câteva zile de la București am găsit rândurile dumitale despre sosirea cărora fusesem avertizat și de prietenul Iancu, doctorul, care cu adevărat mi-a telefonat în preziua plecării, dar și de unchiul meu cu care am ținut zilnic același contact telefonic. Am reușit la București, peste plan, să corectez volumul în șpalturi la tipografie, aducând unele modificări pe care în pagină nu le-aș fi putut face. Cea mai importantă: reculegerea notelor, comentariilor și trimiterilor cu literă mare. După vreo zece zile ar urma să-mi parvină corectura în pagină și apoi, pentru ultima revizie a citatelor grecești, va trebui, poate, să mai fac un drum la București. Și dacă trece și peste ultimul ?obstacol? (lectura la Consiliul culturii, înainte de ?bunul de tipar?), atunci pot spera, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l văd în noiembrie în librării. În decembrie se împlinesc cinci ani de când am depus manuscrisul, iar contractul a expirat la 31 dec. 1974.
Nu știu cum va fi cu prezentarea volumului la Deva. Romul Munteanu este ocupat iar redactoarea bolnavă de inimă nu cred că se va hazarda să facă călătoria. În sfârșit, urmează să vedem în viitorul apropiat. Vă mulțumesc pentru interesul arătat volumului. Tirajul este de 2400 ex., mulțumitor pentru o carte de filozofie (ultima din colecție, 1800 ex.)[i]
Aflasem din relatările prietenului Virgil Nistor de la Cluj că vacanța la mare a fost însorită și cu folos. Și mă întreb cum de n-a fost la fel și la Vad. După câte știu regiunea este minunată și chiar dacă vremea n-a fost tocmai cea ideală, asta contează doar de la o anumită vârstă (vorbesc din experiență proprie!) S-o fi atins deja sau starea psihică a luat-o înaintea realității biologice?
Mă bucur și vă invidiez că v-ați pus pe lucru și încă pentru a recupera și întârzierile. Nu aș putea să spun același lucru deși mă străduiesc să mai citesc câte ceva și chiar să scriu. Termenul de predare a cărții pentru ?Facla? a trecut și s-ar putea să renunț la primul contract pe care l-am semnat înainte de a preda manuscrisul.
Am citit și eu ?Memoriile? lui Maurois. Nu cunosc opinia lui Dan Grigorescu despre ele ( de când cu ?schimbarea la față? a ?Contemporanului?, am renunțat la abonament și nu urmăresc revista), dar fără îndoială, că tot ceea ce a făcut dl. Herzog în lunga sa viață sunt bine scrise. Poate cam exterioare și uneori fără prea multă adâncime. Nici n-ar fi putut ieși altceva din partea unui om căruia toate i-au mers din plin în viață, având și o fire echilibrată, calmă, și fără prea mari complicații.
Am stăruit vara aceasta asupra multor cărți, bine scrise și de referință în materie. Acum citesc ?Limbă și gândire în cultura indiană, introducere în semiologia indiană? a lui Sergiu Al. George. Pune multe probleme, cu aplicații la un obiect poate prea departe de noi și de aceea aproape de neînțeles. Altfel bine scrisă și de când toate merg mai încet îmi pare bine că nu pierd timpul, de la o vreme tot mai prețios.
Spor la lucru și cele mai bune gânduri,
Ion Maxim
18 septembrie 1976
Timișoara
Nota biografica:
Scrieri: Simfonia neterminată, Blaj, 1942; Cântecul stelelor, Blaj, 1945; Interferențe, București, 1968; Însemnări pe scut, București, 1968; Frumusețe amară, București, 1969; Oameni în alb, București, 1970; Atitudini critice, Timișoara, 1973; Orfeu, bucuria cunoașterii, București, 1976; Popas în Afrodisia, București, 1978; Umbra de la Cozia, Timișoara, 1980; Pe malul Styxului, București, 1980. Ediții îngrijite, prefațate: Lucian Blaga, Despre conștiința filosofică, Timișoara, 1974, Aspecte antropologice, Timișoara, 1976; V. Beneș, Hanul roșu, Craiova, 1983.
După Academia Română, Dicționarul general al literaturii române, vol. IV, L-O, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2005.
[i] Cu tot interesul arătat volumului, inclusiv de către ?Centrul de librării?, lansarea a fost interzisă la Deva în urma unor ? indicații ? venite dinspre ? organe ?. (R.C.)