Destin în vremuri vitrege

– Bancheri, printi, militari, proprietari de pamânturi. O lume fascinanta în care ati crescut si v-ati format.

– Am fost primul copil al familiei. Tata era ultimul bancher al familiei Chrissovelonilor, iar mama este fiica mosierului Georges Lakeman-Economu si al Elenei Colibaseanu. Prin tatal ei, mama – care traieste – este nepoata celebrului Mazar-Pasa. A aparut un articol în Magazin istoric, în 1973, despre conspiratia de la Mazar-Pasa, din anul 1875. Sa va spun câteva cuvinte despre strabunicul meu ?

– Va rog. Magazin istoric l-a evocat, înteleg de la dumneavoastra, în urma cu mai bine de 25 ani, asa ca o marturie proaspata, de familie, este cu atât mai necesara.

– Numele lui englezesc era Stephen Bartlett Lakeman. A fost un personaj de-a dreptul extraordinar. Era ofiter britanic, de origine olandeza. Pe timpul reginei Victoria, luptase în razboaiele de expansiune coloniala duse de Anglia, în secolul XIX. Si-a dat seama atunci ca uniforma armatei imperiale – rosie cu pene albe – era o catastrofa, deoarece era o tinta sigura pentru inamic. S-a dus asadar la regina Victoria si i-a prezentat ideea lui de a face în locul acelor costume rosii uniforme kaki, o culoare de protectie pentru soldati. Se pare ca a avut loc un consiliu de razboi, s-a dezbatut propunerea, dar Statul Major al armatei a spus ca victorioasa armata imperiala nu poate purta uniforme kaki. Refuzat, ofiterul, profund vexat – care era extrem de bogat – si-a facut propriul regiment, numit "Regimentul Mortii".

A plecat sa lupte cu el în razboiul Crimeii din 1853-1856. Datorita curajului sau si succeselor obtinute pe front, regina Victoria l-a decorat si l-a înnobilat. Când a devenit general, suverana l-a trimis la Constantinopol sa organizeze armata turca, deoarece atunci Anglia se afla în relatii bune cu Imperiul otoman. Turcii l-au decorat cu titlul de Mazar-Pasa, o mare onoare pentru straini.

Asa a fost trimis cu o misiune în România, aflata înca sub suzeranitate otomana. S-a îndragostit de Maria Arion, care provenea dintr-o bogata familie de greci (el avea 50 de ani, ea 25), s-au casatorit si au avut doi baieti, George si Dan, ultimul stabilindu-se în Argentina. Mama îsi aduce aminte ca în vizita la bunica ei, Maria Arion, o auzea vorbind în greceste cu sora ei, o Economu. Aceasta din urma nu a avut copii, de aceea i-a lasat mostenire bunicului meu toata averea ei, împreuna cu numele Economu.

In 1906, când s-a emis legea ce îi obliga pe toti strainii sa renunte la cetatenia straina si sa devina români, bunicul meu, tatal mamei, Georges Lakeman-Economu, jumatate englez, jumatate grec, a devenit si el român, ca si Chrissoveloni, de altfel. El s-a casatorit cu Elena Colibaseanu, fiica unui mare mosier român din Regat.

– Chrissovelonii au radacini adânci în civilizatia greaca si stiu ca în istoria familiei dvs. au fost momente de cumpana.

– Da, sunt originari din Chios si atestati documentar de prin secolul XV sau XVI. Faceau parte din aristocratia insulei, au ocupat demnitati diverse, (arhonte, de exemplu), dar s-au ocupat mult si de afaceri bancare. In 1821, pe vremea când grecii luptau pentru independenta, turcii au început sa extermine aristocratia greaca din insula Chios pentru a lichida focarul de revolta. Zani Manolis Chrissovelonis, unul dintre membrii familiei, a reusit sa scape de la moarte, aruncându-se în Marea Egee, si înotând spre larg. Marele lui noroc ca a fost vazut de o fregata engleza, care l-a salvat si l-a luat la Atena. Acolo a împrumutat o suma de bani si a început sa practice comertul cu ulei de masline în spatiul balcanic. Pe urma a plecat la Istanbul, unde si-a deschis o firma de comert si o banca, iar de aici istoria este deja cunoscuta, în mare parte, datorita articolului aparut în Magazin istoric, în luna septembrie 2000.

