Întâlnire cu Sergiu Celibidache

                      Cum să completezi orchestra fără concurs ?!

                      –  Domnule Celibidache, se spune că sunteți omul care nu pune preț pe ceea ce spun ceilalți despre el. De aceea las la o parte toate superlativele care se folosesc în mod curent despre dumneavoastră, ca să-l întreb pe omul Celibidache, pe românul Celibidache, ce gândește și ce-l frământă acum, când se află pe pământul pe care s-a născut?  

                      –  Dumneata vorbești în termeni mai elogioși decât mă așteptam… Frământă…  Nu mă frământă nimic.

                      –  Ce gândiți?

                      –  Un milion de lucruri…

                      –  Unul dintre ele, în aceste zile petrecute în România.

                      –  Activitatea mea din țară este legată de ideea de a putea ajuta orchestra să crească, astfel încât să ajungem să posedăm un instrument cu care să ne putem exprima. Or, din punct de vedere uman nu se poate să existe o deschidere, o colaborare mai necondiționată decât cea care există. Noi am avut probleme mari de înzestrare cu material tehnic care au rămas în același punct în care le-am găsit când am venit  data trecută. Eu am făcut atunci un raport, dar domnul ministru n-a putut să reușească să completeze acel minim de material tehnic de care avem nevoie. Sigur că țara are probleme economice serioase, dar nu putem să ne arătăm nicăieri cu o orchestră care n-are instrumentele pe care ar trebui să le aibă, cu o orchestră incompletă ca personal… Se aplică criterii complet discutabile în repartiția din orchestră. Nu s-au făcut concursuri. Cum să completezi orchestra fără concurs?!

                      – Păstrați un veritabil accent moldovenesc. Care sunt impresiile după această revenire în România?

                     –  Nici o impresie nouă… Mă simt foarte român și am găsit o seamă întreagă de oameni care se simt și ei foarte români. Și-n apa asta mă simt foarte bine.

                     Cum lucrează sunetul asupra spiritului uman…

                      –  Concepția dumneavostră despre muzică…

    –  Eu n-am nici o concepție despre muzică.

                      –  Teoria dumneavoastră…

                      –  N-am nici o teorie.

    –  S-a scris și se scrie mult despre concepția dumneavoastră…

                      –  Se scriu multe lucruri de către ignoranți, oameni care nu înțeleg ce se întâmplă, adică urmând o tradiție intelectuală de a considera muzica  asemenea unui fenomen static și deci cu nici un fel de șansă de a descoperi adevărata ei esență… Eu n-am o teorie și nici o concepție…

                      –  În esență care este părerea dumneavoastră despre muzică?

                      –  Asta nu se poate spune într-un interviu. Există o întreagă viață în care te documentezi, faci cercetări care duc la rezultate neinterpretabile, deci științifice… Cauți să afli din punct de vedere filosofic,  pe de o parte, cum lucrează sunetul asupra spiritului uman, și pe de altă parte care sunt condițiile în care sunetul este recâștigat de cosmos de la care a fost furat de om.

                      –  Cum lucrează astăzi sunetul asupra spiritului uman?

                      –  Cum a lucrat întotdeauna. Dar asta nu putem discuta acum.  Este obiectul unui studiu profund care a început acum șaptezeci de ani și care încă nu s-a terminat.

                      –   Refuzați înregistrările pe disc.

                      –   Da.

                      –   De ce?

                      –  Imposibilitatea de a reduce spațiul sonor la două dimensiuni.

                      –  Ce rămâne din ceea ce faceți dumneavoastră?

                      –  Nimic.

                      –  De ce?

                      –  Prin natura însăși a lucrului. Ce rămâne din frumusețea matale?  Două fotografii.

                      –  Vorbeam despre artă…

                      –  Și asta-i tot artă.  Tot despre frumos vorbește.

                      –  Nu credeți că arta dumneavoastră are dreptul să rămână?

                      –  Arta nu-i ceva în sine ca să aibă drepturi sau datorii. Arta este ce faci mata din senzațiile care  te  mișcă.  Arta rămâne în om.  Orice om  poate  să  treacă  de la  valorile  pe  care

le-ating senzații de orice natură ar fi la transcenderea senzațiilor.

                      –  Cum se pot transmite aceste valori?

