Toti nemtii sa se prezinte la prefectura cu buletinul? (Anna Fohreiter, 1908-?)

– În primul rând, unde și când v-ați născut?

– Eu m-am născut în 1908, la 1 septembrie, în Bucovina, în județul Câmpulung-Moldovenesc.

– În ce localitate?

-Moldovița.

– Au fost acolo mai multe familii de germani?

– Da, au fost multe familii de germani, au fost și polonezi, ș-au fost și unguri, au fost și ruteni, amestecat. Și evrei foarte mulți. La Moldovița, da. Au fost mai multe națiuni, așa amestecate.

– Când ați fost ultima oară la Moldovița?

– Ultima oară am fost acuma cam 14 ani, 13-14 ani.

– Da? Și i-ați mai găsit?

– Au fost foarte mulți plecați, în special nemți, care au fost plecați majoritatea, de acolo. Au fost, au emigrat. Însă n-am mai întâlnit din colegele mele de școală, cunoscuți. Și evrei foarte mulți au plecat de acolo. Majoritatea au fost evrei, acolo, și nemți, pentru că au fost comercianți, au avut magazine. A fost, este un sat mărișor, au fost două fobăre de cherestea, și magazine, cât ținea centrul, plin de magazine numai evreiești, au fost? Și tot așa, evreii au plecat și ei, mă rog, în Palestina, în Franța, în diferite țări ale lumii, au emigrat. Și așa că?

– Părinții dumneavoastră cu ce se ocupau?

– Tatăl meu a fost plecat în America, de mulți ani de zile, după ce m-am născut eu a plecat în America, și a plecat și mama, așa, m-a lăsat la bunica, urma să plecăm toată familia. În ?913, când s-a sunat mobilizarea, n-am putut să mai plecăm, pentru că s-a închis granițele și am rămas aicea. Tata a rămas în America, mama a venit înapoi ca să plecăm cu toții, tata a rămas acolo, mama a rămas aicea. Mama între timp a murit, în timpul războiului? Adică când a început războiul, a murit?

– Din ce cauză?

– Ea a făcut ciroză. Și pe mine m-au crescut bunicii.

– Ce vârstă aveați când a murit mama?

– Cinci ani.

– Ați mai avut frați sau surori?

– Nu, nu. Numai eu singură am fost, da. Numai eu singură.

– Mama dumneavoastră era tânără?

– Da. A avut cam în jur de 28 de ani. Am rămas la bunici, da, ei m-au crescut.

– Și acolo ați început și școala?

– Acolo am început și școala, da.

– Prin ?15 ați început, probabil. Deja începuse războiul.

– Da, da, începuse războiul, da, începuse războiul.

– Și la ce școală ați început?

– Păi, am avut o școală acolo, una pentru germani, una pentru români. Și eu am făcut școală germană. Pe urmă, când s-a anexat României Bucovina, că noi am fost sub austro-ungari, sigur că am renunțat prima la cetățenia austro-ungară, și am luat cetățenie română, și atunci am început să învățăm limba română. Mie mi-a plăcut foarte mult limba română, am învățat-o și foarte repede, adică în școală n-am învățat prea mult, pentru că s-a predat acolo ș?ț. Însă când am venit în București aicea, nu știam deloc românește. Și aicea am învățat foarte repede, și mi-a plăcut foarte mult, foarte mult, și de-abia aici am învățat limba română.

– Înseamnă că până la sfârșitul războiului tot în germană ați învățat.

– Da, da, cam până în ?18, da.

– Și după aceea imediat ați trecut la română, sau cum a fost?

– Da. Pe urmă, nu, adică eu am făcut zece clase, asta în timpul războiului, pe urmă am avut și întreruperi pentru că au fost întrerupte școlile în timpul războiului, am avut și întreruperi de doi ani de zile, și în ?9ș?ț am terminat școala, și în ?924 am venit în București.

– De ce ați venit tocmai în București?

– În București, pentru că am avut pe mătușa care, vă spun că a plecat în Germania, ea m-a luat în București aicea, și am zis ca să învăț dactilografia aici, și am intrat la un daușcole (?) din asta de dactilografiat la Dipleni, o firmă franceză șDuployenț.

– Care a fost prima familie la care ați stat?

– Prima familie a fost Paulmann, unde am stat acolo doi ani de zile. Și a doua a fost arhitectul Ciortan cu care am mers la Sinaia cu ei întotdeauna.

– Și cine? Pangratti a fost ministrul?

– Și Pangratti a fost atunci ministrul? nu mai știu ce fel de ministru a fost, că sunt mulți. Eu eram copil atunci, tânără, și nu mai țin minte așa de bine. Și pe urmă am fost la ministrul Pană, când am fost deja căsătorită, am rămas văduvă și asta a fost?

– Deci după arhitectul Ciortan, asta înseamnă cam prin ?27, nu?

– Nu, nu, nu a fost mai devreme, asta. A fost cam prin ?25-?26. A fost la Paulmann, pe urmă, după doi ani de zile, deci prin ?28-?30, am fost la Ciortan.

– Și când v-ați căsătorit, la ce vârstă?

– M-am căsătorit cam de tânără, de la Ciortan.

– Dacă ați fost ținută așa de sever, cum v-ați cunoscut cu soțul?

– Bine, a fost recomandat cineva care? Soțul meu a fost german, supus german. Și așa, prin recomandare m-am căsătorit, a fost un om foarte bun, foarte cumsecade. A avut și un servici foarte bun pe atuncea, la Institutul Special de Aerofotogrametrie. Și a avut un salariu pe atunci foarte bun, și așa că am decis să mă căsătoresc. A fost mai în vârstă, cu vreo 15 ani mai mare decât mine, însă am dus o viață foarte bună, a fost un om foarte cumsecade, foarte, n-a avut nici un viciu, a fost foarte apreciat în serviciul lui. Și așa că? el în 1940 a murit. A făcut uremie.

– Și, sigur, în timpul căsătoriei n-ați mai lucrat ca guvernantă.

– Nu, nu, nu. După ce a murit soțul meu, atunci în timpul războiului, am luat la Pană servici. La fostul ministru de agricultură. Am fost, vreo trei sau patru ani la ei.

