Cronica unei „arestări anunțate”. Recenzia cărții „Viața noastră cea de toate zilele” de Sanda Golopenția
Cartea Sandei Golopenția, Viața noastră cea de toate zilele, publicată spre sfârșitul anului trecut [n.e. 2009] de Editura Curtea Veche (redactor Doina Jela), e fără îndoială o restituire de excepție, în care documentul și memorialistica se îmbină, mărindu-și reciproc puterea de comunicare, prin contrastul registrelor.
Cartea se structurează în jurul dosarelor de filaj ale Securității, rezultate din urmărirea timp de 129 de zile (în două intervale din 1948 și 1949-1950) a lui Anton Golopenția, tatăl autoarei, sociolog reputat, membru și coordonator al echipelor Gusti, funcționar și apoi director al Institutului Central de Statistică, un specialist în geopolitică, un om integru, cu vederi de centru-stânga, un savant cu un simț al responsabilității ieșit din comun. Anton Golopenția e în cele din urmă arestat, în 16 ianuarie 1950, și piere în închisoare un an și jumătate mai târziu, la numai 42 de ani.
Pornind pe firul consemnărilor cotidiene și nocturne ale supraveghetorilor filatori, pe care le editează cu scrupulozitate de anticar și le citește cu speranța de a putea să reviziteze zilele unei copilării în care tatăl nu devenise încă o absență definitivă și de neînțeles, Sanda Golopenția își amintește detalii ale vieții cotidiene, unele aproape uitate, altele ieșind la suprafață cu o precizie pe care talentul scriitoricesc al celei care relatează o face mai pregnantă. Locuri, oameni, întâlniri, gesturile și vorbele părinților, ritualuri casnice sau sărbătorești, chipurile colegelor de clasă, ale prietenelor, ocupațiile zilnice, locurile de joacă, lecțiile de franceză, lecturile și filmele copilăriei, fratele, mama, bunica, chipuri văzute în treacăt, altele care revin în ani, toate închipuie un București postbelic (a cărui hartă e trasată de drumurile cotidiene ale celui urmărit), cu repere încă stabile, dar surpate încet, încet, de vremi. Biserica și piața Elefterie, strada dr. Lister, traseul tramvaielor din imediata apropiere, cheiurile Dâmboviței, Cișmigiul, Calea Victoriei, Calea Plevnei, dar și locurile mai îndepărtate de locuința familiei Golopenția ? lacul Floreasca, Tei, Fundeni, Herăstrău ? sunt actori în această narațiune pe care o citești pe nerăsuflate, ca pe un roman polițist, în care lucrurile se finalizează însă, tragic.
Figura de referință, centrul în jurul căruia palpită întregul volum e tatăl: în dubla sa ipostază de intelectual de elită și om obișnuit. El se simte responsabil de toți și de toate. Fidelitatea față de proiectele sale de cercetător și nevoia de a se ști util, chiar atunci când e lăsat fără slujba de la Institutul Central de Statistică (unde îi succedase pentru câteva luni, ca director, lui Sabin Manuilă), sunt chestiuni vitale. Vremurile sunt profund tulburate, dar el încearcă să țină pasul cu ele, să nu se lase abătut de la lecturi, de la studiu, de la scris (muncește enorm), în ciuda arestărilor, în ciuda emigrărilor unora dintre colegii lui care știau deja că anii pe care îi traversau reprezentau începutul sfârșitului, și nu un nou început. E greu de spus, în cazul unui om pentru care o astfel de conduită reprezintă un stil de viață, în ce măsură febrilitatea cu care se dedică acestor îndeletniciri e legată de presimțirea a ceea ce va urma sau nu. Se ocupă de copii, le organizează timpul duminical, încearcă să-i protejeze, să îi educe și cultive, să stea cât mai mult cu ei. Știe sau simte că e urmărit și, văzând că foștii colegi din Școala monografică sau de la Institutul de Statistică sunt pe rând ridicați, are motive să creadă că e și el în pericol, chiar dacă nu se știe cu nimic vinovat?
