Eu am trait toata viata în frica (Agop Cividian, 1909-?)

– Să vă spun următorul lucru: în anul 1922, când am scăpat de infernul ăsta așa-zis turcesc, trebuia să intre Kemal pașa de acum în Constantinopol, tatăl meu a spus așa: ?Copii – eu aveam atunci 10-12 ani – de acum vă duc într-o țară în care să nu știți ce-i aia frică.? Fiindcă toată viața noastră, din moși, strămoși, numai în frică am trăit. ?Acum, zice, o să mergeți, vă plimbați toată noaptea pe străzi, și nimeni nu va spune nimic.? Și așa a fost. Imperiul ăsta Otoman a fost un infern, cel puțin pentru armeni. Dom?le, au vrut să deznaționalizeze, să nu se pună problema armeană vreodată, pentru că armenii cereau independență, să aibă autonomie. Voiau să stârpească chestia asta din rădăcină, s-au apucat și au omorât, pe toți. ș?ț Când am venit, asta voiam să spun, noi doi, cu fratele meu am sosit aici în București, încă zece ani de zile eu la 5-6 zile o dată mă trezeam, ?vin turcii, ne omoară pe toți?, abia de 20, de 30 de ani m-am liniștit. A fost o spaimă, domnule, Imperiul ăsta Otoman, a fost cel mai groaznic, pentru armeni – poate că pentru alte populații nu.

– Aș vrea să rememorăm copilăria dumneavoastră de acolo. Unde v-ați născut?

– Eu sunt născut în orașul Kayseri, așa se cheamă turcește, noi armenii îi zicem Ghesaria, și i se șmaiț spune Cezareea. Este un mare munte, Ergias, Arghios, are vreo 4.500 de metri, deci e la poalele acestui munte. Și de acolo, când aveam trei ani, părinții mei ne-au dus în Eregli, Konya-Eregli așa se spune, aparține Konyei, știți, e dirijat de Konya. Și am avut noroc. Norocul nostru a fost următorul: prefectul, sau cum se zice, cel care a dirijat, pașa de Konya a fost un om mai blând. Chiar am vorbit cu un armean, el a spus ?Domnule, nouă ne-a dat voie să ne pregătim două săptămâni de drum, pentru că noi eram mici, aveam 6 ani.? Și tata a vândut nu știu ce. Ei, caravana noastră care am luat-o, a fost? Pentru că pe drum au omorât, bandiții au tăbărât asupra caravanelor. Eu m-am întâlnit cu caravane pe drum, care știi cum îi lăsase? Numai chilot și maieu, atât aveau pe ei. Îi dezbrăcau și luau tot. Nu numai că turcii au făcut ce au făcut, dar pe drum bandele astea de bandiți, care s-au năpustit asupra caravanelor. Am ajuns până la Alep, cel puțin am mers cum am mers până la Alep, dar de la Alep?

– Asta e în sud?

-Da, în sud, uitați, din Eregli ne-au luat, munții Taurus, și spre sud primul mare oraș a fost Alep.

– În Siria.

– În Siria. De la Alep am luat-o spre Deezurc. La Alep era sfârșitul lumii, caravane peste caravane. Să vă spun, am o Biblie, cel mai interesant lucru, cred că ar trebui să-l predau la? În Biblie mama a scris cum am înaintat, când am ajuns la? evenimentele. Iar Biblia asta, în fiecare seară se strângeau, este un lucru foarte interesant pentru un sociolog. Era o cameră mică a părinților mei, cu lanterne mici de gaz, era un Bardasa Ara, venea, citea din Biblie și vorbeau în fiecare seară, se închinau, se rugau. Ce-a fost? Afară de drumul ăsta, care a fost extraordinar, însă locul unde am ajuns a fost Raqqah, de la Alep. La Raqqah acuma sunt români care lucrează, să știți. Ăsta este un vechi oraș, o așezare de pe vremea romanilor, vechi cetăți, o cetate veche, un sat, un sat mare pe malul Eufratului, de-acum am trecut cu bărci la Raqqah, și la Raqqah, deodată, după 5-6 luni, s-a auzit că a avut loc măceluri? toată populația asta se îngrămădea la Der el Zor. La Raqqah tata a avut prudența, sau avea niște bani, și am trecut cu bărcile la Raqqah. La Raqqah am auzit după un timp că au loc măceluri. Se crease panică, se zvonea că au fost omorâți vreo trei-patru sute de mii de armeni, erau strânși toți acolo, triburile mahomedane, cum se chema, mă rog? I-au omorât cu cuțite, cu topoare. Mai este unul scăpat de acolo, era un băiat de 5 ani, e un bătrân acum, zice ?Am scăpat că m-am ascuns într-o grădină a arabilor.? Acolo au fost măceluri groaznice. Noi am scăpat ca prin minune, părinții mei, eu aveam 6 ani, sora mea avea 3 ani. Aveam un proprietar, Giamura îl chema, era un cerchez, zice ?Spune că sunt copiii tăi, noi murim.? Și am scăpat, n-a fost nimic. Și după aceea, încetul cu încetul, s-a apropiat sfârșitul războiului. Între timp, când de doi ani stăteam la Raqqah, un armean a scos o hârtie, adică a primit o chemare la Constantinopol, că a avut relații cu personalități din guvernul turcesc, și i-a dat voie să meargă la Damasc.