                      –  Transmite, nu se pot. Eu pot să trezesc în mata nevoia de a face și mata muzică. De altfel când un concert reușește, și sunt mulți care-și dau seama de asta, au făcut și ei muzică, sau au corelat și dânșii cum am corelat și eu asta pe scenă…

                 Cultura  nu este altceva decât drumul către libertate

                      –  Sunteți și compozitor. Dintr-o necesitate, dintr-o nevoie de echilibru?

                      –  N-am avut niciodată nevoie de echilibru, după cum n-am avut niciodată senzația că sunt dezechilibrat… Dar am avut deseori nevoia să mă joc cu sunetul, să-mi transmit bucuriile, durerile, să le fixez, dacă pot, și așa, din când în când, am compus și eu.

                      –  Există în lumea contemporană, pe lângă fenomene de veritabilă artă, și o confuzie a valorilor, și-n muzică la fel ca și-n celelalte domenii ale artei.

                      –  Mata ești foarte drăguță, spui ?există și o confuzie?. Eu spun că nu există decât confuzie.

                      –  Și unde este salvarea muzicii adevărate?

                      –  În a o face așa cum este.

                      –  Și cum este?

                      –  Ei, aia-i, că nu este nici într-un fel. Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naște, crește, ajunge la un punct de maximă expansiune și moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orișicare activitate omenească. Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziție elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică…. transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câțiva dintre noi, muzică.

                      –  Ați cunoscut numeroase fațete ale culturii mondiale, personalități artistice de prim plan. Care credeți că sunt rosturile culturii pentru omenire la ora actuală și ce ar trebui să domine și să determine conștiința artistului acestei lumi?

                      –  Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzații. Dar nu-i nimic mai fals ca definiția întregii filosofii că arta este jocul senzațiilor, nu. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poți ajunge undeva unde nu te simți tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos… Asta-i libertatea.

                      –  Poate fi o cale de mijloc?

                      –  Nu, din contră, e o cale extremă. Nu există cale de mijloc.

                         Mai multul este nimicul destulului

                      –  Ce credeți că ar trebui să prețuim mai mult la ora actuală?

                      –  Nu știu dacă este un act de voință și dacă se poate califica ? mai mult sau mai puțin. Este sigur însă că sistemul de selecție, sistemul politic actual, fie că-i aici, fie că-i de partea cealaltă, nu poate să spună ?asta este cultură? și ?asta ajută omenirii?. Suntem prinși de alte probleme și nimeni nu poate să spună astăzi de ce formă de libertate are omul nevoie. De libertatea de a ști că are o bucată de pâine sau că nu-și poate hrăni copiii? E o grijă care-l ocupă și nu-l lasă să facă altceva. Odată rezolvată această chestiune nu s-a rezolvat problema omului. Tot neliber rămâne. Gândiți-vă câți oameni suferă la noi la ideea că altundeva se trăiește mai bine.

                      –  Și ce ar trebui să facă acești oameni ca să nu mai sufere?

                      –  Să-și dea seama că nu poți trăi mai bine în funcție de o idee, să-și dea seama că mai multul este nimicul destulului.

                      –  Cum se  aude muzica românească pe meridianele lumii?

                      –  N-am  nici o idee.

                      –  Dar în privința forțelor artistice care compun orchestra Filarmonicii ?G.Enescu?, ce părere aveți?

                      –  Cât se poate de bună. Dacă s-ar lucra rațional și cu criterii, noi am fi între marile orchestre ale lumii.

                      –  Mai este mult de făcut ca să ajungem acolo?

                      –  Este o necesitate, puțin realizabilă în țara noastră. Noi n-avem dirijori. Orchestra Filarmonicii este pusă pe mâna a trei analfabeți din punct de vedere muzical. Asta nu-i numai părerea mea, este și părerea ultimului om din orchestră. Puținul pe care pot să-l fac eu este neutralizat  imediat de  incapacitatea  totală,  indiscutabilă,  a  celor  trei.  Am întrebat:  ?De  ce

n-aduceți din provincie, că acolo sunt dirijori de talent?? Oamenii aceștia au ajuns ? nu știu prin ce mijloace ? să blocheze poziția vitală a țării. I-au trimis în străinătate… Dacă v-aș arăta o critică apărută la Bonn, am plânge cu toții cum am plâns eu… Deci, vezi mata, se poate face cu orchestra asta ceva? Nu, în condițiile astea nu se poate face nimic.

       Am eliminat condițiile care împiedicau muzica să se nască

                      –  Se știe că nu este suficient ca membrii unei orchestre să fie, separat, foarte buni. Care este secretul acestei suduri, acestei armonii, pe care dumneavoastră o realizați?