Urmăritorii nu își pun astfel de întrebări. Traseul pe care îl urmează ?obiectivul? Galop (Anton Golopenția) e mai degrabă unul monoton. Merge cel mai adesea la Biblioteca Academiei, traversează Calea Victoriei sau trece prin Cișmigiu, se oprește prin anticariate, răsfoiește cărți, cumpără timbre, pune plicuri la poștă (conținutul lor fiind de mare interes pentru supraveghetorii care le cântăresc cu privirea), merge cu copiii la un cismar sau la pădurea Băneasa, cumpără gaz, pâine sau lapte, merge la cules de struguri într-un sat din suburbie, se întâlnește cu prietenii, rudele, cu foști colegi, pentru a primi de la ei sau a le duce înapoi documente la care nu mai are acces, dar de care are absolută nevoie pentru a lucra. De un An Nou îl vizitează pe Dimitrie Gusti, mentorul și figura numărul unu a Școlii de Sociologie (monografice) de la București. Acesta își va pierde curând vila în care locuia, i se refuză orice ieșire la congresele internaționale la care e invitat. Sunt încă multe consemnările de acest fel, punctate ca de un laitmotiv de ora când Galop s-a întors seara acasă și de mențiunea că ?nu a părăsit domiciliul său în timpul nopții? sau ?nu s-a întâmplat nimic deosebit? până dimineața, când totul va fi luat de la capăt.
Vinovății fabricate
Nimic neobișnuit, am putea spune, dacă am ignora faptul că, puse cap la cap, toate aceste aparent inocente relatări nu au decât un singur scop: acela de a fabrica vinovăția celui pus sub urmărire, de a-l incrimina. Notele (semnate mai ales de P. Roiu, dar și de mulți alții, consemnați de autoare cu scrupulozitate) ce însoțesc rapoartele cotidiene furnizează date despre persoanele pe care Anton Golopenția le întâlnește sau vizitează în timpul filării: aflăm cine sunt, unde și cu cine locuiesc, de ce naționalitate sau religie sunt, care e situația lor politică etc.
Filatorii precizează cu grijă ora și locul întâlnirilor, din capul locului înregistrate ca ?activități suspecte?. Sanda Golopenția se oprește din când în când asupra tipologiei informatorilor, măsoară ?scările răului?, gradele de responsabilitate ale instituției care trimite oameni la moarte fără judecată, dar și a celor care, prin notele și informațiile pe care le dau, duc, în cele din urmă, la ?luarea în primire? (a se citi arestarea ) a celui deja prins în plasa lor.
E vorba în această urmărire de ceea ce, în limbajul tehnic al Securității, se numește ?anturaj?: automat, persoanele care îl compun intră la rândul lor în atenție, lărgind numărul urmăriților și al prezumtivelor ?elemente periculoase?. Toate persoanele cu care Anton Golopenția ia contact în perioada premergătoare arestării, când e filat, sunt potențial ?dușmănoase?. Despre natura relațiilor care îl leagă de ele va trebui să dea socoteală sub anchetă. Sanda Golopenția are ideea de a extrage din Ultima carte (dosarul de anchetă editat și adnotat de ea) fragmente lămuritoare. Puse față în față cu documentele de identificare a persoanelor din anturaj, de către Securitate, aceste fragmente personalizează raporturile umane și completează, prin explicațiile date de cel anchetat, situațiile evocate în dosarul de filaj. La rândul ei, Sanda Golopenția intervine pentru a aduce informații suplimentare, cunoscute prin arhiva familiei, prin propriile amintiri, prin studiul consecvent pe care l-a întreprins asupra operei tatălui ei (operă pe care ne-a restituit-o, de altfel, integral), prin scurte eseuri care redau un chip celor care sunt, în notele informative, simple nume de ?obiectiv?.
Revin astfel spre noi fugitiv sau capătă viață prin acțiunile lor, prin relațiile pe care le au cu familia Golopenția figuri precum cea a lui Sabin Manuilă, Dimitrie Gusti și soția sa, N. Betea, N. Georgescu- Roegen, Anton Rațiu, Iuliu Mălinaș, C. Pavel, Nicolae Economu, M. Biji, dr. D.C. Georgescu, G. Retegan, dr. Octav Costăchel, Petre Comarnescu, Ion Chibulcuteanu, Mircea Vulcănescu cu soția sa Margueritte și fetele Măriuca și Sandra Vulcănescu, Ion Negru, Aurora Ciorcovescu (secretara lui Sabin Manuilă), traducătorul Dan Duțescu și fiica lui Taina, profesorul Nicolae Stamatin și fetele lui, cu care Sanda Golopenția lua ore de franceză de la domnișoara Economidis, Elisabeta Jebeleanu (pe primul loc al întâlnirilor suspecte), Valeriu Butură, Lena Constante, Aurel Bauh. O parte dintre acești ?indivizi? și ?individe?, cum sunt numiți de filatori, i-au fost colegi lui Anton Golopenția la Institutul Central de Statistică, ?o pepinieră de elemente nesănătoase? – apreciază Securitatea -, o parte sunt colegi monografiști cu care a făcut teren, alții au intrat întâmplător pe traseul vieții sale sau, din eroare, în obiectivul filatorilor (o listă a lor la pp. 109?113). Nu i-am pomenit pe toți. Cărțile lui Rostas Zoltan despre ?monografiști? sunt un complement util pentru cei interesați să-i cunoască mai îndeaproape. Lena Constante și-a publicat memoriile de închisoare, poate și alții dintre cei aflați în anturajul lui Anton Golopenția.