– Parintii dumnevoastra proveneau amândoi din aceeasi clasa sociala, primisera aceeasi educatie si instructie…

– Parintii mei se cunosteau cu mult timp înainte de casatorie, erau foarte buni prieteni, jucau golf împreuna, formau o echipa extraordinara. La jocul de golf mama era foarte calma, tatal meu, dimpotriva, era o fire mai nervoasa. Se completau. S-au casatorit în anul 1941. Tatal meu era unicul mostenitor al familiei Chrissoveloni din România, deoarece Dumitru Chrissoveloni, fratele Helonei Morand si al lui Jean Chrissoveloni, nu a avut copii. A fost casatorit cu Lily, o suedeza frumoasa, blonda, foarte cocheta, dar care nu i-a daruit copii.

– Pe Dumitru N. Chrissoveloni îl regasim ca membru fondator al Bancii Chrissoveloni, în Consiliul de Administratie al acesteia, dar dupa 1945 nu s-au mai pastrat în documente informatii despre el. Stiti cumva cum a murit?

– Nu cunosc exact, dar stiu ca s-a întâmplat cu putin timp înainte ca noi sa plecam în Grecia, în 1960. Imi amintesc ca de la el am primit prima mea jucarie, în anii aceia grei dupa venirea comunistilor. Era o camila de plus, o adoram. Bunicul a avut, de fapt, un frate, pe acest Dumitru, diminutivat Mitru, si pe Helone Morand, care fusese casatorita cu principele Dimitrie C.Sutu. A divortat de acesta în 1923 si s-a casatorit apoi, în 1927, cu scriitorul Paul Morand.

– Helone Paul Morand, fosta printesa Sutu, o alta personalitate de exceptie a familiei. Nici aceasta nu a avut privilegiul continuitatii în timp, cel al urmasilor directi.

– Matusa mea Helone Morand a avut o fiica, Irone sau Papillon, cum era alintata de familie, din casatoria cu principele Sutu. Aceasta a murit la vârsta de 28 de ani, pe la începutul anilor ’30. A cazut de pe cal si s-a lovit la cap. Irone a fost casatorita cu ducele Eric de Broglie si au avut un baiat, Jean-Albert de Broglie, care a murit la vârsta de 44 de ani, în 1972, la un an dupa moartea tatalui meu. Nici acesta din urma nu a avut copii, asa ca si matusa mea a ramas fara mostenitori directi.

– Nicky Z. Chrissoveloni, tatal dumneavoastra, a dus mai departe numele familiei. Trei fiice si un baiat au compensat lipsa de mostenitori a unchiului si matusii dvs.

– Tatal meu si-a dorit sa aiba un baiat si asa m-am nascut eu, la un an de la casatorie. Era disperat, mama ma nascuse cu destule greutati si eram fata, nu baiat. Atunci a venit marea prietena a tatei, Dina Bals, mama istoricului Dan Berindei, s-a aplecat asupra leaganului meu, m-a privit cu atentie si, ca o zâna binefacatoare, i-a spus tatei: "Nicky, nu te îngrijora, Sybille o sa fie o frumusete". Incet-încet, tata s-a împacat cu gândul ca nu are un baiat si a spus "Bine, ma consolez cu ideea ca am o fata, daca cel putin va fi frumoasa si desteapta". Pe urma s-a nascut Jean, în 1943, apoi Elena în 1946, si Irina în 1951.

– Ati avut o copilarie marcata de o parte nefasta a istoriei României. Ce va mai amintiti din acele timpuri ?

– Din copilarie, nu mare lucru, doar ca o vreme am stat pe mosia de la Novaci, unde m-a crescut doica Dina, care mai traieste si astazi, are peste 90 de ani. Imi amintesc vag când au venit sa ne scoata din conac si tata mi-a povestit ca atunci am sarutat un soldat rus ca sa ma lase sa-mi iau papusa cea mai draga. Apoi am locuit în apartamentul din strada C.A.Rosetti, nr. 25 si de aici ne-am mutat în casa pictorului Catargi, pe Dorobanti, nr.2. In aceasta casa mare mai locuiau, în afara noastra, un securist, un membru de partid si, ca sa mai justifice câteva camere, mai statea si pictorul Pallady.

Tin minte ca Pallady ne teroriza. Era un om în vârsta, avea un baston lung si eram siguri ca o sa ne bata daca pune mâna pe noi. Nu ne-a batut niciodata, saracul, dar noi, copii fiind, ne imaginam tot felul de lucruri. Intr-o zi mama ne-a spus "Cine vrea sa duca cartofii domnului Pallady?" Si atunci, sora mea, Elena, casatorita apoi Averoff, care era cea mai curajoasa dintre noi toti a zis "Poate ca o sa ma duc eu!". Si s-a dus. Trebuia sa mearga cu sacosa numai pâna la capatul culoarului. A trecut o vreme si Elena nu se mai întorcea. Dupa un timp, am auzit-o pe mama: "Ce s-a întâmplat draga cu Elena, a mâncat-o, a înghitit-o domnul Pallady?". Când s-a întors, Elena ne-a spus: "Nu-mi era foarte frica, dar ce sa va spun, când i-am dat cartofii, mi s-au taiat genunchii. Tremuram atât de tare, ca n-am mai putut sa ma mai misc". Am stat în casa aceea pâna în 1950 când ne-a denuntat o securista ca locuiam ilegal sau ceva asemanator si ne-au dat afara. Si, atunci, tata a aranjat cu un oarecare domn Frunza care era membru de partid, dar era un om bun, sa ne mutam în imobilul din Ana Ipatescu, nr.7. Erau în casa aceea cei doi bunici din partea mamei, parintii nostri, si noi, cei patru copii, în total opt persoane în doua camere mici.

– Cum au perceput parintii dumneavoastra venirea comunistilor si a sovieticilor în tara?

– Tata mi-a povestit ca într-o zi, imediat dupa 23 august 1944, s-au urcat pe acoperisul Bancii împreuna cu mama si au vazut defilând trupele si tancurile rusesti prin Bucuresti. Si atunci tata a luat-o pe mama de mâna si i-a spus "Draga, daca astia mai stau sase luni aici, nu o sa mai traim nici unul dintre noi". Rusii se comportau ca niste ocupanti. Odata, tata s-a întâlnit cu un prieten si acesta i-a spus: "ia vezi, Nicky, îmi scot vestonul si spune-mi si mie ce ora este". Isi agatase ceasul de gât sa nu i-l fure vreun soldat rus. Aparuse si în folclor expresia "Davai ceas". Eu eram prea mica, nu-mi mai amintesc mare lucru.

Ceea ce retin este când l-au arestat pe tata, imediat dupa plecarea regelui si închiderea granitelor. Cred ca regele i-a propus tatei sa plece cu trenul regal. Nu sunt sigura de acest lucru, în tot cazul, mi-a spus ca într-o noapte s-a gândit foarte mult daca sa paraseasca sau nu tara. A ales sa ramâna, pentru ca nu-si putea lasa aici socrii, prietenii, celelalte rude. In fine, a ales sa nu plece, ceea ce a fost greseala vietii lui. Au urmat suferintele.

– Bancile particulare, printre care si Banca Chrissoveloni, au reusit sa mai supravietuiasca înca trei ani de la instalarea regimului comunist. Bancherii de atunci nu au sesizat intentiile noilor stapâni de a le desfiinta. Puteau încerca sa se salveze si sa se opuna asaltului puterii comuniste ?

– In 1945, un evreu i-a propus tatei sa cumpere Banca Chrissoveloni la o treime din valoarea ei, sa-i puna banii în Elvetia si sa-i înlesneasca plecarea din tara, dar tata a refuzat. Nu putea concepe ca dupa atâta munca depusa în serviciul bancii, de la 22 de ani, sa dispara asa. Avea un respect deosebit pentru clientii si partenerii bancii si nu vroia sa-i tradeze. Imediat dupa 23 august 1944, în banca au venit doi comisari sovietici, care supravegheau absolut totul. Pe tata l-au arestat prima data în 1948. I-au dat apoi drumul si când s-a dus la banca, nu i-au mai permis sa intre. Incepuse lichidarea bancilor si calvarul conducatorilor acestora. A fost distrusa dintr-o data o elita si o clasa profesionala.

– Si dupa aceea ?