Tatăl meu i s-a raliat, a intrat pe lista lui ca și cum ar fi frate, cumnat, nu știu ce, și datorită chestiei am ajuns în 1916 la Damasc. Și la Damasc au fost multe povești. Am să vă spun un lucru interesant de la Damasc. În 1918, într-o zi, cerul plin parcă de păsări. Și lumea a început să spună că înseamnă că aruncă cu manifeste. Într-adevăr erau manifeste, avioanele nu se vedeau, în care scria că în ziua cutare, la ora cutare, englezii, o să intrăm în Damasc. Într-adevăr, în ziua aceea, la ora aceea, au intrat în Damasc, și vreo trei zile și trei nopți Damascul era numai lumină, că au dat foc la toate depozitele de muniții. Pe urmă am început să ieșim pe stradă, mașinile engleze când ne apropiam eu și sora mea, ne dădea biscuiți, vă imaginați ce bucurie era pentru noi copiii după atâta foamete, chestii. Dar pe mine m-a impresionat cel mai mult defilarea armatei arabe, dom?le! A trecut un ceas, două, numai cavaleria arabă, cum sunt ei îmbrăcați, arme nu știu ce. Am impresia, pe urmă am citit cartea colonelului Lawrence, aici în București, și cred că în ziua aceea avea loc predarea autorităților arabe, cred că era o manifestație, azi îmi dau seama.

– Arabii aceștia erau cu englezii.

– Anglia a pus în picioare arabii. Știți ce făceau englezii ăștia? Aruncau în aer. De exemplu, tata spunea, nici nu poți să-ți dai seama, se ascund trei arabi printre mărăcini și trenul în plin mers îl aruncă în aer. Pun o mașină infernală și o manevrează de la distanță, și sare în aer. Făceau acțiuni de sabotaj, ei au sabotat armata turcă și germană tot timpul.

– Până când ați stat la Damasc?

-În Damasc a intrat armata engleză, armata engleză era formată numai din indieni, majoritatea erau băieți tineri. Pe urmă au intrat francezii, în armata lor aveau africani, senegalezi. S-a umplut Damascul de senegalezi. Și tata a mai avut o prăvălie. Prăvălia era plină toată ziua, veneau indienii și luau pantofi, au început să meargă trenurile. Ei, am stat șase luni, și a spus ?Domnule, zice, s-a făcut Armenia, hai să fugim spre Armenia.? Domnule, a fost un exod, populația a lăsat tot! La Alep au fost 60.000 de armeni, un centru mare, cu mai multe școli, a început exodul spre Armenia. Am venit în Adana, ați auzit de Adana? Cilicia, se chema Adana. Acolo a fost un regat armean între secolele XI-XIV. Și armenii au vrut să ia înapoi Adana, mai multe sute de mii de armeni. Și aceleași rezultate le-a avut și asta. Francezii, așa se spune, am vorbit cu armeni din Turcia, a venit Franklin Bouillon, ce se întâmpla? Kemaliștii atacau Adana, francezii ripostau, nu se puteau apropia turcii. Noi am stat lângă un spital, un spital francez, când se apropiau, dădeau drumul la toate – toată noaptea auzeam mitralierele, pârr-pârr, știi. Nu se puteau apropia. Și, într-o zi, armata franceză a dus și tunuri și tot, s-a terminat povestea. Ce-a fost. Armenii credeau că acuma au să aibă iar republică înapoi, ca în secolele XI-XIV. Și ultimul rege de acolo a murit în Franța, erau prinți din Cipru care deveniseră regi ai armenilor, au fost șase regi armeni cu numele de Levon. Unul e înmormântat în Spania, unul în Franța. La un moment dat au ajuns la înțelegere francezii cu turcii, a venit și Bouillon, era ministru de externe atunci, au semnat niște hârtii, și francezii au spus așa într-o zi, în ?20, ?21, nu rețin exact. Zice: ?În două săptămâni de zile armata franceză se retrage. Cine vrea să plece, poate pleca.? Tata s-a dus și a luat laissez-passer, o am aici, a luat deci o hârtie, și a mers. De acolo, de la Adana, port la mare, de acolo ne-am îmbarcat pe vapor, și am venit la Constantinopol. Iar la Constantinopol am stat un an, a venit tata, a spus chestia că ?Vă iau într-o țară unde n-o să știți ce e frica.?

– De unde avea credința aceasta? A fost vreo convenție cu guvernul?

– N-a fost nici o convenție. Unchiul meu avea afaceri cu Ardealul. Unchiul meu trăia la Constantinopol. Din Constantinopol nu s-au deportat armeni, singurul oraș de unde nu, probabil că erau ambasadele. Unchiul meu a rămas acolo, și el avea treburi cu Ardealul, cumpăra vite, avea emisari, nu știu cum, cumpărau vite, și a fost și el de două ori, și a venit, și zice: ?Acolo e o țară admirabilă, n-o să știți ce e frica.?

– Cum a fost călătoria de la Constantinopol la București?

– Călătoria din Adana la Constantinopol a ținut 2 săptămâni. Ne-am urcat într-un vapor egiptean care pe drum era să se scufunde, mă rog, erau vapoare care nu mai corespundeau, dar ca să scoată banii, se foloseau, și scăpau ca prin minune. La Constantinopol era foarte simplu, seara ne-am urcat în vapor și a doua zi dimineața eram la Constanța. La Constanța tata ne-a dus la hotel, era prima dată când am mâncat telemea. Și acuma mi-a rămas gustul, când mănânc o telemea, mi-aduc aminte că la hotel am mâncat telemea, știi. Iar tata a adus bomboane Kandia, eram copii și n-am văzut, eram îmbrăcați ca cerșetorii când am ajuns. Domnule, a fost marea tragedie a acestui popor.

– Și de la Constanța ați venit direct la București?