– Până la terminarea războiului?

– Nu, nu, stați, că greșesc. La terminarea războiului am fost la Sibiu, că ne-am refugiat când a venit primul bombardament. Am plecat de la ei și m-am refugiat cu? A venit ginerele meu, se căsătorise fiica mea, și a venit ginerele meu de la Sibiu, că el a făcut armata acolo. Și a venit ginerele meu și m-a luat la Sibiu. Și am plecat la Sibiu. Acolo s-a terminat războiul, și am venit înapoi în București. A venit și ginerele meu de pe front acasă, și pe urmă am preluat iarăși serviciul.

– Și când v-ați întors de la Sibiu, unde ați fost, la ce familie?

– Când m-am întors de la Sibiu am fost la? am fost la doctorul Panaitescu, așa, profesor acuma? de medicină. Și pe urmă am fost, am fost la un colonel, Buleo (?), care a stat pe Brezoianu?

– E nume franțuzesc acesta?

– Păi nici eu nu știu ce fel de nume este. Buleo, da. A fost colonel. De aici am ieșit la pensie, am ieșit la pensie la 57 de ani. Am ieșit de vârstă, am ieșit. La ei am stat până la pensie. Am crescut, am mai terminat cu timpul încă o fetiță.

– Când ați ieșit la pensie, în ce an?

– Acuma, la 57 de ani, și acum am 77.

– Asta înseamnă că în urmă cu 20 de ani, în ?65.

– În ?65, da, da. Cu carte de muncă, cu vechime, plăteam fiscul, plăteam CAS-ul care se plătește pentru serviciul casnic. Și ca oricare salariat. Și am ieșit de acolo la pensie, și? Atuncea nu se știa dacă particulari din ăștia, dacă vor ieși la pensie, că pe regimul trecut nu ieșea la pensie, care erau cu serviciul în particular. Pe urmă eu n-am putut să dovedesc, că eu prima dată, primii ani eu n-am avut contract de muncă, pentru că nu știam, că dacă am să ies la pensie, nici nu se făcea contract de muncă atuncea. Cu contract de muncă asta a fost în ultimii ani, și am avut 7 ani și jumătate, așa am avut, și am ieșit la pensie. Pensie mică, dar cu timpul s-a mai mărit, și acum am ajuns la aproape 700 de lei.

– Foarte puțin.

– Puțin. Dar, ce să spun, dacă eu mă adresam mai din timp, și făceam contract? Am avut contract de ăsta la? De fapt noi, când soțul meu a plecat de la aviație, noi am deschis atelier fotografic la domiciliul nostru, și eu am plătit fiscul, adică percepția am plătit, am avut cu bonier, am fost în regulă, cu cărțulii, cu de-astea. Și după ce a venit regimul ăsta, și a fost ca să ieșim la pensie, am dovedit cu cărțulii că am cotizat, și au spus că nu se ia în considerație, pentru că am fost liber profesioniști, și asta nu se ia în considerație.

– Înseamnă că la aceste două familii după război ați stat foarte mult timp.

– Da, da, mult timp da. De fapt de la colonel am ieșit la pensie.

– Acolo ați stat mai mult decât la Panaitescu?

– Da, da, da.

– Ce specialitate avea Panaitescu?

– Ginecologie.

– M-ar interesa felul în care ați fost introdusă în munca asta de educatoare, fiindcă dumneavoastră n-aveați experiență.

– N-am avut experiență, însă singură? Asta a contat, pentru educarea copiilor, adică dacă tu însuți ai o educație de acasă, poți să-i dai și copilului care-l crești, poți să-i dai educație, nu? Conta foarte mult atunci limba germană, franceza, engleza. Erau limbi căutate. Și așa că? Prin ziar. Am găsit anunțuri în ziar, căutăm guvernantă, cu limba germană, franceză sau engleză, mă rog cum era.

– Ce condiții puneau în ziar? Numai atât scriau?

– Numai atâta, da. Și m-am prezentat la adresa respectivă, și sigur că atuncea discutam și pentru salariu, și aveam întreținere, masă, casă, totul aveam acolo.

– La primul loc, la Paulmann, v-ați dus probabil cu mătușa.

– Da, acolo m-am dus, primul a fost mai mult cunoștință, dar ceilalți au fost străini, luați de prin ziar. Și la Pană tot de pe ziar am luat.

– Care era la Paulmann programul de zi?

– Programul de zi? Sigur că a fost acasă soția, și el era foarte mult plecat, fiindcă era foarte căutat, pentru că era un pianist bun, a avut o orchestră a lui. Și sigur că avea muncă, avea mă rog, eu știu, avea diferite localuri unde cânta, n-aș putea să vă mai spun precis așa, însă a fost o viață așa, cum să spun, el cu serviciul lui, ea cu gospodăria. Avea o fetiță de la țară care făcea treburile astea mai? mă rog, vase de spălat, de făcut curățenie în casă. Însă ea, soția, ea se ocupa cu gătitul mâncării, asta. Eu eram numai cu fetița, numai cu fetița.

– Și cu fetița ce program aveați?

 

– Dimineața, când se scula, îi dădeam să mănânce, o spălam, o îmbrăcam, îi dădeam să mănânce, și după ce mânca, luam pentru masa de zece, luam ceva să-i dau, și mă duceam în Cișmigiu cu ea. Că aveam aproape, că ei stăteau pe Brezoianu. Și de la Cișmigiu veneam acasă, îi dădeam să mănânce, o culcam, pe urmă treceam noi la masă, sigur, familia, și după ce mă culcam și eu după-masă, și când se scula fetița, era masa de după-masă, îi dădeam să mănânce, o îmbrăcam, și iar plecam cu ea în Cișmigiu. Cam asta era?

– Dar iarna ce făceați?

– Iarna plecam, nu mult, o oră, o oră jumătate, iarna nu puteai să mergi mult afară. O oră, o oră jumătate. Ne plimbam, că eram prin centru, mai mă uitam la vitrine, încolo-încoace, timpul trecea. Tot timpul trebuia să-i explici. Tocmai aicea, doamna Panaitescu de multe ori mă ruga să plec cu ei, că ei aveau mașina lor, că să plec cu ei, după ora de serviciu, să plec cu ei la Băneasa, să vedem decolarea avioanelor. Și am spus ?Doamna Panaitescu, eu vreau acuma să plec acasă. Mi-e destul de azi de dimineața și până la ora asta, de ce să mai merg cu dumneavoastră?? ?Nu, doamna Ani, vă rog să veniți cu noi, că așa frumos știți să-i explicați lui Ina, la fetiță, toate lucrurile, și vă rog foarte mult să veniți cu noi.? Și nu scăpam, trebuia să merg cu ei. Ea și înregistra pe bandă cum vorbesc cu ei, mi-s foarte dragi, foarte dragi copiii, și m-am ocupat și foarte mult de copiii care-i aveam sub supravegherea mea. Vă spun că eu întâi am avut mai mari. Copii mari. 5-6 ani, sigur că da. 4-5-6 ani. Și astea mari sigur că a trebuit? Pe urmă cu timpul s-a cerut referințe. Dacă vrei să mergi la Pană, a fost publicat în ziar. M-am prezentat, și s-a cerut referințe, unde am fost. Și eu m-am bucurat de referințe foarte frumoase. Așa, și am uitat să vă spun că am mai fost și la tovarășul Mircea Malița. El m-a scos dintr-un servici, a venit la mine unde am avut servici și m-a întrebat ce salariu am aicea, nu mai țin minte cum a fost salariul atuncea, ei, zice ?Doamna Ani, noi vă dăm dublu.? Foarte bine. A plecat pe urmă în Statele Unite.

– Asta a fost după pensionare.

– Da, da, după pensionare a fost, da.

– Dar domnul Malița nu știa germană? Știu că franceză vorbește perfect.

– Nu, germană nu știa. Tatăl lui a fost advocat, și ei au stat pe lângă unde este Leonida. Și au plecat pe urmă la New York de aicea, și s-au stabilit acolo, ani de zile au stat acolo. A fost ambasador, cred, când a fost plecat acolo, la ambasadă. Acolo s-a mai născut o fetiță, a doua fetiță a născut-o acolo.

– Să mai rămânem la Paulmann. El lipsea destul de mult, dar exersa și acasă, avea pian?

– Da, da, făcea exerciții, ținea și orchestră, da, și făcea și exerciții acasă, că dacă, de exemplu, avea un tratament pentru a doua zi, ei cu două zile înainte făceau exercițiu.

– Era o casă mare probabil.

– Avea da, avea patru camere mari, da. Și dependințe.

– Cine își permitea să aibă guvernantă?

– Bine, numai oameni care a aveau salariu, și salariu mai mare. Sau venit mai mare.

– Cam ce venit trebuia să aibă ca să-și permită luxul ăsta? Un profesor de liceu își putea permite? Sau nu știți asta?

– Nu știu asta. În orice caz? Medici, probabil. Sigur că medicii, și dac-a fost profesori, sau mai știu, cum a fost arhitectul ăsta, Ciortan? sigur, care avea salarii mari își putea să-și permită să ție guvernantă. Mai a fost și atuncea moșieri, care au avut moșie, sigur că ăștia au fost oameni care au avut bani, nu? Și își puteau permite acest lux. Mai înainte se aducea și din Germania, se aducea guvernantă de acolo. Eu când am fost afară la Ciortan, acolo fostul ministru ăsta Pangratti a avut o nemțoaică, tot guvernantă, adică ea n-a fost guvernantă, ea n-a fost Fräulein, a fost Schwester1. A fost la nou-născuți. Și ea a fost adusă de la Viena. Special. Da. Pe urmă ea a dus-o cam prost la Pangratti acolo, a fost o familie foarte așa? nu știu, o viață neliniștită a fost la ei, nu știu. Și nu i-a plăcut, și ea nu putea să scape de ei, pentru că avea angajament făcut acolo. Și nu putea să scape, și într-o noapte a fugit de la ei! (Râde) Nu știu unde a plecat. Eu n-am mai dat de ea. S-a angajat mai departe, în altă parte în București, sau a plecat înapoi, asta n-aș putea să știu. A dispărut peste noapte. De dimineață a venit Pangratti foarte înfuriat la mine, că ?Fräulein Anni, nu știți ce s-a făcut cu Schwester, că a plecat.? ?Nu știu nimica, domnule Pangratti, nu, nu știu, că ea nu mi-a spus nimic.?

– La Sinaia s-a întâmplat?

– La Sinaia, acolo, la Sinaia s-a întâmplat. Da.

– În Cișmigiu probabil, veneau și alte?

– Veneau și alte guvernante, veneau Fräulein, și veneau și Schwester, care Schwester erau cu nou-născuți, care purtau, de fapt, ele purtau uniformă. Da, cu voal bleu marin, și aici cu bandă, cum sunt de exemplu, cum era la spitalul francez, acolo la Șosea, cum purtau maicile așa o uniformă?

– Ați purtat și dumneavoastră?

– Nu, pe urmă când am fost eu Schwester, adică am trecut de la Fräulein la Schwester – că eu n-am făcut școală de Schwester, dar m-am perfecționat cu timpul, și am avut pe urmă numai nou-născuți – nu se mai purta uniforma asta.

– Asta a fost prin anii ?20.

– Da, da, atunci era modern, toate, și halate albe, și cu voal, și cu bandă albă aicea. Era uniforma lor, care erau la nou-născuți. Și astea erau numai la oamenii ăștia cu situație mare, cu salarii mari. Am avut foarte multe cunoștințe, multe cunoștințe.

– Mai cunoașteți pe vreuna acum?

– Nu mai cunosc pe nimenea, dacă n-am mai mers la servici, n-am mai ținut legătura cu ele. Cred că au fost în vârstă, unele mai în vârstă decât mine, și care nu mai sunt în viață astăzi. Sau nu ne-am mai întâlnit. Unele au plecat de aici, din București, altele au plecat în Germania, că au avut rude acolo, în Germania, așa că nu am mai dat de ele.

– Cu alte guvernante, de franceză sau de engleză, ați făcut cunoștință vreodată?

