În familie

Pentru a fi – cu
vorba lui Noica – „deplin”, un om trebuie să vină de undeva, să aibă un trecut,
o ascendență, o zestre spirituală și o conduită. Altfel credibilitatea sa va fi
îndoielnică, iar accesul la prestigiu dificil. Exemplul extrem este Iisus. Cu
omnipotența-I divină, s-ar fi putut întrupa de-a dreptul în maturitate. A urmat
însă calea firească : s-a situat într-o filiație stufoasă și ilustră, s-a
născut din femeie, a crescut într-o familie. Ambianța familială devine apoi un
fel de mediu amniotic postnatal, în care virtualitățile noii creaturi devin
realități. Esențial este însă ca și familia să fie înzestrată cu calitățile
capabile a ocroti devenirea spre deplinătate. Or, în zilele noastre, tocmai
disparența unor asemenea familii, cu un cod nescris al solidarității, iubirii,
bunului simț, al credinței și onoarei, ne dă sentimentul deprimant că am
pătruns într-un răstimp al „dezvrăjirii” globale și al trivializării valorilor
considerate cardinale. Cu atât mai mare este satisfacția (cu un important aport
de nostalgie), când avem revelația unor documente concrete și, totodată, de o
mare frumusețe și expresivitate, care atestă existența unor familii
supraviețuitoare tocmai prin asumarea acelui cod nescris de conduită. Un astfel
de florilegiu documentar a elaborat, cu devoțiune și competență filologică,
Monica Pillat, mereu admirabilă prin discreție, sensibilitate și eleganța
expresiei. Rezultatul, întru totul remarcabil, e un volum de peste 380 de
pagini, pe a cărui foaie de titlu citim : Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște
distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat. Precizarea din urmă
nu e însă tocmai exactă, întrucât induce ideea că scrisorile ar fi doar ale
Piei înspre familie. În realitate, prima parte a volumului e un dialog epistolar
între Pia și Mamă (Maria Pillat-Brateș), fratele Dinu, cumnata Nelli
(Cornelia), soția lui Dinu, și chiar Monica, fiica lor, cea care, într-un gest
de solidaritate ireprimabilă, îi reunește acum pe toți în aceste pagini. De
fapt, cum ea însăși mărturisește în Notă asupra ediției, prin acest
demers a urmărit să ofere „un model de conduită care a inspirat putere și
noblețe unor vieți în vremuri potrivnice.”