– Da, direct la București, și tata a făcut atelier de cizmărie. Asta a fost.

– Cu ce se ocupa tatăl dumneavoastră?

– Tatăl meu avea la Eregli magazin de pantofi, veneau țăranii și luau. Era foarte bine, cum făcea el negoțul. El primea gata făcute de la Cezareea, cumnații lui aveau atelier la Cezareea, ei trimiteau, și el vindea ceea ce lucrau ei. Dar mai mult articole pentru țărani, opinci și pantofi mai simpli, cu țărănimea avea de-a face.

– Aveați și alte rude în localitatea natală?

– Nu, rudele noastre erau la Kayseri, dar sunt acum la Paris. Am două verișoare în Franța, iar un văr de-al meu este la Alexandria, în Egipt. Tatăl lui? ei stăteau la Ankara și, cum scrie și în cartea asta de Morgenthau, că toți bărbații de la 15 la 70 de ani au fost strânși, legați de mâini și au fost omorâți. Atunci a fost omorât și unchiul meu. Vedeți, guvernatorul din Konya a fost un om mai omenos și a lăsat oamenii să se pregătească, n-a omorât. Ăla din Ankara i-a strâns pe toți, și i-a omorât. Băiatul avea atunci un an, doi.

– Și bunicul dumneavoastră dinspre tată cu ce se ocupa?

– Bunicul din partea tatălui a fost un om foarte întreprinzător, era asociat cu turcii, avea oi, chestii, avea o mică țesătorie. Bunicul din partea mamei a fost orfan la 14 ani, însă a avut un cap extraordinar. Se apucă și creează o industrie, și trimite pe băiatul cel mai mare la școală. Și când acela a terminat școala și se întorcea acasă, izbucniseră evenimentele din 1895, îl prind turcii pe drum și-l despică în două. Și tatăl lui de durere moare.

Vreo trei ani s-a chinuit și a murit. Domnule, i-a omorât pe toți, domnule! Toată familia. A avut o industrie textilă, făcea export în țările din Orient, iasmale. Iasma se cheamă astea, de te legi la cap. După moartea lui a dispărut toată industria, n-a rămas nimic de pe urma lui.

– În localitățile astea în care ați copilărit erau comunități armene mai mari? Mă refer înainte de Alep și Damasc.

– La Eregli n-a fost comunitate mare, nu știu câți armeni au fost, dar din cărțile pe care le-am citit se spune că au fost 1.200-1.500 de armeni. Aveau și o biserică. Însă Cezareea a fost un centru mare, a avut vreo 50.000 de armeni. Curios lucru, tatăl meu vorbea numai turcește. Ei erau aproape turcizați.

– Nici acasă nu vorbea armenește?

– Până a murit n-a vorbit un cuvânt armenește. În Cezareea interziseseră turcii de a vorbi în limba lor proprie, nici unul nu vorbea, ei toți vorbeau numai turcește, ăștia din orașul nostru, și nici tatăl meu n-a vorbit. Mama mea vorbea cu mine armenește, cu el turcește, eu vorbeam acasă cu mama armenește, cu tata turcește. Și i-am spus ?Măi, tată, măi, de ce ne-ai dus pe noi până acolo, că aici a fost toată hiba.? Turcii, ca să deznaționalizeze, au spus așa: ?De treceți la mahomedanism, vă iertăm, rămâneți pe loc.? Eu cred personal că a fost o mare greșeală a lui, trebuia să treacă, n-avea ce să piardă, după patru ani de zile se-ntorcea înapoi. L-am întrebat pe tata: ?De ce n-ai rămas pe loc?? Verișoarele mele au trecut la turcism, s-au turcit și au rămas pe loc. Apoi au revenit înapoi. ?De ce n-ai făcut-o, domnule?? Și el, care nu vorbea deloc armenește, a spus: ?Nu puteam, eu eram creștin, eu nu puteam să mă fac.? Ca să vedeți!

– Interesant. Și în copilăria dumneavoastră alte familii armenești tot așa turcizate au fost?

– Domnule, în Kayseri, populația din Kayseri numai în turcește a vorbit. N-a vorbit altă limbă. Armenește n-au vorbit. Aici o încurcau armenește. Am citit eu că au fost foarte violenți turcii, nu i-au lăsat. N-au vorbit din cauza asta.

– Dumneavoastră ați fost copilul cel mai mare?

– Eu am fost cel mai mare.

– Și unde ați început școala?

– Eu școala am început-o în Damasc. Un an de zile m-am dus la școală franceză, Saint Paul se chema. De acolo am venit la Adana. La Adana am mers un an de zile tot la școala franceză. Însă când am venit la Constantinopol, am mers un an la școala armeană, am stat la Matikühl, una din suburbiile Constantinopolului.

– Locuită de armeni?

– De armeni și de turci, amestecat. Venind aici, m-am înscris la școala armenească.

– Aici în București la școala armeană?

– Sigur. Domnule, n-a rămas nimic. Când am venit, și a fost colonia asta, a făcut școală, avea șapte clase, de la a-ntâia până la a șaptea. Erau 250 de elevi armeni, era o colonie puternică, au fugit din Turcia. Ei, acuma s-a desființat, au plecat, și n-a rămas școala. S-a renunțat la școala aceea. Pe urmă directorul nostru ne-a dus la germană, la Evangelische Schule. Eram într-a cincea de liceu când am trecut, după patru ani a venit o comisie și a spus: ?Cei ce ați venit, numai nemții rămân, ceilalți trec la școlile românești.? Și am dat examen. Eram șapte în cauză, numai eu am trecut. M-am dus la Mihai Viteazul, de acolo am trecut la Dorohoi, că ne-am mutat la Dorohoi, a șaptea am făcut-o la Dorohoi, adică a unșpea, pe urmă am făcut chimia industrială la Iași.