– Am făcut cunoștință, însă noi mai mult ne-am strâns grupul nostru de germane.

– Și acest grup de guvernante germane avea legături cu colonia germană de aici din București?

– Asta n-aș putea să spun. Eu n-am avut nici o legătură, nu. Nici n-am avut timp, pentru că dimineața la opt, când am fost internă, sigur că am fost toată ziua, aveam o singură zi pe săptămână, doar duminică aveam liber o jumătate de zi. Foarte ocupată am fost, și pe urmă, când am fost externă, sigur că până dimineață la opt și până la patru jumătate, cinci, veneam acasă, de-abia puteam să fac pentru mine ce am de făcut, și așa că n-am mai avut timp ca să mai frecventez și?

– De la familia Paulmann de ce ați plecat? Au renunțat ei la dumneavoastră?

– Nu, mi-am găsit eu în altă parte loc mai bun. Mă duceam acolo unde se oferea salariu mai mare.

– Și Ciortan a oferit salariu mai mare?

– Da. Da, da. Doi copii am avut acolo. Un băiețel de doi ani jumătate și o fetiță de trei ani jumătate.

– I-ați crescut aproape până la școală.

– Da, da. Pe fetiță chiar până la școală.

– Au învățat nemțește până au ajuns acolo?

– Au învățat, pentru că vorbeam doar nemțește cu ei, numai nemțește.

– Acolo care era programul zilei?

– Programul la Ciortan a fost, că el dac-a fost profesor la școala de arhitectură, și a avut serviciu, și el a mai fost și la finanțe? nu știu ce a fost el pe atunci. Nu mai țin minte, că sunt atâția ani, vă închipuiți. Acolo a fost că la un moment dat venea șoferul, pe la ora zece, și mă lua pe mine cu copiii, și ne ducea la Șosea. Luam mâncare de zece și?

– Nu la Cișmigiu?

– Nu. Mergeam la Șosea. Și acolo mă plimbam cu copii, stăteam la aer curat, pe la 12, 12 și ceva, ne aducea acasă. După masă sigur că ori stăteam în curte, că avea curte frumoasă, stăteam în curte, mai luam o carte, mai citeam, copiii se mai juca, și dimineața asta a fost, că eram plecată la Șosea vara. Și iarna ne duceam la Șosea, ne dădeam drumul, ieșeam din mașină, și mă plimbam cu copiii, ne plimbam în frig.

– Acolo ce personal mai era?

– A, a avut bucătăreasă și a avut fată în casă.

– Duceau casă mare, probabil?

– Da, casă mare, sigur că da. Eu nici nu m-am dus la familii din astea mai așa, nu mă duceam pentru că nu avem nici tratamentul ăsta, ce aveam în casele astea, eram servită, vorba ceea, la masă, tot timpul bunătăți, și pe urmă atât, eu nu aveam nici o tangență cu bucătăria, cu nimica, pe mine nu mă interesa treaba asta. Nu, pe mine copiii, atât. Copiii. Educația copiilor, vorbit germana cu ei?

– Ciortan știa germană?

– Nu, nici el, nici ea nu știa germană. Știa puțin germană, știa cumnata, adică cumnata lui Ciortan, sora lui doamna Ciortan. Ea cunoștea puțin, nu prea bine germana, însă totuși cunoștea puțin germana. Am fost și la Mihail Sebastian, adică la fratele lui Mihail Sebastian. Asta a fost pe la?

– Al scriitorului?

– Da, scriitorul, da. Asta a fost acuma 27 de ani, exact, că atunci s-a născut nepotul meu. O familie foarte, foarte cumsecade, evrei, însă foarte, foarte cumsecade, oameni foarte civilizați, foarte finuți. Foarte apreciată am fost când s-a născut băiatul, și s-a născut prematur. Și eu eram cu fetița, era mică, acuma aveam din astea nou-născuți, am luat-o de la zece zile. Și-i făceam baie, și îi făceam masare, gimnastică, și tocmai o îmbrăcam și a venit domnu? Benu, adică tatăl fetiței, și m-a luat de gât, și m-a pupat, și: ?Doamna Ani, să vă trăiască.? ?Da? ce s-a întâmplat domnu? Benu, ce să-mi trăiască, nu înțeleg!? ?Păi, cum, zice, nu știți că aveți un nepot, că a născut fiica dumneavoastră, zice, că a dat ginerele telefon, și aveți un nepot. A născut un băiat.? ?Da, vă mulțumesc frumos, și sunt foarte bucuroasă?, și după ce trebuia să iasă fiică-mea de la spital, doamna Bebe s-a dus, atunci erau cofetăriile particulare, și a cumpărat un carton mare de prăjituri de la Capșa, așa, și un buchet de flori. Și a spus ?Doamna Ani, știu că mâine vine fiica dumneavoastră de la spital acasă, și asta este cadou din partea noastră, să-i duceți, un carton de prăjituri și flori.? Pe urmă fetița a avut un coșuleț unde a dormit până la trei luni de zile, și pe urmă trecea în pătuț. Coșulețul nou-nouț, cu baldachin, foarte frumos, cu 24 de scutece, cămășuțe, cu toată lenjeria. Mi-a înzestrat băiatul din cap până în picioare, cu coșuleț cu tot. Hai, acuma n-am cântar, că trebuia să cântărească să vadă cât, cât pot să sugă din sânul mamei. Zice ?Uite, doamna Ani, vă dăm noi cântarul, zice, cât aveți nevoie.? Pe urmă ne-am cumpărat cântarul nostru. Însă vă spun, niște oameni excepționali, excepționali!

– Să rămânem încă la familia Ciortan. Acest profesor lucra și acasă, avea planșe, desena?