Dar cine a fost Pia Pillat?
De la început trebuie spus : Pia Pillat a fost o făptură extraordinară. În
marile familii a existat întotdeauna un personaj excentric (ex-centric), cu
aură fabuloasă, adulat sau repudiat, dar asumat tacit de ceilalți, uneori chiar
cu un tăinuit orgoliu al solidarității de clan. În familia Pillat, Pia a fost
purtătoarea acestui stindard al nonconformismului, exotismului și
imprevizibilului, dar totodată și sufletul generos la pieptul căruia fiecare
își afla adăpostul liniștitor. Monica a perceput-o astfel încă din anii
copilăriei : „Pia a fost întotdeauna întruchiparea aventurii și a
neprevăzutului ; îmi amintesc cât de fascinată o ascultam cum îmi povestea
fragmente din viața ei, asemănătoare în strălucirea trăirii cu o vistierie
scăpărând în întuneric.”*) Citind acest epistolar, am rămas cu impresia că, în
ciuda diferenței de vârstă, prin disponibilitatea lor pentru confesiunea
mutuală, relația dintre ele era mai curând de tip fratern decât una de la
mătușă la nepoată. Cât despre sintagma „strălucirea trăirii”, e cât se poate de
bine aleasă : Pia (n. 1916) face parte din acea generație pe care aș numi-o a „fetelor teribile” din interbelic – Anișoara Odeanu (n. 1913), Clody Berthola
(n. 1913), Alice Botez (n. 1914), Jeni Acterian (n. 1916), Nuni Dona (n. 1916),
Lucia Vasiliu (n. 1916), Mariana Șora (n. 1917) și multe altele din aceeași
stofă, dar care nu s-au manifestat public – moderne și mondene, cultivate,
problematizante și creative. În plus, Pia era vizitată și de demonul aventurii
– „[…] eram prea vagaboandă […] prea mult mi-era sete de orizonturi, oameni,
aventură…” – și când spun asta nu mă gândesc neapărat la episodul literalmente
palpitant în care a pus la cale evadarea soțului ei, Mihai Fărcășanu, condamnat
la moarte de comuniști, ci de un moment anterior, care a bulversat temporar
acel cod nescris al conduitei familiale. S-a întâmplat în 1936, când Pia și-a
părăsit soțul, pe aviatorul Ilie Arapu, și s-a mutat la noua-i iubire, Mihai
Fărcășanu. Scandal. Tornada care a descumpănit familia e de înțeles și apare
perfect normală dacă o privim din perspectiva acelui moment. Dar azi, când o
cunoaștem pe Pia prin prisma scrierilor sale, gestul ei apare în deplin acord
cu concepția ei de viață. Ea a devenit, mai ales în etapa autoexilului englez,
o adeptă ferventă a familiei văzută ca instituție fundamentală a cultivării
valorilor umanității. Cu o condiție esențială însă, adoptată în tinerețe și
păstrată intactă până la senectute. O găsim formulată chiar de ea, într-o
scrisoare din 1962, către Nelli : „De mult (s. RC) am învățat că dacă
iubești cu adevărat pe cineva trebuie să-l lași liber, liber să facă ce vrea cu
adevărat, liber să-și aleagă calea personală, liber să trăiască cum vrea. E
greu, pentru că întotdeauna ne închipuim că știm mai bine, prin prisma
dragostei noastre, ce-i va face fericiți. Și de atâtea ori ne înșelăm amarnic.” Oricât de generos acest principiu, el era considerat cu circumspecție în
familiile onorabile. În 1936, a coabita în afara familiei cu un „partener” sau „prieten” era de neconceput. Clanul Pillat-Brătianu reacționează sever prin
însuși pater familias, solarul, olimpianul Ion Pillat, care, pur și
simplu, își exclude fiica, interzicându-le și celorlalți s-o mai vadă. Devenise
dintr-o dată nefrecventabilă. Toți ceilalți însă, o vizitează conspirativ,
încălcând unul dintre principiile coagulante, de bază, ale familiei : într-o
adevărată familie nu există secrete și lumi paralele. Situația nefirească și cu
siguranță dureroasă pentru toți, inclusiv pentru autoritarul tată, durează doi
ani. În 1938, Pia se căsătorește cu Mihai Fărcășanu : coabitarea este de acum
con-sacrată (în accepție etimologică), iar „partenerul”, „prietenul”, „amantul”, în expresia vremii, devine „soț”. Con-sacrarea nefiind doar o
așezare a cuplului sub protecția divină, ci și o garanție a statorniciei și – mai ales! – a onorabilității, lucrurile se aplanează subit și răzlețita e
reprimită în sânul familiei, care taie vițelul cel gras. Solidaritatea, doar
aparent fisurată, e restabilită. Și rămâne astfel definitiv, chiar și după a
doua răzlețire a Piei, determinată de data aceasta nu de motive frivole, ci de
împrejurări grave, politice, cu consecințe redutabile pentru cei dragi rămași
în țară.

În prima parte a
cărții, Monica Pillat publică, selectiv desigur, schimbul epistolar purtat de
Pia cu ai săi între 1947-1988. Criteriul fiind cel cronologic, apare aici
gradual și într-un limbaj de multe ori codificat, toată evoluția dramaticei
prăbușiri a civilizației moderne românești, odată cu instaurarea dictaturii
roșii. Dinu către Pia, 1948 : „Ceea ce însă pare teribil, într-adevăr, este
lichidarea morală și fizică practicată cu sistemă, în așa măsură, încât după un
timp, fiecare ajunge să aibă conștiința condamnării sigure.” Mesaj premonitoriu
: peste unsprezece ani, Dinu va trăi propria condamnare, în procesul Noica-Pillat.
Pe de altă parte, este impresionantă solidaritatea familiei în fața mizeriei și
a primejdiilor de neimaginat, regruparea ei, ca o efectivă „strângere a
rândurilor”. Nelli către Pia, în ’47 : „Noi ducem aceeași viață de provincie
bucureșteană, însă suntem tineri și sperăm că totul va fi altfel într-o zi. Poate
mai strânși unul lângă altul decât altădată […] vom străbate vremurile și
ne vom regăsi cu toții împrejurul mesei de ceai de pe cerdacul de la vie
[…]” (s. RC). Câtă ingenuitate, câtă inaptitudine de a gândi răul ! Din
nefericire, tinerețea a trecut, în timp ce mizeria și teroarea s-au instalat
tot mai profund. De neclintit în tenacitatea ei a rămas doar solidaritatea
familiei, vizibilă în aspirația de a ocroti starea de a fi împreună,
inclusiv spiritual, peste spații geografice, și de a nu îngădui să piară o
instituție-simbol, de tradiție și benignă mândrie : masa familială. O
familie care nu mai află ocazii de a se reuni în jurul aceleiași mese, a trecut
pragul înspre destrămare. Târziu, din depărtările Scoției, pe Pia o susțin
amintirile. Iar una dintre cele mai pregnante este cea de la „[…] masa de
familie de la nenea Dinu – unde trei generații erau strânse în jurul
mâncărurilor bune și lumânărilor pâlpâind în sfeșnicele de argint.” Liantul
care întreține forța acestei solidarități ce vine dintr-un trecut al
bunelor-stări sufletești și materiale este iubirea. Dar nu o iubire ostentativ
vocală, festivistă, decorativă, ci iubirea tăcută, angajată, slujitoare,
așa cum tot Pia o definește : „În clipa când cineva spune că s-a sacrificat sau
și-a sacrificat viața pentru cineva sau pentru alți oameni pe care-i iubește
[…] mă revolt. Pentru mine, când iubirea sau dăruirea devin „sacrificii”,
însăși esența acestei iubiri și dăruiri este alterată și distrusă.” Important
totodată este ca familia să aibă un cămin al ei, un loc al intimității
protejate, al reunirii, al împărtășirii bucuriilor și plângerii. În toiul „lichidărilor”, când întregi familii erau date afară din casele lor, Mama îi
scrie Piei liniștitor, dar, evident, încurajându-se în primul rând pe sine, că
totul e bine aici atâta timp cât sunt sănătoși, aflându-se încă în casa lor
și printre lucrurile dragi. Iar Dinu, la eliberarea din detenție, exultă
: „Este atât de bine să fii la tine acasă, să ai sentimentul intimității
absolute cu fiecare lucru care te înconjoară – de care să poți să te bucuri ca
un copil de jucăria lui.”