                      –  Procesul tehnic pe care o singură persoană poate să-l sintetizeze  și să-l centralizeze: dirijorul.

                      –  Cum se face comunicarea?

                      –  Nu se face. Sau există comunicarea, sau nu există.

                      –  E o minune?

                      –  Matale cum te înțelegi cu cineva și cu altcineva nu te înțelegi? Numești asta minune? E-aceeași lungime de undă, este darul de a te regăsi pe tine în celălalt, care este singura formă de obiectivitate… Lucruri care, natural, nu cad nici din cer și nici nu se cumpără la cofetărie… Dar să lași orchestra să dospească douăzeci de ani într-o mizerie morală, dirijată numai de traficul de influență,  și de repartițiile în afara criteriilor valorice, este strigător la cer…

                      –  Care este drumul valorii? Cum se impune o valoare?

                      –  Crearea și respectarea unui criteriu de valoare. Să fie măcar un om la conducere care să spună: ?Așa nu se poate!? Dar noi suntem afectivi, ăla are un văr, ăla are prieteni, ăla e membru, ălălalt nu-i membru… O mulțime de criterii care n-au nimic de-a face cu muzica. Uite matale, unitatea de expresie la concertul de ieri… Parcă era un singur instrument. Am vorbit cu un agent străin… ?Dom?le, cum e posibil?? ?Cum să nu fie posibil?  Dac-ai auzit, trebuie să fie posibil!? Ori, nu-i nici o minune, nu-i nimic special din partea mea, nimic special din partea lor, dar toți am eliminat condițiile care împiedicau muzica să se nască. Fără ca muzica să fie ceva, cum spuneai mata la început. Ce este muzica? Muzica nu-i nimic. E ceva care devine și pleacă. Deci nu se poate capta printr-un proces static, ca discul, fotografia, nici ca memoria, pentru că, de la concert la concert, se schimbă lucrurile…

                      –  ?Muzica ? spunea Heine ? este ultimul cuvânt al artei, așa cum moartea este ultimul cuvânt al vieții.? Ce credeți?

                      –  O ideea ca oricare alta. Fiind așa de absolută, sunt unul dintre cei care n-o cred.

               Bucuria mă bucură, neliniștea mă neliniștește

                      –  Care este statutul muzicii între celelalte arte?

                      –  Este un capitol foarte profund și trebuie să discutăm Fenomenologie. Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzații materiale ale simțurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvențelor infraroșului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referențial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Și totuși este real…  Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia care, de la Brentano încoace a spus că orice conștiință e conștiință de ceva. Uite, există o conștiință ? conștiința yoga ? o conștiință activă, nu pasivă, fără să fie conștiință de ceva. Un gol în care poate intra tot.

                      –  Ce părere aveți despre yoga?

                      –  Depinde de ce numești dumneata yoga. Există un yoga comercial care se face în America, în Japonia, în Asia…

                      –  Nu mă refer la cel comercial…

                      –  Yoga autentic este cel mai scurt drum către libertate.

                      –  Ați întâlnit și aici, în țară, un specialist în yoga…

                      –  Da, am întâlnit un yoghin foarte mare, de care nu știam. M-am mișcat în lumea yoga în ultimii 40 de ani, dar domnul profesor Ion Vulcănescu m-a uimit cu măiestranța cu care reușește să pună ordine, sau atâta ordine cât se poate pune, în dezordinea mea personală.                                                                      

                      –  Aveți o dezordine personală?

                      –  Ca și matale.

                      –  Credeți că ați reușit să-i smulgeți vieții ceea ce doreați?

                      –  Fără discuție că nu.

                –  Și ce-a rămas?

                –  Toți am început undeva și fiecare a încercat să intre cât mai profund… și dacă-i vorba de profunditate nu știu unde se termină…

                 –  Să înțeleg că este o prăpastie între ceea ce v-ați dorit și ceea ce ați realizat?

                 – A, nu… Înțelepciunea mea constat să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, așa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni și atâtea înclinații, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea…

                 – Ce vă bucură și ce vă neliniștește?

                 –  Bucuria mă bucură, neliniștea mă neliniștește.

                 – Ce ați dori să știe publicul care v-a aclamat zilele astea, publicul de pretutindeni, publicul dumneavoastră, despre Sergiu Celibidache?

                 – Nimica. Mă deranjează tot ce știe deja… Știu mult prea mult despre mine și nu-i lucrul la care țin. Dar aș dori să poată face și dânșii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună.