Ioana Postelnicu: ”A scrie este un act de dăruire totală în care trebuie să crezi și pe care trebuie să-l trăiești plenar”

– În romanul ?Plecarea Vlașinilor? ați realizat o monografie a unei așezări patriarhale ardelenești, Poiana Sibiului, de unde vă trageți. Cele mai multe  dintre  întâmplările și  personajele romanului sunt inspirate   din viața strămoșilor dumneavoastră. Vorbiți-ne puțin despre ei, despre familia în care v-ați născut.

 -Am stat puțin în Poiana pentru că întreaga familie s-a strămutat  la  Sibiu pe vremea Austro-Ungariei. La Sibiu  tata a dobândit  imediat aprecierea și respectul românilor aflați în oraș, dar și ale celor din Regat, în calitate de conducător al Asociației meseriașilor și soldarilor din Cetate  și din împrejurimile orașului. Asta se întâmpla, desigur, înainte de Primul Război Mondial la care tata n-a participat.Țin minte cum s-a ascuns în pod ca să nu fie luat la oaste și astfel să fie silit  să lupte împotriva românilor. Mi-aduc aminte de toată atmosfera românească  din cercurile pe care le frecventam  în  acei ani trăiți sub duritatea habsburgică a stăpânirii maghiare, atât de nedreaptă pentru români.

Am fost șapte copii, șapte frați  și părinții au făcut tot ceea ce este omenește posibil, pentru a-și vedea copiii ”domni”, adică pentru a ne  da la școli înalte. Era în tradiția locului, ca mărginenii sibieni să-și dea copiii la oraș, la școli bune. După Unirea cea Mare, visul tatei s-a împlinit, toți cei șapte copii am ajuns  absolvenți de studii superioare la Cluj sau la București, fiecare la timpul său și  în specialitatea aleasă, clădind  astfel dezideratul sfânt al ardelenilor de a îmbogăți cultura locului în care s-au născut. Tatălui meu îi datorez  cel mai mult în ceea ce privește plăcerea de a compune, de a scrie, de a pune  în discuție probleme morale. Mama l-a sprijinit în  toate  acțiunile și aspirațiile lui, fiind o bună creștină și ducând mai departe menirea unei căsnicii bazate pe respect și înțelegere față de năzuințele tovarășului de viață. Am avut în ei exemplul cel mai elocvent al unei adevărate familii, imaginea unui clan cu un arbore genealogic stufos, cu multe încrengături, care s-au îmbogățit și au crescut de-a lungul timpului. Adolescența, la rândul ei,  a fost raiul pe pământ. Vacanțele le petreceam la Băile de la Ocna Sibiului, unde părinții mei cumpăraseră o casă cu mai multe camere. Începând cu prima zi de vacanță casa era plină de copii veseli și sănătoși care erau stăpânii întregii grădini, ai parcului atent îngrijit de grădinari, precum și ai celor trei lacuri din apropiere. Ne scăldam stropindu-ne, aruncându-ne în apa sărată a lacurilor de dimineața  până seara într-o larmă care se răspândea până departe spre frumosul hotel al băilor. În grupul acela de copii erau și copiii preotului Stanca, între care Radu,  care avea atunci  8 – 9 ani,  cel care a fost mai târziu unul din  baladiștii Cercului Literar de la Sibiu și director al teatrului din aceeași localitate.

  -Cum era lumea românească  din Sibiu, în epoca tinereții dumneavoastră?

  -Am trăit participarea întregului neam românesc la Marea Unire, la marea înfăptuire a României Moderne sub Regele Ferdinand și Regina Maria. Au fost evenimente care s-au imprimat în ființa mea cu o forță uriașă. Nu voi uita niciodată vizita familiei regale, imediat după victoria trupelor românești, împreună cu Principesa Ileana, care a inaugurat faimosul Liceu de fete, la care am învățat și eu, în prima generație de eleve, după ce am terminat școala de la călugărițele ursuline. Mi-aduc aminte  și  de primul bal la care am participat. Nici nu vă dați dumneavoastră seama ce însemna primul bal pentru o tânără din acele vremuri. Era un eveniment așteptat și visat ani de-a rândul. Aveam 16 – 17 ani și am fost în centrul atenției tuturor. Era un locotenent Pauliuc, unul dintre cei mai renumiți din oraș,  care m-a invitat la dans, fiind impresionat de frumusețea și tinerețea mea. Îmi amintesc că eram foarte timidă având în vedere că era prima ieșire de asemenea anvergură, că era, așa cum v-am  mai spus,  primul meu bal. Veneam dintr-o familie cu o educație morală desăvârșită, aveam un vocabular ales, am fost educată bine și știam cum trebuie să mă port în lume. Și totuși n-am înțeles nimic din ceea ce mi-a spus locotenetul. Aveam emoții așa de mari, că nu puteam să-l urmăresc. Am simțit că zbor peste toate cupolele orașului într-o beatitudine nemaipomenită. La un moment dat, ceilalți colegi ai lui s-au înțeles și s-au retras de pe ringul de dans și am rămas numai noi dansând. M-am simțit ca o prințesă, rochia era ca-n povești, anume făcută pentru acel  bal. Erau mai mulți ofițeri de la Școala de ofițeri din oraș și unul a pus să cânte un patefon, la mare modă atunci, era o noutate încă pentru mulți. Muzica pe care am dansat la primul bal se chema Tendresse și n-am să uit niciodată că a fost pusă de șase ori la rând. Era România Mare deja, era după Unire și românii se întâlneau cu mare plăcere la astfel de ocazii și era o atmosferă extraordinară. Eu am fost atât de speriată de intensitatea emoțiilor care mă încercau, nici nu am crezut până atunci că se pot declanșa în sufletul meu asemenea sentimente intense, încât am ieșit din sala aceea frumos luminată și am fugit pe drumul spre casă. Mi s-a părut că erau  păcate toată acea mare bucurie și emoția pe care le-am trăit în seara primului bal. Nu era de fapt decât intrarea oficială, mondenă dacă vreți,  într-o  nouă vârstă. Și pe atunci lumea știa să serbeze asemenea lucruri, să le dea importanța cuvenită, să le pună într-o ierarhie de valori și  să trăiască după un cod al onoarei, al mândriei de a aparține la un neam. Mai târziu s-au dus toate astea, s-au risipit…Au avut grijă comuniștii…

A fost greu  în acea perioadă și pentru părinții mei, la fel ca  pentru alții, pentru familia fratelui meu, medic, care a suferit prin închisorile comuniste mai bine de paisprezece ani. Mă gândesc adesea la nedreptățile pe care le-au îndurat. Eu cred că am rezistat  numai pentru că am fost scriitoare. Am avut noroc că m-am căsătorit într-un moment propice, iar  soțul meu, care era inginer în aviația civilă,  a călătorit mult și eu  l-am urmat în toată lumea, fiind astfel oarecum mai la adăpost de greutățile vremii prin care au trecut părinții  și mulți  alții din familia mea. I-am ajutat cât mi-a stat în putință. ”Jenica, îmi spunea tata, mie, copilului cel mai mare, scoate familia din nevoi!” I-am ajutat, adăpostindu-i în casa noastră, sprijinindu-i să-și termine studiile și să-și acopere lipsurile materiale. A fost un lung lanț de suferințe viața neamului meu în epoca comunistă. 

-Ați debutat ca scriitoare la  celebrul cenaclu ”Sburătorul”, coordonat de Eugen Lovinescu. Încercați să vă amintiți pentru cititorii noștri de atmosfera întâlnirilor literare din casa Lovinescu, de scriitorii care frecventau ședințele cenaclului.

 -Succesele mele literare le datorez în totalitate momentului în care am pășit pragul ”Sburătorului”. Acolo am debutat și  m-am simțit în apele mele. Am ajuns acolo exact la momentul potrivit. Întâlnirile erau  adevărate  sărbători, simțite și gustate  de oricine pășea pragul casei Lovinescu. Se desfășurau duminica și erau expresia cea mai înaltă a unei adevărate democrații. Fiecare avea dreptul să spună ce crede, fiecare avea libertatea să se exprime în cadrul acelor întâlniri. În ceea ce mă privește, am trecut examenul de acceptare în clanul ”Sburătorului” în urma unei lecturi de probă, încurajatoare, în care am prezentat primul meu roman, romanul de debut, ”Bogdana”. Acesta  a fost începutul carierei mele de scriitoare, intrarea mea în breasla creatorilor de literatură, sub pseudonimul Ioana Postelnicu. Veneau acolo Dan Petrașincu, Ieronim Șerbu,  Felix Aderca, Sanda Movilă, Petru Dumitriu, Laurențiu Fulga, care venise de pe front ca ofițer în rezervă, Dinu Nicodin, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu și mulți alți scriitori și critici, poeți pentru care ar trebui să alcătuiesc un pomelnic sfânt. Nici un scriitor al vremii n-a ocolit posibilitatea de a asista la ședințele din biroul tapetat cu imense rafturi de cărți, al lui Lovinescu. Toți respirau atunci liberi fără să bănuiască ce vremuri vor veni.

Dacă nu aveam sprijinul moral al lui Eugen Lovinescu, eu tot scriitoare  aș fi ajuns, dar garanția lui, încrederea lui au fost extraordinare, hotărâtoare și toată viața mea am crezut în ele. Lovinescu a crezut în mintea mea și cu o forță morală imensă și călăuzitoare m-a îndemnat să scriu și după ce nu a mai fost. Orice scriere de-a mea, chiar și de acum, stă sub pecetea lui Lovinescu, sub nevăzuta stimulare a lui. Îmi dă putere și acum să scriu cu o forță  și o plăcere care îmi aduc aminte de anii tinereții.