– Nu, acasă nu lucra, că era școala acolo, și a avut și locuință în incinta clădirii, acolo. Când a făcut școala mare de arhitectură, pe urmă ei au făcut o casă mare. Înainte au fost pe Brezoianu. De la Universul puțin, unde a fost Universul, mă rog, acuma nu știu ce-i, așa, puțin mai sus, pe dreapta, a fost școală de arhitectură atunci. Bine, o școală mică atunci, că nici n-au avut spațiu pentru școală mare. Pe urmă au făcut școala mare care este pe Biserica Enei. Și Ciortan și-a făcut o casă mare, gen vilă, pe strada Maicii Domnului, pe atunci parcă așa-i spunea la strada aceea, dar eu n-am mai fost la ei atuncea, nu am mai fost la ei. Ei au avut o fetiță, băiețelul și s-a mai născut o fetiță. Mă duceam acolo, vedeam copii, însă nu mai eram în serviciul lor. Pe urmă ei n-au mai ținut guvernantă. La fetița astalaltă, care s-a născut pe urmă. Ceilalți erau de acum mai mari, că a trecut o perioadă, o lungă perioadă după copiii aceștia a născut pe fetița astalaltă.

– La această familie veneau mulți musafiri?

– Nu, nu veneau musafiri, erau oameni foarte retrași, singurul prieten care a fost fostul ministru ăsta Pangratti, care a stat tot în clădirea asta, că el mi se pare că, el a fost la finanțe mi se pare. Ciortan ăsta a fost și profesor, și arhitect, și a fost și la Ministerul de Finanțe, nu știu ce a fost el acolo, director, nu știu ce a fost. A avut trei servicii el.

– Este o stradă lângă televiziune, strada Pangratti. Are vreo legătură?

– Păi poa? să fie, nu știu, că-i numele lui. Nu știu asta. N-aș putea să spun. Știu însă că Pangratti însuși, el ca tată, a fost un tată cam prea vârstnic pentru un copil așa mic. El a fost în vârstă de acuma. Nici ea n-a fost așa femeie tânără când i-a născut fetița asta. Au fost oameni de acum așa la vreo patruzeci și ceva de ani.

– Și aici în București locuiau rude în aceeași casă?

– Nu era, era Ciortan aicea, și Pangratti dincolo, vizavi. Era un culoar lung, și acolo locuia Pangratti. Și de aceea și i-au închiriat vila lor la Sinaia, adică apartamentul de la vila din Sinaia, era chiar deasupra băilor.

– Și acolo v-ați căsătorit. Soțul a fost supus german sau austriac?

– Nu, german.

– Cum a ajuns aici?

– El a ajuns în timpul primului război mondial, a ajuns el aicea. El a fost adus de fapt ca specialist. Ei, și aicea, la aviație, unde a fost, a fost angajat ca specialist. Ca șeful laboratorului și, clasa I, și profesorul pentru ucenici și pentru copiii de trupă. Și am avut și locuință, am avut locuință la bloc pe str. Petre Poni, ne-a dat și locuință acolo, la etaj am avut locuință gratis.

– Și când a ieșit la pensie din armată?

– El n-a ieșit, el, de-aia n-am rămas cu pensie după el, pentru că el n-a putut să intre în buget, știți că erau bugetari, și erau diurniști. N-a putut să intre în buget, pentru că el era supus străin, și nu s-a putut.

– Dar n-a vrut să-și ia cetățenia română?

– Da, el a vrut, el a renunțat la cetățenia germană, și a trebuit să facă un stagiu de 10 ani. A făcut stagiu de 10 ani, și după ce a făcut stagiul de zece ani, i-a cerut, mă rog, guvernul de atuncea, conducerea de atuncea i-a cerut să mai plătească o taxă de 15 sau 20.000 de lei. El n-a putut să mai plătească taxa asta, în plus, el a înțeles că dacă a renunțat la cetățenia lui, automat i se dă cetățenia română, însă ei au vrut probabil să profite, eu știu, n-au vrut, i-au zis că trebuie să plătească o taxă de 15 sau 20.000 de lei, atunci sigur că erau bani mulți 20.000 de lei. Și el n-a putut să plătească acești bani, și a rămas așa, a făcut stagiul, însă a murit ca cetățean german.

– În ?29 v-ați căsătorit, chiar când a fost criza cea mare.

– Da. Dar el a avut salariul bun atuncea, ca maistru principal clasa întâia și șeful laboratorului, el când s-a angajat la secția asta, a venit, a fost generalul, nu mai știu ce general a fost, el a făcut la Pipera, servici acolo. Și pe urmă a spus că laboratorul de la Pipera nu mai corespunde, pe urmă s-a mutat pe? nu mai știu cum îi spunea? strada, pe Buzești, pe acolo pe undeva, nu mai țin minte cum îi spunea la strada aia, și acolo a protestat susținând că nu se mai poate lucra în laborator, trebuie laborator mai mare. Și pe urmă s-a mutat în Petre Poni aicea, unde au fost birouri mai multe, și sigur că s-a lucrat din avion, s-au lucrat terenuri, a avut o lucrare cu ministerul industriei și comerțului, care s-a făcut lucrări din avion, terenuri.

– Deci nu pentru armată lucra el.

– Pentru armată lucra. Pentru armată lucra. Și când s-a angajat aicea? El n-a fost militar. El a fost ca civil în cadrul armatei, însă civil. Și când a venit generalul, nu mai țin minte cum îl chema pe general, care aparținea de acea secție, și a întrebat, s-a instalat la laborator, și-a făcut biroul, și generalul a venit și a spus ?Domnule Strauch, vă rog, zice, să??

– Strauch?

– Da, Strauch. Pentru că eu mi-am reluat numele meu de familie, pentru că el a fost supus german și după, în timpul războiului mi-am reluat iarăși numele de fată. Și a întrebat ?Domnule Strauch, vă rog să spuneți cât vreți dumneavoastră pentru salariu.? Și soțul meu a spus ?D-le general, las la plăcerea dumneavoastră.? Și atunci generalul a spus ?Domnule Strauch, noi vă oferim 15.000 de lei salariu de bază, și plus 3.000 de lei diurnă când vă deplasați. Sunteți mulțumit?? ?Mulțumit domnule general, foarte mulțumit.? Și a fost, a avut un salariu de 15.000 lunar, plus 3.000 de lei diurnă când pleca, de regulă pe la Ploiești, făcea lucrări, și așa că el a avut un salariu foarte bun. Atunci ne-am cumpărat și căsuța aceea acolo, pe urmă sigur că a venit un ordin, că el fiind supus străin n-a putut să mai fie în acest servici, și și-a dat demisia. Și-a dat demisia, și pe urmă ne-am deschis atelierul nostru, acasă, în Rahova.

