Formarea Comitetului National Român

Nu-i venea nimanui în gând atunci, indiferent de fluxul refugiatilor, ca un guvern în exil sau un Comitet National s-ar putea constitui prin consultarea acestei informe si firave populatii migrante, cu desavârsire nereprezentative. Alte criterii ne apareau firesti: bunaoara reprezentarea partidelor "istorice", de care se stia ca avusesera o majoritate zdrobitoare la alegerile din 1946, în ciuda rezultatelor masluite de comunisti. Grigore Niculescu-Buzesti iesise din tara purtator al unei scrisori iscalite de Maniu, Dinu Bratianu si Titel Petrescu (am vazut-o cu ochii mei), prin care era însarcinat sa organizeze rezistenta în strainatate.

Alegerea persoanei sale putea stârni nedumeriri. Diplomat de cariera, înca foarte tânar în momentul loviturii de la 23 August 1944 (cred a-mi aminti ca avea 34 de ani), era director al Cifrului si Cabinetului la Ministerul de Externe, cu grad doar de consilier de legatie. Fusese numit ministru de Externe în guvernul generalului Sanatescu în dramatica improvizatie din noaptea de 23 catre 24 August 1944. Datora aceasta neasteptata promovare încrederii pe care i-o inspira lui Maniu si rolului-cheie pe care-l jucase în negocierile secrete pentru iesirea din razboi, împreuna cu adjunctul sau, Victor Radulescu-Pogoneanu. Data fiind imensa admiratie pe care am avut-o pentru acesta din urma – care mi-a fost sef direct, zi de zi, timp de 14 luni – n-am putut evalua niciodata, în mintea mea, care a fost partea fiecaruia în urmarirea negocierilor cu anglo-americanii si sovieticii. Cert este ca a domnit între ei o întelegere perfecta, si Buzesti, a carui inteligenta si spirit de hota-râre îl cucerisera pe Maniu, tinuse sa asocieze pe Pogoneanu la cele mai tainice întruniri. (Tin minte de unele plecari de la minister în plina noapte, catre Palatul Stirbei de la Buftea, unde se întruneau "complotistii": Maniu, Bratianu, oamenii regelui. Pogoneanu, atins de câtiva ani de o paralizie progresiva, se strecura cu greutate, cu cele doua cârje ale lui, în minusculul sau DKW, condus de un sofer de încredere de la minister.)

Dozaj, nu algoritm

Buzesti, de statura mijlocie, par de culoare deschisa si cam rar de timpuriu, foarte palid la fata (oare preludiu la leucemia ce avea sa-l rapuna cu putini ani mai târziu?), nu avea, dupa mine, o înfatisare atragatoare si nici o fizionomie care sa îmbie la simpatie. Dar, cum e bine stiut, gustul femeilor nu se potriveste cu al barbatilor privitor la sexul opus – astfel încât una din fiicele lui Barbu Stirbei, Ecaterina, divortata de alt diplomat, Dinu Hiottu, îl placuse si-l luase de barbat cu putin înainte de evenimentele din August â44 – astfel încât, ca în romane, o intriga de alcov se înnodase odata cu intriga politica. (Când am întrebat pe colegi de unde-i venea dublul nume, mi s-a povestit ca n-avea nimic de a face cu vreo comuna Buzesti si mai putin cu fostii boieri Buzesti, ci cu simpla întâmplare ca se aflase la liceu, în Bucuresti, în aceeasi clasa cu alt Grigore Niculescu. Pentru a distinge pe cei doi omonimi, unul din profesori avusese ideea sa-i adauge acestuia numele strazii unde sedea: binecunoscuta strada Buzesti din cartierul Garii de Nord si pietei Matache Macelaru! Toata lumea i-a urmat exemplul si Grigore al nostru a gasit apoi comod sa oficializeze dublul nume. Iata cum se nasc patronimele).

Sosit în Occident, "furat" de englezi (sau de americani – nu mai tin minte), Buzesti avusese întelepciunea de a nu se folosi de mandatul ce-l avea de la sefii celor trei partide "istorice" pentru a cere sa preia conducerea viitorului Comitet National. Odata cu sosirea în Occident a generalului Radescu, era firesc sa se încredinteze acea conducere ultimului prim-ministru numit de factorul constitutional competent, adica de rege. Dar dupa spusele lui Emil Ghilezan, care a fost amestecat îndeaproape la acele negocieri politice, generalul Radescu s-ar fi purtat atunci cu o usurinta si o lipsa de tact aproape de necrezut: se stabilise o zi de întâlnire la New York între el si Buzesti, care trebuia sa vina de mai departe, din provincie, unde era gazduit. Radescu a plecat în ajun ca sa-l întâlneasca în Europa pe rege, fara a preveni pe Buzesti de amânarea întâlnirii. De altfel, Buzesti va muri putin dupa aceea, înainte de constituirea primului Comitet National.

Dificultatile au început când a fost vorba de dozaj (vad ca astazi s-a introdus termenul mai pretentios si mai abscons de "algoritm" – cred ca cei ce se pricep putin la matematica trebuie sa zâmbeasca): în speta, câti membri din Comitet trebuia sa reprezinte partidele si câti aveau sa fie alesi dintre personalitatile din afara partidelor. Acestia din urma, în frunte cu Grigore Gafencu, puteau pretinde ca dispuneau de mai multe relatii si mai multa trecere în strainatate.

Reprezentantii partidelor istorice aveau, în schimb, simtamântul si convingerea ca erau singurii care oglindeau actuala configuratie politica a tarii si mergeau uneori pâna a recuza, în componenta unui cvasi-guvern care urma sa ne reprezinte în fata democratiilor occidentale, prezenta unor fosti ministri din vremea dictaturii regelui Carol al II-lea, ca Grigore Gafencu si Nicolae Caranfil. Generalul Radescu, el însusi un "outsider" în ochii membrilor partidelor (nu se reclama de la nici unul din partidele istorice – se zvonea doar ca ostracizarea lui sub "domnia" maresalului Antonescu se datora apartenentei la francmasonerie – ceea ce nu am putut verifica), generalul Radescu, zic, tinea fireste cu cei din urma. Cât despre legionari, cu toate ca faceau curte generalului, pretuit pentru fermitatea lui în februarie-martie 1945, când Vîsinski silise pe rege sa-l demita, ei erau pe atunci tinuti de o parte de ambele fractiuni.

Masochism congenital

Au avut loc lungi si laborioase negocieri, în cursul carora acuzatiile, bârfele, invectivele si sagetile otravite n-au lipsit. Tin minte, între altele, de un schimb de "amabilitati" ziaristice între Nicolae Caranfil si unul din fruntasii ardeleni ai Partidului National-Taranesc, Augustin Popa; primul îl tratase pe al doilea de "politician de factura provinciala", iar al doilea replicase aplicând lui Caranfil epitetul, pasamite infamant, de "fanariot"! S-a ajuns în sfârsit la un acord asupra formulei urmatoare: un comitet sub presedintia generalului Radescu, compus din sase reprezentanti ai partidelor istorice si patru independenti. Erau pentru taranisti: Augustin Popa si tânarul fost subsecretar la Finante, Emil Ghilezan; pentru liberali: Vintila (Vintilica) Bratianu – fiul batrânului ministru Vintila Bratianu si nepot al marelui Ionel Bratianu – si Mihai Farcasanu, jurnalist si scriitor de talent, care fusese un militant plin de vlaga în scurta perioada de iluzie de dupa 23 August; iar pentru social-democrati: Iancu Zissu si batrânul sindicalist Eftimie Gherman. Cei patru "independenti" erau Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Constantin Visoianu si Alexandru Cretzianu. De fapt, cumpana atârna de partea partidelor politice, deoarece doi din "independenti" erau vadit "dependenti": Visoianu de partidul taranist, Cretzianu de partidul liberal.