Istorii întretăiate
Aș reține și comenta aici un fragment care îl privește pe fotograful Aurel Bauh, pentru că istoria aceasta se înnoadă imprevizibil cu o alta. ?Fotograf de excepție – cum precizează Sanda Golopenția – cu care tatăl ei a lucrat pe teren ori de câte ori a avut nevoie de imagini de calitate?, Aurel Bauh avusese un atelier foto pe strada Popa Rusu nr. 7 din București, până prin anii ?49, cum menționează Securitatea. În același an îl vizitase Anton Golopenția pentru a recupera câteva fotografii de teren. ?Fotografii ale lui au devenit de mai multe ori, pe vremea când Anton Golopenția era redactor la Sociologie românească (ne spune Sanda Golopenția), coperte ale revistei. Sunt sensibile, cadrate atent, simbolice de fiecare dată. În spatele lor se ascunde meditația și empatia unui om care a știut de fiecare dată ce conta cu adevărat?. În declarațiile date sub anchetă, Anton Golopenția face referire la relațiile sale cu Bauh, invocând un episod care arată că legătura lor nu era doar profesională, ci și una de mare prietenie și încredere, din moment ce, în 1943, prin februarie, Bauh îl roagă să ducă ?o sumă mai mare evreilor din ghettoul de la Golta, printre care se găsea cumnatul său? (citat din Ultima carte, p. 329 la p.156 din Viața noastră cea de toate zilele).
Anton Golopenția se afla pe teren în acea zonă, pentru a participa la inventarierea familiilor de români de la Bug. Misiunea încredințată de Bauh, deosebit de periculoasă într-o perioadă de război, a fost îndeplinită cu succes, dar și cu neașteptate și dureroase consecințe pentru cea care avea să preia banii și scrisorile trimise de la București. Era vorba de Sonia Palty, născută Follender, fiica cumnatului lui Aurel Bauh. În tulburătoarea ei carte-mărturie, publicată în mai multe ediții la Editura Dacia, Evrei, treceți Nistrul !, aceasta relatează episodul, fără să știe că mesagerul era Anton Golopenția. Avea să descopere acest lucru, mai târziu, când avea să citească, oarecum întâmplător, Ultima carte și avea să îi scrie Sandei Golopenția o impresionantă scrisoare, publicată de aceasta în Anton Golopenția, Românii de la Est de Bug (după ce apăruse în Viața noastră, la Tel Aviv).
Memoria a funcționat în acest caz pe principiul vaselor comunicante, iar portretul lui Anton Golopenția se completează neașteptat și recuperator pentru fiica sa, care și-a dedicat o mare parte din energii pentru a face ceea ce acesta, dispărut tragic și nedrept (implicat în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu), nu a apucat să facă. Găsim în Viața noastră cea de toate zilele pagini în care aflăm de proiectele lăsate în lucru, pe care Golopenția le găsea necesare în devenirea României de după război: împărțirea în patru regiuni economice a teritoriului țării, măsuri speciale pentru promovarea regiunilor nevoiașe și înapoiate, pentru îmbunătățirea educației și a situației sanitare, consultarea cetățenilor în legătură cu felul cum ar dori să evolueze localitățile în care trăiesc etc. (vezi Anexa volumului).