– El putea să fotografieze și în particular?

– Da. Are certificat foarte frumos de la secția trei, foarte frumos. A fost și profesor pentru ucenici, de viitori fotografi, de aeronautică, și? El a făcut academie de, de asta de chimie în Germania. Și așa că de aceea a fost și ca specialist angajat aicea.

– De ce nu s-a întors niciodată în Germania?

– El a vrut să plece înainte, cu un an de zile înainte să moară, cam prin ?38 a fost asta, a vrut să plecăm în Germania, dar eu, cum vă spun, mi-a fost drag aici, că aici m-am născut, aici am crescut, am avut atunci și rudele aicea, nici atâta n-aș fi vrut să plec. El a vrut să plecăm, dar eu n-am vrut să plec. Atuncea a renunțat și el să plecăm, și?

– Nici după ce v-ați căsătorit nu ați frecventat societățile germane?

– Nu, nu.

– Nici la balurile lor n-ați fost?

– Nu, nu, nu. nu, nu.

– Nici înainte de căsătorie?

– Nici înainte, nici după, nu. Și nici soțul. Noi când am avut timp liber, aveam cunoștințe foarte multe, și mergeam cu cunoștințe la un restaurant, la filme cel puțin, aproape nu scăpam un film să nu-l vedem. Asta ne era distracția noastră în timpul liber, după servici.

– Aveați un cerc de prieteni?

– Da. Am avut ofițeri, tot ofițeri.

– Și nu germani.

– Români. Toți români. Am și avut, atunci sigur că plecau în străinătate, făceau studiile, ofițerii în străinătate, și ne scria de la Dresda, de acolo ilustrate, ?Salutări, domnule Strauch, de la frumoasa Dresda?, și am avut un cerc așa, numai de ofițeri. Pe urmă am cunoscut un colonel, a fost înainte să mă iau eu cu soțul meu, farmacist. Colonel farmacist. Și prin el am cunoscut tot așa un cerc de, tot farmaciști, ofițeri farmaciști, pe urmă m-am căsătorit, și am cunoscut familiile lor, soțiile, și așa ne-am format un grup de 15-16 persoane cu care mergeam la restaurant?

– Care era restaurantul preferat.

– Preferat era Trocadero, era Carpați?

– Carpați unde era?

– Carpați vizavi. Că trecea tramvaiul 15, trecea, chiar în fața restaurantului, oprea acolo, Carpați? Nu mai este de mulți ani, de mulți ani. N-ați mai apucat. Oprea și tramvaiul 15. Mergea tramvai, și cobora în jos, pe urmă Piața Națiunii, și pe urmă pe Rahova. A fost tramvai electric, ăsta care venea de la gară, era electric. Ăsta cu cai mergea pe alte străzi, pe C.A. Rosetti, nu știu pe unde mai, pe Viilor, acolo mergeau. Așa, mergeau și pe Brezoianu. Când eram la Paulmann era ăsta cu cai, tramvaiul cu cai, și schimba caii la vechea, cum îi spune, vamă. La vechea vamă unde a fost prefectura, așa, jos, a fost vama, a fost vechea vamă, așa. Acolo schimba caii de la tramvai ca să meargă până la piața de flori?. Sfântu? Gheorghe. Acolo, la biserica Sfântu? Gheorghe, acolo întorcea. Da.

– Probabil că după ce v-ați căsătorit viața dumneavoastră s-a schimbat foarte mult, trăiați foarte lejer, nu trebuia să aveți grijă?

– Da, de nimic. Eu în timpul războiului n-am știut ce-i aia criză sau să mă duc să stau la cozi, pentru că mi s-a pus pe masă, gata toate, pregătite. N-am avut probleme.

– La ministrul Pană v-ați angajat imediat după moartea soțului dumneavoastră?

– Nu, eu am mai ținut atelierul până a început, până înainte de război, până-n ?41. Până să înceapă războiul am ținut atelierul. După asta am plecat la Pană.

– Aveați ucenic la atelierul de fotografie?

– Nu, n-am avut ucenic.

– Și dumneavoastră ați învățat să fotografiați?

– Da, da. M-am specializat pentru copii. Eu fotografiam copiii. Pentru că ei sunt mai neastâmpărați, nu stau, și eu am avut foarte multă răbdare, am avut o verișoară, care a stat trei ani la noi, de a învățat meseria, care e plecată și ea în Germania, Luminița, ea a stat la noi, și ea avea cărțulie. Și ea era înscrisă că trebuia să plătim pentru că era percepția, că nu era lăsată cinematelierul așa, fără să plătim percepția. Și ea a stat trei ani de zile la noi, și a învățat și ea meseria, și când a plecat în Germania, a învățat și retușul, și acolo s-a angajat într-un atelier fotografic, când a ajuns în Germania.

– Și în ?41 de ce ați renunțat?

– Am renunțat, am închiriat tot la un fotograf, am încuiat prăvălia, cum vă spuneam, că a venit ginerele meu, și m-a luat că era vorba că de 4 aprilie va fi bombardat Bucureștiul. Am plecat la Sibiu atuncea, după ce, asta a fost după război la Pană, când m-am angajat. Nu în timpul războiului a fost asta, dar stați că nu-mi mai aduc aminte cum a fost asta. Pe timpul Antonescu? Pe timpul Antonescu, așa. Dar asta a fost după război.

– Ce anume?

– Antonescu a fost după război. Nu, când a fost el, mareșalul Antonescu?

– Din ?40, iarna, până în ?44, 23 August, când a fost dat jos.

– Atuncea, în intervalul ăsta am fost eu la Pană. Atunci, în intervalul ăsta.

– La Pană câți copii erau?