Acordul, aprobat de rege, era anuntat în mod solemn la 10 mai 1949 si Comitetul National Român intra în functiune la New York, asigurat de o modesta – foarte modesta – subventie de la Free Europe Committee (care nu trebuie confundat cu Radio Free Europe, doar una din emanatiile zisului Comitet). Euforia fu de scurta durata. Chestiunea "fondului Cretzianu" a fost unul din primele motive de disensiune. A aparut apoi evident ca, lipsit de discernamânt, influentabil, înconjurat de un grup de ambitiosi frustrati si adesea fara scrupule, generalul Radescu, de acum atins de vârsta si poate si de boala, nu era omul în masura sa reprezinte cu eficacitate interesele tarii în strainatate. In cele câteva audiente pe care mi le-a acordat în cursul sederilor sale la Paris – eu eram cel care-i procurase, la sosirea lui în Apus, un fals … dar autentic pasaport românesc! – îmi aparuse de fiecare data dezorientat, nehotarât, mereu de parerea ultimului interlocutor – într-un cuvânt, total depasit de evenimente.

Criza a izbucnit când Radescu si partizanii sai au cerut sa fie cooptati în Comitetul National fostul ministru al României la Washington, Citta Davila (nepot de fiu al celebrului doctor Carol Davila), sub cuvânt ca avea relatii pretioase în lumea politica americana. Din motive ce nu mi-s lamurite nici azi, personajul era foarte controversat – s-a vorbit de o categorica opozitie chiar a regelui Mihai. Majoritatea a respins deci propunerea. Ceilalti staruind, s-a produs ruptura. Radescu a plecat, urmat de Gafencu si Caranfil, si de asemeni de unul din reprezentantii de partid, Farcasanu. Ne aflam în primejdia de a ne trezi cu doua Comitete Nationale rivale, când Cel de Sus hotarî sa-l cheme pe generalul Radescu cu un ceas mai devreme într-o lume mai buna.

Cei din partida lui, ramasi fara port-drapel, se retrasera care pe unde, sub cortul lui. Regele a numit ca nou presedinte pe Constantin Visoianu. Si noul Comitet, dres oarecum la întâmplare cu noi numiri de membri din partidele istorice, a pornit-o iar la drum în cursul anului 1952.

Visoianu, în spatele unei fete rotunde si cam grasune si a unor gesturi încete cu mâini extraordinar de mici, ascundea o minte ascutita si un caracter hotarât. A fost, în grelele împrejurari de care am vorbit, un foarte bun reprezentant al cauzei românesti. Certurile în jurul formarii Comitetului National – certuri care sunt din toate timpurile si de pretutindeni – au aruncat pe nedrept discreditul asupra acestui organism si au ocultat sau umbrit înfaptuirile sale. Am auzit, în anii din urma, la Bucuresti, pe un distins istoric si politician liberal, care în cursul unui interviu la BBC ponegrea Comitetul National,calificat de incapabil si tot exilul românesc cica nepasator fata de nenorocirile natiei. Cred ca ar trebui mai multa prudenta în asemenea afirmatii pripite asupra unor fapte neverificate sau chiar de-a dreptul ignorate.

 Toate emigratiile politice au fost macinate de certuri intestine, nici una n-a fost monolitica si cristalina. Polonezii au avut doua sau trei guverne concomitente în exil. Cehii s-au certat cu slovacii. Albanezii, bulgarii si ucrainenii erau de asemeni împartiti în partide rivale, iar despre iugoslavi, sa nu mai vorbim. Vreti o dovada a relativei eficacitati a românilor din exil, cu tot numarul lor restrâns, precum si a bunei imagini pe care au dat-o în sânul marii familii a transfugilor din Rasarit? Când s-a constituit la New York o adunare a tuturor reprezentantelor tarilor de dincolo de Cortina de fier, sub numele de Adunare a Natiunilor Europene Captive (Assembly of the European Captive Nations) – cu birouri situate chiar în fata sediului Natiunilor Unite -, foarte curând românii Constantin Visoianu si Brutus Coste au fost alesi si în continuu realesi respectiv presedinte si secretar general ai acestei mari Adunari a întregii emigratii din spatiul sovietic (aici, din fericire, nu s-a recurs la "algoritm"!). Sa punem frâna putin masochismului nostru congenital!