Sfârșitul
Ce făcea Anton Golopenția, conform filatorilor, în ultimele două săptămâni înainte de arestarea din 16 ianuarie 1950? Iată câteva dintre consemnări: iese de acasă împreună cu copiii, îi plimbă într-una din zile cu sania (6 ianuarie), pune o scrisoare la cutia de scrisori de la Podul Elefterie, ia tramvaiul nr. 14 din stația dr. Victor Babeș, merge la chioșcul de pâine și la Aprolacta cu o plasă și o sticlă în mână (se întoarce cu ele goale, negăsind nici lapte, nici pâine), se plimbă 10 minute pe str. Plevnei cu o individă ?care îi dă un plic mare de culoare albă, plicul era plin? (sublinierea aparține filatorului și întâlnirea se repetă în altă zi, când cu aceeași ?individă? face schimb de hârtii dintr-o mapă), cumpără timbre și scrie scrisori, merge la Biblioteca Academiei (în 4 ianuarie, de pildă, intră la ora 11,15, iese la ora 20 și merge pe jos acasă), cumpără carne de la Comcar sau flori din Piața Nicolae Bălcescu, stă la coadă pentru unt sau altădată pentru o lămâie, ia un ziar de la debit, merge la mesagerie la Gara Filaret de unde ridică o lădiță cu mere trimisă de la Cluj de Valer Butură (se bucură de mere, nu se știe însă dacă a apucat să le mănânce), face câteva scurte vizite, cumpără două maculatoare, își plătește abonamentul de telefon (pe care nu l-a dorit și prin care îi sunt urmărite convorbirile), se întâlnește la restaurantul din apropierea locuinței cu ?doi indivizi? deja identificați (sunt Retegan și Ștefănescu, cum va explica sub anchetă). În 3, în 12 ianuarie și în preziua arestării (15 ianuarie) nu iese deloc din casă. În sfârșit, această cronică a unei ?arestări anunțate? se încheie în data de 16 ianuarie cu mențiunea că la ora 19,55 când Anton Golopenția iese de la Biblioteca Academiei, unde intrase la ora 14,25, ?este dat în primire tovarășilor de la Secția a II-a?.
Urmează în contrapunct comentariul Sandei Golopenția: ?Noi nu știm nimic, ne e luat, dispare, cu servietă, cu palton. Ca un făcut, nota de supraveghere nu descrie îmbrăcămintea cu care a plecat de acasă, pentru todeauna, tata. Va fi fost, probail, paltonul gri închis, fularul în multe culori și pălăria maro; o vestă de tweed verzui sau costumul. Le-a purtat în celulă, în timpul anchetei, cu paltonul s-a învelit, până când s-a ros, zdrențuit, topit? (p. 286). Așa se dispărea în acei ani de acasă, de pe stradă, de la serviciu. Un inventar al obiectelor rămase în urma decesului ?lui A. Galopenția(!!!) și predate de serg. major Luca Andreev din MAI Serviciul Închisori, locotenentului Constantin Toma din MAI serviciul ?C?? (reprodus după Ultima carte, pp. 653?654) dă o imagine mai completă asupra celor găsite asupra obiectivului Galop în momentul arestării. La 6 noiembrie 1954, Ștefania Cristescu primește aceste obiecte de la o persoană necunoscută, cu excepția buletinului de identitate, ?a câtorva notițe? și a livretului militar.
Din memoriul ei, din 1968, știm că în seara arestării a urmat și o percheziție acasă în str. Lister nr. 7. Ce avea să se petreacă mai apoi aflăm printr-o scurtă frază ca o cădere de cortină: ?Cu timpul, sfâșierea crește, nu scade?.
Se pare că, după memorii și mărturii, e vremea dosarelor de Securitate – accesibile prin intermediul CNSAS și a deschiderii arhivelor ? să ne dezvăluie partea tăcută, cenzurată, a unui trecut care vorbește dureros prin ele. Dar care ne învață și cum funcționa instituția represivă cea mai importantă a statului comunist. Recentul manual Învățând istoria prin experiențele trecutului (conținând și mărturii ale celor care și-au văzut dosarul de urmărire individuală), un reader editat de Virgiliu Țârău și echipa sa de tineri cercetători de la CNSAS, cărțile editate de Cristina Anisescu, Ultimii șapte ani de acasă, cartea lui N.C. Munteanu (redactor tot Doina Jela, la Curtea Veche) mi se par a fi, în acest sens, dintre cele mai izbutite de până acum.
Viața noastră cea de toate zilele are însă un surplus de densitate, combinând o rigoare lipsită de orice emfază cu o vibrație sfâșietoare, pusă în surdină.