– Deci nu ați stat tot timpul în București.

– Nu, am stat până în ?30-?31, din ?31 până în ?44 am stat în Moldova, la Dorohoi. Și de acolo am venit înapoi în București. Am făcut primii doi ani de facultate la București, și pe urmă prietenii mei, colegii mei erau la Iași, și m-am transferat și eu la Iași, și am terminat la Iași. Aveam servici la Policolor.

– În ce an ați terminat la Iași?

– În ?37.

– Pe urmă unde ați lucrat?

– N-am putut să lucrez, am fost șomer. Erau atunci legile acelea pentru protecția muncii naționale.

– Și pe armeni i-a afectat asta?

– Aveam pașaport Nansen. La Liga Națiunilor era o comisie care era condusă de vestitul Nansen, care a fost explorator, acestuia i s-a încredințat problema refugiaților din întreaga lume. Era un birou la Liga Națiunilor. Și cunoscând istoria tragică a armenilor, el a fost în Armenia, a vorbit, chestii, și ne-a eliberat, nu pașaport, bilet de identitate Nansen. Și eram deci străini. Dar când au venit rușii, a căzut toată legislația asta veche. Eu am fost șomer, n-am putut să iau servici. M-am ocupat de altceva. În ?45-?46 mi-am făcut atelier atunci, de chimicale. Mi-a mers foarte bine. Am intrat însă în cooperativă, și de la cooperativă am trecut în 1962 la Policolor, aici, în București. Unsprezece ani am condus secția asta de Vinarom. Și de acolo am ieșit la pensie.

– Să revenim la sosirea dumneavoastră la București, în ?22, da?

– În ?22. Ca azi mi-aduc aminte, în ziua de 5 decembrie anul 1922 am fost la Constanța.

– În plină iarnă.

– În plină iarnă era. Seara am luat vaporul și a doua zi dimineața am fost aici.

– Ați primit ceva ajutor financiar?

– Nu, nimic, ce ajutor financiar?

– În ce an v-ați născut, în ce an?

– Eu m-am născut în 1909. 12-13 ani am avut.

– Cât timp ați stat la Constanța?

– Câteva zile, și am venit imediat la București.

– Tatăl dumneavoastră a luat legătura cu comunitatea?

– Nu, nu era nici o legătură. A închiriat camere, chestii.

– Când ați sosit la București, n-a luat legătura cu biserica armenească? Cum a luat contact cu comunitatea armeană?

– Nu era mare lucru, Calea Moșilor era plină de armeni. Pe cele două laturi ale Căii Moșilor erau numai armeni, în fiecare casă erau. Și eram în legătură cu toți armenii ăștia, duminică mergeam la biserică, categoric. Și intram la școala armeană, că n-aveam unde, la români nu ne primeau.

– Și unde și-a făcut prima prăvălie? Sau atelier și-a făcut?

– Atelier a fost, știți unde? Acum totul e demolat. La Obor era Bazarul Național. Acolo, la Bazarul Național, erau ateliere armenești. Toți. Multe ateliere erau.

– S-a asociat cu cineva?

– Nu, era singur. Și în ?30 am mers la Dorohoi.

– De ce ați plecat?

– A pierdut toți banii, domnule, a fost criza aceea. Și mărfurile pe care le vânduse – se vindea pe polițe atunci – veneau polițele protestate. Și asta l-a ruinat pur și simplu. Aici în București nu i-a mers. Și atunci unul l-a convins: ?Vino, ia prăvălia asta.? L-a convins, și la un moment dat am sosit la Dorohoi, știți. Încetul cu încetul, mă rog, a mers treaba.

– Cum vi s-a părut Bucureștiul când ați sosit aici?

– Era puțină lume, domnule, în tramvaie când te urcai, pe Calea Moșilor erau tramvaiele cu cai, știți. Iar tramvaiul 14 care era, te urcai, nu era nimeni.

– Față de Constantinopol, cum vi s-a părut orașul?

– Am fost un mare amator – de ce, nu-mi dau seama – un mare amator de ștranduri. Toată ziua stăteam pe malul mării la Constantinopol. Când am venit aici, mi-a lipsit marea, erau bazine mici, era cu totul altceva. Pe urmă, când am avut servici, m-am dus în fiecare an la mare, în fiecare vară. Am un băiat la filarmonica din Ploiești, violonist. A făcut Conservatorul, și soția sa e româncă, era studentă și ea, și s-au căsătorit. Ea e ploieșteancă. Pe urmă, când s-au făcut repartizările, el a luat repartizare la Botoșani, împreună cu nevasta, și părinții fetei au făcut posibil să se transfere la Ploiești. De cinci ani de zile cântă la Filarmonica din Ploiești, e un element foarte bun.

– Știe să citească armenește?

– N-am putut să-l învăț. Iau o țigară de la dumneavoastră. De fumat fumez și eu. Așa, câte o țigară.

– La Constantinopol ați mers și la școală.

– Un an am făcut acolo la școala armenească. Clasa a patra primară. Școala Dadian, era o școală armeană.

– Cum era organizată școala, era un singur învățător care preda?

– Nu, nu mai rețin.

– Ați învățat și turcește acolo?

– Și turcește am învățat, să știți. Eu știam turceasca cealaltă, araba. Eu învățasem să citesc și să scriu, dar am uitat. Tot. Pentru că aveam ore de limba turcă. Știam turcește.

– Acum vă puteți înțelege în limba turcă?

– Vorbesc turcește perfect. Dacă am vorbit toată viața turcește cu părinții mei, cu tata! Numai turcește.

– Tatăl dumneavoastră n-a învățat niciodată armenește.

– N-a învățat, domnule, era încăpățânat. Nu știu, probabil frica. Acuma să vă spun următorul lucru. Probabil aceeași frică a fost, că altfel nu-mi explic. Eu puteam să-l învăț pe băiatul meu armenește. Probabil aceeași frică a fost, că n-am vorbit armenește cu băiatul meu. Și e un băiat foarte bun, foarte afectuos. Aproape că mă divinizează băiatul meu. Mie îmi spune, la vârsta lui, ?Sărut mâna, tată.? Mie mi-e rușine. Îi spun nevesti-mii: ?Domnule, spune-i fiului tău să nu-mi spună ?sărut mâna?, că mi-e rușine.? Foarte bun băiat. Și nora la fel, o fată foarte bună. Foarte bună fată. E membră de partid, e președinte de COM, vorbește, chestii. E o căsnicie foarte bună, au băiat de patru ani și jumătate. Violonist și el de o jumătate de an, dezghețat. Nu-i ca mine așa, mototol.

– Dar ce, armenii sunt mototoli?

– Probabil frica asta ne-a făcut mai nu știu cum, nu-mi dau seama.

– Față de școala armeană din Constantinopol, care a fost deosebirea la școala armeană de aici? Sau ați continuat tot așa?

– Am continuat așa, am continuat tot așa și mai departe. Rămâneam în afară, dacă nu venea comisia aceea de la Ministerul Instrucțiunii Publice? A fost anul acela când a murit regele Ferdinand, a venit o comisie atunci, am fost la minister atunci, cereri, chestii, și am dat examen particular. Și am reușit. Am știut. M-am pregătit, am învățat. Pe urmă am dat admiterea din clasa a patra în a cincea de liceu, cum vine azi clasa a opta, am dat admiterea la liceul Cantemir, că stăteam aproape de Cantemir. Și acolo primeau elevii de la șapte în sus. Eu am avut la admitere 6, 8, nu știu cum. Și cu hârtia aceea de la admitere m-am dus la Mihai Viteazul, unde era director Roman, un vestit director, și m-a primit imediat. Am fost un elev foarte ascultător, foarte ascultător. Într-o zi fac o gafă, pun papion, și vin cu haine civile la școală, ce mi-a venit în cap, nu știu. Când m-a văzut pedagogul, n-a spus nimic, o dată, după cinci minute a venit directorul Roman, care era sever, te exmatricula așa, cât ai zice pește, o săptămână, două, la cea mai mică abatere. Dar la mine a zâmbit, și mi-a zis ?Du-te și schimbă-te repede, și nu mi-a spus nimic. Că eram foarte ascultător, știi, n-am fost, n-am făcut figuri din astea. Docil și disciplinat.

– La Evangelische Schule cât ați stat?

– La Evangelische Schule am făcut a patra de liceu și am trecut într-a cincea. Știam nemțește. Scriam și citeam, învățasem destul.

– Ați putut folosi germana pe urmă?

– Când am fost la liceu mai citeam cărți în limba germană, și înțelegeam, manuale științifice germane. Și la universitate citeam. Nu înțeleg perfect, dar începusem să vorbesc. Ne-a dat afară de la școala germană, ne-a primit la română. Singur pe mine, eram șapte-opt în clasă. Era director la școala germană atunci doctorul Capesius, trebuie să-l știți, mare figură a fost, era din Sibiu, mare figură. Era poet, să știți, Capesius, poet. Cred că a murit. Mare figură. Știți cum avea figura omul acesta? Putea să joace rolul lui Cristos. Cu păr alb, așa? Era extraordinar. Vedeți, probabil că starea sufletească se imprimă pe figura omului, știți. Ăsta era ca un sfânt, omul ăsta. Mare figură. E poet, să știți. Când mergeți în Ardeal să vedeți, are cărți, poezii.

– Unde ați locuit, tot pe Calea Moșilor?

– Pe Calea Moșilor. Prima locuință a fost pe strada Călușei. Am închiriat o casă acolo.

– Câți frați ați avut?

– Suntem trei frați și o soră.

– Se născuseră deja când ați venit în România?

– Frații erau de 3 ani, 5 ani, iar diferența de vârstă dintre noi era de vreo 10 ani. Sora mea e mai mică decât mine cu trei ani. Ea trăiește în America. Sora și un frate sunt în America, iar unul dintre frați a murit acum un an, aici. A fost gestionar la un magazin de dulciuri.

– Tatăl dumneavoastră ținea mult la comunitate? 

– V-am spus, nu prea ținea

– Nu mergea nici la biserică?

– Mergea. I s-a spus ?Domnule, hai, treci la mahomedanism", și el n-a vrut să treacă. Păi, asta e nenorocirea armenilor, domnule. Eu cred că asta a fost cea mai mare jertfă ? pentru creștinism. Oamenii ăștia au murit prostește. Dacă ei erau diplomați rafinați, de formă treceau la mahomedanism, și scăpau. N-au vrut. Asta e părerea mea. Poate în Anatolia, unde au fost provincii armene, poate era altă problemă. Dar aici ăsta e cel mai mare sacrificiu pentru creștinism. Dacă se ține socoteală de chestia asta.

– Nu se ține socoteală.

– Nu se ține. Domnul Zoltán, totul merge pe interese. Umanitarism, chestii, sunt cuvinte zadarnice. Oamenii ăștia, armenii ăștia, au fost proști, un popor care și-a pierdut independența nu mai are perspicacitatea să vadă ce se întâmplă. Ei credeau că vin europenii pentru noi în Turcia. Mama spunea, când eram deportați cu ea, că europenii sunt altfel de oameni. Eu credeam că sunt oameni cu capetele mari, altfel, nu-mi dădeam seama. Ei credeau că europenii o să-i scape pe armeni. Și europenii nici degetul nu și l-au mișcat. Totul depindea de interese. Dacă aveau interes cu turcii! Imperiul german avea interese, este cartea lui Lepsius aici, Le massacre arménien. El personal a vorbit cu Kaiserul, ăsta a fost un mare om de religie, a ținut conferințe în Germania, hai, să-i scăpăm? Statul major german i-a spus să nu se amestece în chestia asta. Au fost interese vitale. Dacă germanii mișcau un deget, nu se întâmpla chestia asta. N-au făcut nimic. A fost un popor sortit dispariției. Și acum 160-170 de ani, rușii n-ar fi ocupat provincia aceea, Erevan, de la perși, unde era dezvoltată populația armeană. Centrul nostru religios este la Ecimiadzin, în Armenia. Mai este unul care e în Liban acuma, katolikus din Turcia, e în Liban acuma. Era Kevork al IV-lea și au venit generalii și au spus așa: ?Kevork, ne retragem, părăsim partea asta, ne retragem înspre Liban.? Și el a spus așa, zice: ?Eu de aici nu plec.? Și a dat ordin ca la toate bisericile să se tragă clopotele zi și noapte. Zi și noapte, când a venit puhoiul ăsta turcesc ca să ocupe Erevanul. Armata rusească era retrasă, nu mai era, erau ei, au luptat, două luni de zile. În 1918 au fost lupte corp la corp, și n-au cedat. Și s-a creat republica asta.

– Andranik atunci a fost?

– Da, generalul Andranik. S-a luptat două luni de zile, n-au putut să pătrundă turcii. Un popor dacă n-are țară, sau așa mă gândesc, de exemplu asirienii au două mii de ani, dar n-au țară, sunt răspândiți?

– Am citit undeva că armenii au avut conflicte și cu kurzii.

– Kurzii sunt mahomedani. Turcii au profitat de kurzi, pe kurzi i-au împins, ne-au jefuit și ei, marea parte. Însă acum au întors poziția, vor să capete și ei independență. Sunt vreo 15 milioane de kurzi. Sunt în Turcia cel puțin 10-12 milioane, sunt în Irak vreo 3 milioane, și este în Iran iar o minoritate de kurzi. În perimetrul ăsta sunt vreo 15-18 milioane de kurzi. Acum ei trăiesc în dușmănie, deși sunt mahomedani, țin mai mult la armeni, și nu țin cu turcii. Se dau lupte acum, de partizani. Vin turcii, îi omoară, chestii. Vor și ei independență, însă ei n-au literatură, chestii. Armenii au literatură, au o cultură, din secolul IV. Kurzii n-au nimic, armenii au făcut pentru ei un alfabet, în Armenia, unde sunt și acolo vreo 50.000-60.000 de kurzi. N-au literatură, deși au câteodată oameni mari, dar n-au cultură, știți.

– Pe dumneavoastră și în tinerețe v-au preocupat problemele acestea?

– Eu visez totdeauna problema asta.

– Mă întreb, cum de au venit aici atâția meseriași și a avut fiecare din ce să trăiască?

– Domnule, de exemplu băiatul ăsta. A venit la 15 ani aici, singur. Trebuia să trăiască, ce să facă? A intrat ca ucenic. A fost printre primii care au fost în atelierul lui tata. A stat un an, doi, pe urmă l-a chemat unul la fabrica de săpunuri, Apogi îl chema pe ăla. Băiatul lui – eu am avut atelier și am intrat în cooperativă. În cooperativa în care am fost, a venit și Apogi. Făcea săpun pastă. Eu făceam chimicale pentru tăbăcărie, chestii. Am avut și câteva inovații acolo, cu fratele meu care e în America. Ei, el a fost la tatăl lui Apogi. Pe urmă s-a dus la făină la Asan, la fabrica Asan.

– Tot armean a fost și Asan?

– Asan, nu știu, nu cred. Pe urmă a avut magazin de cafea pe Kogălniceanu. E foarte ager și descurcăreț. Eu am fost pe linie de școală, el a fost pe linie de cine poate. A făcut și închisoare 10 ani. După ce a făcut, s-a întors gol, dom?le, și iar a făcut situație. Are mașină Lada 1300 sau 1500, nu știu, are și un șofer, care-l duce tot timpul, are amantă. La 78 de ani are amantă! Mă rog, asta între noi, nevasta nu știe. E o nemțoaică nevastă-sa. Prima nevastă a fost armeancă, care a murit când era el la închisoare. Băiatul e în America. Mai are și o fată care e pianistă. Bărbatu-său a fost colonel, e pensionar acuma.

– Dumneavoastră ați activat în comunitate aici în București?

-Domnule, nu numai că am activat, dar am activat prea mult. Am fost la un moment dat președintele elevilor din toate coloniile armenești. Și aveam colonii: Constanța, Bazargic, Silistra și București.

– Bazargic?

-Care e la bulgari acum.

– Și acolo a fost centru armean, erau mulți armeni acolo?

– În Bazargic și la Silistra, aceste două județe care s-au retrocedat la bulgari, au fost centre mari de armeni.

– Și armenii au rămas acolo după retrocedare?