– Dupa ce s-a închis banca tata a ramas pe drumuri, fara casa si fara serviciu, pentru ca nu avea dreptul sa lucreze, fiind etichetat ca element burghezo-mosieresc. S-a decis sa faca topometrie pentru ca nu existau destui topometri în România ca sa faca masuratorile pentru colectivizare. Era cea mai facila solutie pentru noi, pentru a putea sa supravietuim. Si-a comandat de la o tanti a noastra de la Paris, Mini Psycha, care administra si castelul nostru din Franta, un aparat topografic, si asa ne-am plimbat prin toata tara. Treceam din sat în sat, si în conditiile astea am vazut care era situatia când a început colectivizarea. Am fost în Transilvania, si la Dobol, un mic sat, în care cred ca l-au arestat pe tata. La început, nimeni nu vroia sa ne dea de mâncare. Credeau ca venim din partea partidului comunist si nu aveau deloc încredere în noi. Pe urma taranii s-au înduiosat, pentru ca tata avea patru copii dupa el, si sora mea Irina era foarte mica. Incetul cu încetul am devenit prieteni cu ei si i-au povestit tatei prin ce întâmplari cumplite au trecut acesti oameni când au venit comunistii sa le ia pamânturile.

– Spuneti-ne câteva cuvinte despre parintii dumneavoastra.

– Tatal meu se ocupa foarte mult de noi. Ne organiza jocuri, ne învata limbi straine. Insa traiam cu spaima, pentru ca, daca cineva nu se întorcea la timp acasa, ne gândeam ca a fost arestat. Cum noi, copiii, nu cunoscusem mare lucru din viata dinainte, nu ne impresionau atât conditiile de viata, cât ca putea oricând sa dispara cineva din familie: un prieten, o ruda. Mama a fost în toata aceasta perioada cumplita stâlpul familiei, s-a luptat eroic sa reusim sa supravietuim.

– Dar cu bancherii si cu cei din înalta societate ce s-a întâmplat dupa 1948?

– Bancherii si aristocratii intrau si ieseau din închisoare. Mai veneau din când în când pe la tata sa-l vada, de exemplu, printul Serban Ghica, unul dintre marii prieteni ai familiei noastre. Toti erau disperati. Bunicul meu, Georges Lakeman-Economu, care a mai trait vreo 20 de ani dupa ce i-a fost luata mosia de la Novaci, vorbea tot timpul numai de trecut si vroia mereu sa se întoarca la mosie.

De exemplu, îmi aduc bine aminte când a venit din închisoare Teddy Negropontes. Pâna sa-l aresteze, era un tânar din garda regala si ofiter de legatura dintre Palatul Regal si americani. Comunistii l-au arestat de pe strada, cineva a vazut si i-a comunicat surorii lui. Mamei lui nu i-a spus niciodata nimeni ca baiatul ei era arestat. L-a tot asteptat sa se întoarca. A fost dus într-un lagar de concentrare la Constanta, unde erau triati condamnatii, iar cei considerati mai periculosi pentru regim erau trimisi în Siberia. Teddy avea în jur de 20 ani când l-au trimis în Siberia. A stat acolo opt ani, din cei zece ani de închisoare.

Dupa eliberare a venit la noi la masa si îmi reamintesc foarte bine ca tata a scos ultima sticla de coniac de la Fabrica de Spirt de la Ghidigeni, care fusese proprietatea noastra, au fumat si ne-au lasat si pe noi, copiii, sa ascultam ceea ce povestea Teddy Negropontes.

– Si tatal dvs. a fost arestat.

– Tata a fost arestat în mai multe rânduri, dar odata a fost tinut 306 zile în închisoare si în continuu torturat. Mama îi trimitea pachete cu mâncare la Vacaresti. Noi, copiii, mâncam mai putin în toata perioada asta, ca sa-i trimitem tatei câte ceva, sa poata supravietui. Imi aduc aminte ca atunci când am fost sa-l scoatem pe tata de la Vacaresti era slab ca un târ, de-abia se mai tinea pe picioare. El, care fusese jucator de rugby în echipa nationala a României, avea 40 de kg atunci. Era de nerecunoscut. Când mergeam la vizita la închisoare ne tineau în frig si în zapada, uneori câte doua zile. Nu ne dadeau voie sa-l vedem. Când ne întorceam noaptea cu tramvaiul, nu ne mai puteam tine pe picioare. De oboseala, de extenuare.