– Doi. O fetiță de trei ani și celălaltu? s-a născut atuncea. Și a zis doamna Pană ?Nu se poate, doamna Ani, eu nu vă las să plecați, Doamne ferește, trebuie să vă angajați la noi, ce mai știu eu și ce știți dumneavoastră, o să meargă treaba.? Și, în sfârșit, m-am gândit ca să o refuz, și când s-a născut copilul, a venit moașa să scalde copilul, și pe urmă mi-a dat în primire, să-l scald eu, să-l îmbrac, am dat un examen aici, sigur că am avut palpitații, că atunci când am crescut copilul meu erau alte vremuri, altfel creșteam, acuma după medic, după prescripții medicale, după, mă rog, și, sigur am îmbrăcat copilul, l-am scăldat, copilul nu plângea, astalaltă, fetița stătea lângă cadă și zicea ?Ia uite, mami, zice, că dacă tanti Ani face baie, zice, băiețelul nu plânge, și când face tanti moașa, plânge? (râde). Și, după ce-am scăldat copilul, l-am îmbrăcat, tot, și așa spune, de ce spuneți că nu știți. Știți foarte bine. Și așa am rămas la Pană.

– Fiind ministru, și familia avea probabil alte obiceiuri decât la profesorul universitar, Ciortan, sau mai ales la muzician?

– Păi, acuma sigur că, fiind ministru, sigur că acolo era? Pană atunci era urmărit, era urmărit de regimul ăsta, nu știu? Ei au fost și niște oameni foarte răi. Pană. Da. Foarte răi. Și au fost mari moșieri, și la moșie cred că s-a purtat foarte urât cu oamenii. Așa am auzit eu.

– Nevastă-sa era mai blândă?

– Foarte cumsecade. Excepțională femeie. Ea a stat acolo pentru că n-a avut încotro. Dar ea n-a fost mulțumită acolo. Eu și de aia am plecat de acolo, nu numai din cauza bătrânei am plecat de acolo. A fost o femeie foarte? Umbla cu cheile la, la? legate aicea. La prânz era mâncare, că venea feciorul, și servea. Un rând se servea, era, prima dată, mă rog, cu țuică, deci cu țuică bună, că ei dacă aveau moșie, avea vie, avea? Pe urmă sigur că venea primul fel, era supă, era ciorbă sau ce era, pe urmă era mâncare, pe urmă era friptură. Pe urmă era desertul, pe urmă era cafeaua. Și venea, și te servea, dacă mai voiai mai dădea un tur în jur, că eram 13-14 persoane la masă.

– Cine?

– Era fratele cu soția, era cumnatul, altul, tot rudă de-a lor, a fost tot Mihalache, sau nu știu cum îi spunea, tot un, un ministru a fost pe atuncea, rude de-ale lor, erau soțul, soțiile și cu mine, și bătrânii, s-a strâns, erau 13-14 persoane.

– Părinții lui Pană stăteau acolo?

– Părinții lui Pană, da. Părinții lui Pană. Și bătrâna era foarte? De exemplu, eu aveam liber o dată pe săptămână, duminică, mă duceam acasă, așa. Stăteam cu fiică-mea. Și seara sigur că trebuiam să viu, pentru că era copilul mic, trebuiam să am grije, dormeam cu amândoi copiii, aveam cameră separată cu copiii, și noaptea trebuiam să duc la mama copilul pentru alăptat.

 Și când veneam, mă duceam în sufragerie, să văd masă pusă, să mănânc ceva. Nimica. Și-am întrebat pe bucătăreasă, zic ?Madam Maria, doamna mare nu mi-a lăsat nimic de mâncare?? ?Nu știu, Ani, nu știu, n-am avut nimica, nu mi-a spus nimica.? ?Păi, zic, eu muncesc și noaptea, și cum să, adică să mă culc nemâncată, sunt obligată să mănânc acasă la mine, când eu fac serviciu aicea?!? Și a doua săptămână când am fost liberă, am venit tot așa seara, și m-am dus în sufragerie, mi-a spus bucătăreasa, zice ?Mergeți în sufragerie, că v-a pus doamna mare, v-a pus să mâncați.? Când m-am dus în sufragerie era două cepe, că era pe timpul ăsta, în primăvară, două cepe, o bucățică mică așa de brânză, și un ou, și două ridichi. Așa. Și i-am spus la bucătăreasă ?Te rog foarte mult să-i spui, că eu nu mai dau șochiiț cu doamna mare, dar mâine dimineață să-i spui te rog, dacă o întâlnești, să-i spui că eu îi mulțumesc pentru masă, dar eu nu sunt mulțumită cu această masă. Eu nu muncesc pentru două ridichi și două cepe! Eu muncesc și noaptea, și eu trebuie să mă hrănesc, să mănânc.? Și sigur că pe urmă eu m-am plâns lui Cristinel Pană, am spus ?Doamnă Cristinel, nu sunt mulțumită, uitați așa, așa.? După-masa, dacă ți-era foame, nu puteai o bucățică de pâine să iei, pentru că era totul încuiat la cămară. Prânzul era mâncare, ce să spun, cum vă spun, trei-patru feluri, însă după-masă nu puteai nici o bucățică de pâine. Da. Și erau foarte? ăsta, băiatul lui Pană, unul din băieții lui Pană, a fost omorât. Acum nu se știe, că ei au presupus că rușii, dar eu nu cred. Cred că au fost totuși, români au fost, din sat de acolo, de unde au avut ei moșie. El a fost foarte, un om foarte rău, și țăranii au avut probabil necaz pe el. Și ei, când a fost cu războiul atuncea, ei au dus lăzi așa, au dus la țară, ca să salveze, mă rog, așa, lucruri de valoare, de aicea, nu știu ce o fi având ei în astea?..

– Unde au avut casa?