– Au plecat, unii au mai rămas, sunt și acum, dar au plecat mulți dintre ei. Eram foarte puternici, să știți, făceam întâlniri, mergeam la congres în fiecare an, da. La un moment dat, eram președintele tuturor acestor centre. M-am apucat de mic, știți, m-au luat de la școală, eram cel mai bun. Îmi plăcea viața asta. Asta când am fost la liceu. Pe urmă am pierdut orice legătură, în Moldova n-am mai avut legătură, am terminat cu chestiile astea. După ce m-am întors, uitați, acum un an, doi, am fost epitrop.

– Ce înseamnă epitrop?

-Adică comunitatea armeană pe linie civilă. Conducerea treburilor.

– Cum a fost și Kevorkian?

– Așa, cum a fost și el.

– Deci dumneavoastră între ?30 și ?44 practic n-ați fost în București?

– Nu, n-am fost. Când frontul s-a întors, toți salariații s-au transferat pe timpul războiului pe partea asta, și atunci noi am venit cu salariații. A lăsat tata prăvălia, și a venit. Să vă spun un caz interesant. Eram la Valea Mare, lângă Pitești. Domnule, într-o noapte s-a spus că vin rușii. Toată lumea s-a retras prin case. Și noi ne-am retras. Pe la 9 am închis porțile, treceau trupele spre front. La un moment dat ?Pac! pac!? am sărit de frică, ?Ce s-a întâmplat?? Eram toți în cameră. Era întuneric. ?Pac! pac!? După cinci minute iar. Ei, fie ce-o fi, am zis. ?Cine e? Cine e?? Și zice ?Deschideți, suntem niște armeni.? Am deschis. Au intrat trei soldați ruși. Erau armeni. Ei s-au interesat dacă sunt armeni, și probabil, românii le-au spus ?Dom?le, du-te acolo, în casa aia stau armeni.? ?Dar ce faceți voi?? Zice ?N-aveți nici o frică, zice, asta-i divizia armeană, mergem spre front.?

– Divizie curat armeană?

– Păi, știți că una dintre cele mai mari divizii care defilează în fiecare an la Moscova este divizia Tumanian, a generalului. Printre primii care defilează e divizia Tumanian. A avut pierderi îngrozitoare, dar a luptat?(Arată cărți despre participarea armenilor la război)

– Când v-ați întors de la Dorohoi la București erați deja căsătorit?

-Da, de acolo am adus-o pe nevasta mea.

– Aș vrea să ne întoarcem la perioada de dinainte de a pleca din București, până în 1930, când încă nu erați căsătorit. Cunoașteți istoricul acelei organizații de elevi, de care ați pomenit?

-Fiecare școală avea asociație de elevi. Ne strângeam și alegeam. Asta când am fost la școală armeană. Când aveam 15-16 ani. Pe urmă s-a făcut uniunea elevilor armeni din România. S-au făcut excursii cu elevii, le organizau profesorii. Și publicam și un ziar șapirografiat, armenește. Acest ziar îl publicam eu cu un prieten de-al meu, care a murit în Argentina. Toată colecția, și de la el, și de la mine, i-am dat-o lui Siruni. Nu știți cine a fost Siruni? Uitați, luați cartea asta, v-o împrumut. A fost un savant, a fost prieten cu Iorga. De fapt Iorga avea nevoie de el, îi furniza toate datele, foarte pregătit. El spunea: ?Când mă duceam la ăsta?, zice, ?chiar dacă era consiliu cu miniștri, îi lăsa și venea să vorbească cu mine.? Foarte buni prieteni au fost, a ținut și el conferințe la Teatrul Național. Eu i-am dat colecția lui Siruni pentru că plecam la Dorohoi. Se publica și la Bazargic și la Silistra, în 30-50 de exemplare șapirografiate. Eu eram mare amator, vedeți, am și acum chestia asta, i-am dat-o lui Siruni. El a fost dus în Siberia. S-a întors pe urmă înapoi, a continuat mai departe activitatea. A fost dus în Siberia, s-a spus că e naționalist. Au fost vreo 30-40 de armeni duși în Siberia, unii au murit acolo. El s-a întors înapoi. Atunci eu îi spusesem ?Domnule, eu plec în Moldova, păstrează astea.? S-a schimbat, s-au speriat și au distrus tot, n-a rămas nimic.

– Cu arhiva lui Siruni ce s-a întâmplat?

– Ultima arhivă a fost dată statului, avea manuscrise de literatură, cred că e la Academie. Dar arhiva lui proprie, ce s-a întâmplat, el avea corespondență cu toți scriitorii pe vremuri, marii scriitori armeni, și arhiva asta, vreo câteva valize erau, o duce la Pitești. El a fost arestat și dus. Și ăla cheamă un armean, și ?Vezi ce faci?, și ăla arde toată arhiva. Când s-a întors ăla, plângea, domnule, zice ?Fiecare scrisoare de acolo, fiecare document, armenii din Armenia sovietică plătesc, zice, bani mulți pentru că îi interesează istoria, literatura armenească.? A ars tot. Plângea, domnule.

– Când a murit?

– A murit acum vreo 5-6 ani, a avut 83-84 de ani. Era foarte? un savant, domnule. Era prieten intim cu Iorga. Iorga a fost printre marile figuri ale contemporaneității, prin opera pe care a creat-o, a fost mare figură. Siruni mi-a povestit că a avut o memorie fenomenală, zice. ?El lua cărțile, zice, așa, parcă fotografia conținutul.? A fost un fenomen Iorga, domnule.

– Revenind la revista de elevi și la organizație, ce activități aveați?