Un adevăra cod sui
generis, al solidarității și coeziunii familiale se desprinde mai ales în
cea de a doua parte a cărții, superbă, Umbrele cărților nescrise, unde
Monica Pillat a selectat, de data aceasta pe criterii tematice, pasaje
memorabile din scrisorile Piei. În viziunea ei, solidaritatea, iubirea și starea
de împreună îi includ și pe cei dispăruți și se extind asupra întregului
habitat familial. Revelație care i se precizează treptat, mai ales după moartea
Mamei și a lui Dinu, când Pia începe să aibă percepții paranormale. Dincolo de
acestea însă, câteva convingeri împărtășite de ea celor de acasă vin să
întregească eposul și apoi mithosul familial, dobândind putere de generalizare.
Așa e convingerea rămânerii celor dispăruți printre cei rămași. Credință care
implică și ambianța materială, incluzând-o inseparabil în universul familial : „Sunt sigură că în locurile unde au trăit, au iubit și au fost împliniți, cei
ce pentru noi nu mai există continuă să dăinuiască și după moarte. Nu numai în
sufletele noastre, dar închiși între pereții caselor lor, cuprinși în lucrurile
lor, invizibil, imponderabil, răspândiți ca un parfum.” Sau : „Cu privire la
răsfrângerea ființelor în lucrurile lor, eu cred că și un obiect purtat și
iubit de cineva îi conține esența, într-un fel, ca și cum s-ar vrea o osmoză
între om și obiect.” Poate fi și această credință o explicație a atașamentului
aparent stupid care ne leagă pe noi, cei din „lumea veche”, de lucrurile și
locurile care aparțin sau amintesc de familie. Cred că e ceva ce ni se trage
din răstimpul de mult apus al Biedermeier-ului, cel cu aspirația Gemütlichkeit-ului
și cu iluzia duratei. O așezare în lume cu totul diferită de cea a „lumilor
noi” – cea bolșevică și cea pragmatic-consumistă a „dezvrăjirii”, instalată
insidios în Occidentul unde, totuși, Pia și-a aflat refugiul. Ceea ce a
ajutat-o să supraviețuiască aici și să se dedice cu o emoționantă abnegație
celor bolnavi și fără familie, a fost legătura permanentă, pe diverse
căi, cu propria-i familie, inclusiv cu „familia prefăcută în fum și duh.”

Memorabila carte alcătuită
de Monica Pillat este de o neobișnuită bogăție problematică, structurată, prin
inteligența selecției textelor, pe mai multe paliere la care se cuvine și îmi
propun să revin. În ansamblu însă, Sufletul nu cunoaște distanțele este
un elogiu al familie în ipostaza sa ideală, așa cum ea a existat și, poate, o
mai fi existând, în fine, așa cum, cu certitudine, atât Pia, cât și Monica
Pillat au cunoscut-o și cum însăși Pia a definit-o : „Ce lucru ciudat e
familia. E ca un univers alcătuit – în miniatură – din corpuri cerești unice și
de sine stătătoare, fiecare cu lumea lui circumscrisă, atotcuprinzătoare în
sfera personală și […] complet unică, originală. Și totuși aceste corpuri puse împreună
(s. RC) în cadrul unei familii, dezvoltă o extraordinară coeziune atât
interioară, cât și exterioară, păstrându-și printr-un miracol fiecare anatomia
și o fizionomie total distinctivă.”

____________________________

*)
Observator cultural, nr. 519/1.04.2010