Legaturi triunghiulare

Venind vorba de dificultatile financiare ale Comitetului National, îmi amintesc de ce mi-a povestit dl. Visoianu privitor la un demers al lui Iosif Constantin Dragan. Acesta a venit sa-l vada pe Visoianu, cerându-i sa-l coopteze în Comitetul National Român, el angajându-se, ca vajnic patriot anticomunist, sa preia toate cheltuielile inerente functionarii Comitetului National. Batrânul diplomat i-a respins propunerea, probabil cu o lipsa totala de diplomatie, zicându-i ca nu vede ce calificare politica poate prezenta candidatura lui.

Am lasat la urma un element esential, anume: ceea ce a permis în cele din urma constituirea unui Comitet National – si a unuia singur – a fost prezenta regelui în strainatate. Si întrucât abdicarea lui fusese obtinuta prin constrângere, iar Parlamentul în functiune în tara era rezultatul unor alegeri falsificate, regele Mihai, din punct de vedere juridic, era singurul factor constitutional legitim existent la acea data. Acest "amanunt" era de natura a conferi Comitetului National Român – si în ochii românilor, dar si în ochii acelor straini care se mai preocupau de legalitate – un caracter legal.

Regele a participat la toate fazele dificilelor negocieri care au dus la constituirea Comitetului National si el a numit pe presedintii succesivi ai Comitetului. Aceasta autoritate nu i-a fost contestata de nici un segment al emigratiei române. Pe urma, a fost tinut în continuu la curent cu problemele mai importante ori de catre presedintele Comitetului, ori de un reprezentant al Comitetului în Europa, ori de catre opozanti si de vesnicii nemultumiti.

Ceea ce însa n-a usurat legatura între suveran si aceasta umbra de guvern în exil a fost departarea dintre sediul Comitetului (New York) si resedinta regelui (în împrejurimile Genevei). Regele Mihai, lipsit de mijloace de trai, însa bun pilot si pasionat de mecanica, acceptase sa fie reprezentantul în Elvetia al unei firme americane de instrumente de precizie. Averea pe care ar mai fi pastrat-o familia regala în strainatate era în mâinile fostului rege Carol al II-lea si ale sotiei sale, Elena Lupescu (a doua sau a treia, daca socotim valabila prima sa casatorie, religioasa, cu Zizi Lambrino, la Odessa, în 1918). Dupa moartea lui Carol (la Lisabona, în 1953), Elena Lupescu si credinciosul "slujbas" colonelul Urdareanu, sinistra figura, sânge albastru si inima neagra, au pus mâna pe toata averea mobila a fostului suveran. S-au mai adaugat, pentru a încurca lucrurile si mai rau, si actiuni în justitie ale lui Mircea Lambrino, fiul din prima uniune, recunoscuta legitima în anumite tari.

Mai era înca ceva care îngreuna lucrurile: persoana din anturajul regelui care-l putuse urma în exil si-i asigura – benevol – secretariatul, generalul Petre Lazar, trebuise, ca sa aiba cu ce trai, sa se mute la o ruda în Anglia. Corespondenta "oficiala" cu regele se facea deci prin intermediarul generalului Petre Lazar, la Londra. Aceste legaturi triunghiulare nu numai ca întârziau solutiile, dar le si îngreunau. Cititorul îsi va fi dat seama de acum ca nu sunt un adept al adagiului latin: de mortibus nihil nisi bene! (Despre morti [sa nu spui] decât de bine!) Petre Lazar, personaj strâmtorat si pretentios, total lipsit de umor si a carui inteligenta nu izbea la prima vedere, reusise sa se faca antipatic tuturor.

Visoianu, atât de indulgent de obicei, mi-a spus într-o zi, exasperat fiind de o noua gafa a generalului: "Când eram la liceu, se zicea de unul care era nul la matematica. Nu pricepe la matematica. Petre Lazar nu pricepe la politica."