– Domnule, toată chestia era că profesorii noștri au căutat să trezească la copii sentimentul național, asta a fost. Chestiile astea armenești, să vorbească între ei armenește, probabil ca să nu se deznaționalizeze. Vedeți, școală nu mai este, literatură nu mai este, nu mai vorbesc limba, asta e situația. Noi vorbeam armenește, făceam adunări, vorbeam.

– Profesorii de unde erau?

– Unii erau din Armenia. Au fugit când au venit rușii, alții erau din Turcia. Directorul nostru care ne-a dus la Capesius era Tirațian, își făcuse studiile în Germania și în Elveția, avea doctoratul luat în Elveția. Era prieten cu Capesius, altfel nu ne primea. Ne-a luat, și noi nu știam nici o boabă nemțește. Păi știți cum era, domnule, când ne-am dus, eram toți așezați în ultima bancă, venea profesorul nostru, doctorul Gross, ?Was machen Sie, Chinesen!"1 că noi nu știam o boabă. Dar am învățat.

– Dar, în afară de nemți, mai erau și alții acolo?

– Erau români și mai ales evrei, ei erau mulți, români puțini.

– Și ați stat acolo un an, doi la școala germană?

– Un an jumate. Unii au terminat la școala aceea. Noi, care eram în clasa a cincea, am plecat, care erau într-a șasea au rămas, și au terminat acolo. Dar fără drept de bacalaureat. Eu, v-am spus, am intrat direct la liceul românesc.

– După ce ați plecat de la școala armeană, mai aveați legături cu ceilalți copii armeni?

– Ne mai întâlneam, dar nu mai aveam legături cu organizația. Pe urmă am avut organizație ca studenți, asociația studenților armeni. Eram 50-60 de studenți armeni în București. De exemplu, actualul patriarh al armenilor era acolo, toți eram acolo. Am continuat în rândurile studenților, activitatea asta. Veneau și români. Spre exemplu, pe vremea aceea a venit Acterian, nu știu dacă ați auzit, era mare regizor, a venit, a ținut conferințe. Erau studenți armeni care nici nu știau armenește, știți. Era ca să aibă sentimentul.

– Dar ce ați organizat efectiv, concret?

– Conferințe se țineau, pe urmă erau petreceri, baluri, chestii de astea.

– Unde ați organizat aceste baluri?

– Tot acolo.

– Erau și din alte orașe?

– Categoric. Dar eram mai mult noi, care eram din Turcia veniți. Noi eram altfel. Erau armeni care erau născuți aici, ei nu erau ca noi. Erau mai detașați, nu știau problemele armenești, deși erau animați de anumite sentimente.

– Exista o solidaritate specială între armenii veniți din Turcia?

– Domnule, ne înțelegeam, domnule.

– Aveați aceleași amintiri, nu?

– Majoritatea nu suferiseră ce am avut eu, mulți erau născuți aici, în România, din centrele astea, Silistra, Bazargic. Alții, care erau din alte orașe, erau altfel, nu mai erau așa, crescuseră în alt mediu, în mediu românesc. Erau mai asimilați, nu erau ca noi. Să vă dau numărul de telefon al lui Zare. Apoi cu el numai de astea vorbim. Cincizeci la sută din discuțiile noastre, ce-i cu Armenia, ce e cu ăla, aceeași problemă. În orice caz, să știți că mulți nu cunosc aceste probleme. De exemplu, doctorul cu care ați vorbit, nu știe nimic. Puțini știu, dar? Eu prea mult am citit, am trăit viața asta. De altfel, Zare a luat și premii de la Erevan pentru chestii publicate în reviste, a primit și scrisoare de felicitare.

– Și dumneavoastră nu ați încercat să scrieți?

– Eu nu, adică n-am avut legături din astea cu Armenia sovietică, dar el e mereu în legătură cu ei.

– Mi-a spus Selian că cineva ar fi scris o istorie în armenește a masacrelor din Turcia.  Nu cumva știți cine?

– (Râde)

– Nu știți? De ce râdeți?

– Domnule, e o problemă foarte gingașă, să nu discutăm problema asta. Eu am încercat să scriu, este adevărat, dar nu popularizez acest lucru. Doar pentru mine, așa. Domnule, e ceva tragic, vă spun, am trăit prea crud, prea sever. Dacă vă spun că eu zece ani de zile noaptea deodată mă trezeam, credeam că mă omoară, a fost ceva groaznic. Dacă citești ziarele astea, ei se jură pe toți sfinții că ei nu au făcut nimic.

– Ați văzut cu ochii dumneavoastră armeni uciși?

– Pe drum erau împrăștiați copii mulți, mureau pe drum, nu puteau rezista, copii aruncați pe câmpuri? Este o foarte tristă poveste. Numai când vom muri noi și va veni altă generație, se va uita. Dar cei care au trăit astea, nu le pot uita. Este imposibil.

– Nici nu trebuie să se uite. 

– Probabil, domnul Zoltán, probabil chestiunile astea de care vă interesați v-au durut și pe dumneavoastră pe undeva, în fundul sufletului, poate aveți ceva. Un om care a suferit, numai acela știe, știți. A fost ceva groaznic. Eu am trăit toată viața în frică, chestii, ne omoară, ne omoară, aceeași fobie, știți. Asta a fost situația. În definitiv s-a rezolvat problema armeană prin distrugerea tuturora. Și turcii jură acum pe toți sfinții că ei n-au făcut nimic. Nu numai în ziarele astea, dar și în altele, că eu citesc tot ce-mi cade în mână. Și îmi pare foarte rău, e foarte trist, foarte trist, ce să mai vorbim. Asta e istoria armenilor, armeneșt