– Pe Jules Michelet. Știți unde, unde e Leonida. Unde a stat Dacian, a stat și el acolo. Are un nume franțuzesc. Jules Michelet. Acolo a avut casă foarte frumoasă. Jos a stat, a stat – nu mai știu la ce număr – jos a stat ăsta, care a avut Teatrul Alhambra, Vlăduianu. Vlăduianu a fost unchiul lui Cristinel Pană. Așa. Și pe urmă el a plecat în Cairo cu trupa, și acolo nu știu ce s-a întâmplat, că n-a reușit să joace acolo cu trupa lui, nu știu, nu știu, nu mai știu ce a fost, și el a venit foarte decepționat, că el a cheltuit foarte mulți bani, a rămas dator acolo, i-a oprit ăsta, îmbrăcămintea artiștilor, toate astea de la trupă, toate îmbrăcămintea, și el a venit aici foarte decepționat și s-a împușcat. La Cairo, acolo a făcut datorii. Acolo a pierdut mult, mult, mult a pierdut și decepționat el pe urmă s-a împușcat, dar a fost un om foarte cumsecade, foarte corect, de fapt, el a făcut foarte multe pentru țara asta, a făcut șosele, a reparat? câte a făcut el, multe lucruri, nu mai știu, din banii lui. Vlăduianu, da? Teatrul ăsta Alhambra, în dosul Poștei mari, a fost al lui, proprietatea lui. Și pe urmă soția lui s-a căsătorit cu Dacian, și a făcut două fetițe, dar numai de una vorbește, că tot așa au luat și ei guvernantă, Schwester, și am fost împreună în aceeași casă, știu că au fost gemene două fete, dar nu știu de ce vorbește numai de Elena, cea care este balerină? De cealaltă nu vorbește. Nu știu, nu pot să înțeleg despre ce, de ce? Dar eu știu că doi copii, gemeni a avut, că doar eu am fost acolo în casă, când s-a născut aceste fete. Cine știe ce o fi fost?

– Și deci ați stat aici practic până-n ?44, nu? Până se apropia frontul.

– Da, da, frontul, da. Pe urmă am plecat la Sibiu, deci am plecat la Sibiu.

– La Sibiu, când au venit rușii, au fost ridicați imediat bărbații nemți, sau asta s-a întâmplat mai târziu?

– Mai târziu. Puțin mai târziu au fost ridicați femei și bărbați. Au fost ridicați de la serviciu, de la?

– Și aici în București?

– Nu. Eu am fost la Sibiu când a fost ridicarea nemților, și a venit un ordin ca toți nemții să se prezinte la prefectură, pe atunci prefectură, cu buletinul. Eu m-am dus acolo la prefectură cu buletinul, și buletinul meu a fost din București, de aici, cu strada unde stau eu în București.

Eu am prezentat buletinul, și aceea vrea să treacă, funcționara să treacă, și eu zic ?Duduie, zic, eu nu, eu nu stau pe strada asta. Asta-i de la București, eu stau pe strada Ulciorului.? ?Lăsați, doamnă, zice, că-i bine așa.? Și mi-a trecut strada, pe atunci Marele Voievod Mihai, așa îi spunea la strada unde am stat eu. Ei când m-au căutat, au căutat strada Voievodul Mihai, și n-a găsit-o în Sibiu, și nu m-a găsit nici pe mine. Și așa că am scăpat. Eu îi tot dădeam funcționarei că nu e bine, și ea a zis ?Lăsați, doamnă că e bine. Lăsați că-i bine așa!? Ăsta-i norocul meu, știți. Și așa că am scăpat neridicată. Fiica mea n-a fost ridicată, că ea a fost căsătorită cu un român, și a purtat nume românesc, el a fost și pe front, am avut și rechiziționată cameră, pentru că el a fost pe front, am avut drept de rechiziționare a camerei, unde am stat la Sibiu, acolo, și așa că ea n-a avut probleme, și-a scăpat.

– Fiica dumneavoastră s-a căsătorit foarte devreme, nu?

– Da, și ea s-a căsătorit foarte repede. Da. În ?40 și, în ?26, s-a născut ea. Că eu am făcut-o după? după, n-am făcut imediat pe fiica mea când m-am căsătorit.

– Dumneavoastră ați venit la vârsta de 15 ani în București, și peste doi ani v-ați căsătorit.

– Da, la 17 ani, da.

– Atunci când ați avut timp să stați și la Paulmann, și la Ciortan, să vă căsătoriți, și să aveți și o fată căsătorită?

– Păi, am stat doi ani, pe urmă, după ce m-am căsătorit cu soțul meu, am mai avut, am fost la? nu la Ciortan am fost înainte? Dar stați, că n-a fost atâta timp cât am stat la Paulmann. Nu. Nu mai țin minte, că asta a fost de atâta timp, vă închipuiți. Atâția ani de zile, numai le încurc, pentru că sunt servicii și anii care au trecut, și nu mai pot să-mi mai aduc aminte așa exact? Nu, eu să vă spun sincer acum, pentru că? Eu fiica mea am avut-o cu primul meu soț. A fost primul meu soț. Și soțul meu ăsta a fost al doilea soț.

– Înțeleg. Și deci avea nume românesc, fata.

– Avea nume românesc, da.

– Și înainte de căsătorie, tot nume românesc.

– Da.

– Dar a învățat și ea germană?

– A învățat și ea germană, da. Eu, de fapt, cu soțul meu, ăsta care a fost german pur, noi vorbeam numai germana în casă. Așa că ei?

– Vorbeați Hochdeutsch, probabil.

– Da, da, cum se vorbește în Germania. M-am învățat și eu, vorbeam și eu ca ei. N-am mai avut accentul ăsta și nu mai vorbeam cum se vorbește la noi. În Bucovina e altfel, acolo se vorbește altfel. El avea și dialectul, era altfel, cum este, cum se vorbește în Germania, și eu sigur că pe urmă am luat același dialect, și vorbeam exact ca el.

– Domnii ăștia care angajau Fräulein, guvernante, aveau opțiuni și pentru un dialect sau altul? Sau nici nu știau, habar n-aveau?

– Ba da. Eu m-am prezentat într-un loc după ziar, și au fost încă trei-patru înaintea mea, și în final m-a primit pe mine. Și am vorbit germana, și din patru care a fost, și eu a cincea, m-a ales pe mine, că eu am vorbit cel mai corect.

– Dar de unde știa că vorbeați corect?

– Cunoștea limba germană? Acuma, dacă spui de guvernantă, nimeni nu știe ce-i aia, guvernantă în primul rând. Că de ani de zile nu mai se țiu guvernante. Acum se ține, am văzut în ziar, caut persoană cu limba germană, sau engleză, sau franceză, ca să învețe copiii, nu? Cum are fiică-mea mini-grădinița asta cu limba germană. Dar nu mai e vorba de guvernantă, sau mai știu eu ce?