Pâna la urma am contractat o tuberculoza. Era sa mor. M-a vindecat mama acasa cu cei mai buni doctori din vremea aceea, pentru ca toti apartineau fostelor elite si aristocratiei. Ei au sfatuit-o pe mama sa ma trimita la munte, la aer proaspat. Am plecat la Tohani, în Ardeal, la niste fosti servitori ai nostri care lucrasera în serviciul familiei, pe mosiile de la Ghidigeni si Novaci. Acolo, la Tohani, mâncând mai bine si stând în aer curat si tare, m-am mai întremat. Tata, care era în închisoare, nu mai m-a vazut la vizite si a crezut ca am murit. Mama nu i-a spus ca sunt bolnava, ca sa nu-l îngrijoreze si pretexta mereu ca am examene, trebuie sa învat… La Tohani am muncit cot la cot cu taranii. Ma sculam la sase dimineata, mergeam la câmp pâna la noua seara, faceam exact aceeasi treaba cu ei. Imi câstigam pâinea cu vârf si îndesat. O data lucram la cartofi si toti stateam cu capul în jos. Trebuia sa facem gropi si sa tinem rândul. Deodata am vazut ca toti taranii s-au ridicat adunându-se în jurul unui om…era tatal meu. Venise sa ma ia acasa. Iesise din închisoare. Ne-am plimbat prin tot satul, apoi am plecat la Bucuresti.

– Cum ati reusit sa parasiti România?

– Matusa de a mea de la Paris, Helone Morand, sau Mini Psycha a vorbit cu Christine Stathattos, care era doamna de companie a reginei Frederika a Greciei, iar sotul ei – seful protocolului de la Palatul Regal. Acesta din urma a intervenit pe lânga rege, care, la rândul lui, i-a expus problema noastra primului ministru de atunci, Karamanlis, iar Karamanlis a vorbit cu ministrul de Externe Averoff. Timp de trei ani, în orice relatie pe care Grecia o avea cu România, Averoff a solicitat autoritatilor române sa dea drumul familiei Chrissoveloni sa plece în Grecia. Pâna la urma Averoff l-a întâlnit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la Natiunile Unite si i-a solicitat acest lucru. Imediat Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat un telefon în tara si asa ne-au pregatit documentele. Noi nu stiam nimic, dar în doua saptamâni eram plecati.

Tata ne-a adus vestea. Eu am început sa plâng pentru ca nu cunosteam pe nimeni în strainatate si ma speria gândul. Tata s-a suparat atunci pe mine: "Cum, eu ma zbat de atâtia ani de zile sa iesim din infernul asta si tu plângi? Sa nu aud povesti din astea, iar daca vrei sa ramâi, n-ai decât". M-am decis sa fiu cuminte dar în zapaceala celor doua saptamâni, mi-am pierdut buletinul de identitate. Tata a facut planul sa ramâna el în tara cu mine si sa plece mama cu celelalte doua surori si cu Jean. Daca-ti pierdeai buletinul de identitate erai ca si mort în vremurile acelea de teroare. Providenta a facut ca o buna prietena de a mea sa-l gaseasca lânga un fotoliu la ea acasa. Il pierdusem într-o vizita. La aeroport au venit toti prietenii mei. A fost foarte emotionant, mai ales ca nu stiam daca o sa ne mai revedem vreodata.

– Presupun ca la fel de emotionanta a fost si întâlnirea cu Grecia si cu rudele de acolo.

– In avion tata ne-a spus ca la aeroport ne vor întâmpina trei mari frumuseti. Noi ne-am închipuit ca o sa vedem niste staruri de cinema, dar când am coborât din avion am vazut trei doamne foarte batrâne. Ne asteptau Helone Morand, Mini Psycha, care îl iubise foarte mult pe Jean Chrissoveloni, si apoi pe tata, ca pe propriul ei copil, si Christine Stathattos, vara primara cu tanti Helone si cu bunicul meu, Jean Chrissoveloni. Cele trei doamne venisera cu masina Palatului Regal, care ne astepta sa ne duca la hotelul Grande-Bretagne, cel mai mare hotel din Atena. Pe platforma aeroportului mirosea intens a parfum si eu am crezut atunci ca oamenii din Occident sunt asa de bogati, încât îsi pot permite sa parfumeze aerul. Era parfum de pin, care se mai simte si acum, când vântul bate spre mare, cu toate ca poluarea este mult mai intensa. Dupa ce am ajuns la hotel, ne-au oferit o masa bogata, ca în vis.

Apoi lucrurile au început sa reintre în normal. Tata si-a redobândit statutul de bancher, ca reprezentant al Hambros Bank în Grecia, iar noi, copiii, ne-am continuat studiile si ne-am urmat destinul.

A consemnat
Stefan Petre Kirson