 -V-ați stabilit de câțiva ani la Bacău. Nu regretați Bucureștiul și efervescența literară și culturală a Capitalei?

 -Nu regret Bucureștiul fiindcă între pereții casei mele s-au petrecut multe evenimente literare și artistice. Nu pot să spun că sunt izolată aici, la Bacău, unde am sosit în vara lui 1997, instalându-mă pe vecie. Țin minte că era o vară tare călduroasă și în ziua în care am ajuns cerul avea o culoare atât de albastră și clară cum numai la Balcic, pe vremuri, mai văzusem.  M-am despărțit de trecut, de ceea ce am avut,  fără regrete. Am dăruit cărțile mele, multe din ele cu autograf de la marii noștri scriitori, și tablourile, muzeului Astra de la Sibiu. Sunt la curent cu noutățile literare mai mult decât la București unde mă furau tot felul de preocupări mondene, casa mea fiind deschisă acolo tuturor celor care aveau aplecare spre literatură. De fapt, o vreme după moartea lui Lovinescu am încercat să găzduiesc în casa mea un fel de cenaclu, desigur, cu o activitate mai restrânsă, impusă de noile vremuri politice.  Țin minte  însă că a venit odată Jebeleanu la mine și mi-a spus: ”Fii atentă,  mai lasă-l pe Lovinescu deoparte…” Mi-a atras atenția,  pentru că el era atunci mare ștab pe undeva,  și mi-a spus că cenaclul acela deranja. Așa s-au încheiat  întâlnirile noastre scriitoricești. Am însă bucuria că aceia care au fost acolo atunci, printre care doamna Lovinescu și Monica Lovinescu, au venit cu gândul clar ca să se continue într-un fel acele întâlniri superbe. Nu se citea numai literatură acolo, am avut invitați și muzicieni, chiar  Comissiona, care astăzi este un mare dirijor, a cântat la vioară când avea douăzeci de ani, la cenaclul găzduit de mine. Aici, la Bacău, am participat la întâlniri organizate cu scriitorii la bibliotecile din oraș, la lansări de carte și la alte manifestări. Am socotit Bacăul un fel de Florență a zonei pentru bogăția de personalități care au activat în oraș sau în împrejurimi, de-a lungul timpului. Viața culturală de aici este într-o continuă schimbare benefică. Am simțit solidaritatea colegilor de breaslă într-o împrejurare pe care am să v-o relatez aici. La mai puțin de două luni după stabilirea mea în Bacău am suferit o congestie cerebrală, care a avut ca urmare imediată o afazie totală. N-am mai putut să rostesc nici o silabă câțiva ani. Apoi am alunecat și mi-am rupt piciorul, ceea ce m-a ținut în pat aproape un an și jumătate. După aceste întâmplări mi-a fost tot mai greu să mă deplasez fără ajutor și într-un fel am rămas izolată de lume.  Dar acum câțiva ani,  am simțit nevoia să particip cu orice preț la Festivalul Național George Bacovia, pentru a mă întâlni cu colegii scriitori veniți din toată țara. Cu un efort uriaș am urcat într-o mașină, apoi am încercat  și performanța inimaginabilă de a urca treptele multe până la sala în care erau sărbătoriți premianții. M-am așezat pe un scaun și am asistat la ceremonia organizată. Atmosfera era prețioasă și de o participare emoțională atât de mare, încât mi-a stârnit o forță interioară uriașă, pe care n-o mai percepusem de ani de zile, dinainte de începutul accidentelor mele. I-am făcut semn doamnei Carmen Mihalache, directoarea revistei Ateneu, că vreau să vorbesc. Eram bine îmbrăcată, cochetă așa cum mi-a plăcut întotdeauna să fiu, îngrijită. M-am ridicat de pe scaun fără ajutor, m-am rezemat  de marginea scaunului de alături și dreaptă, cu o strălucire în ochi pe care o simțeam că e puternică, m-am uitat și am spus cu glas tare să se audă în toată sala:” Vă anunț că s-a întâmplat o minune, la patru ani de la accidentul vascular, azi, aici,  mi-a revenit graiul și am reînceput să scriu. Vă anunț ca la spovedanie, minunea asta s-a întâmplat cu mine și am ieșit din muțenia penibilă în care trăiam. Oare nu este asta o minune? V-o împărtășesc dumneavoastră ca la o sfântă comuniune de breaslă.” Nu știu ce am mai spus în continuare, cuvintele se rostogoleau clare, pline de căldură și rostire neîmpiedicată. Înviată dintr-o catalepsie tragică, am rostit cu căldură sufletească vorbe de o intensitate care i-a impresionat pe toți. Au urmat aplauzele față de acest act de spovedanie înaintea colegilor, privirile pline de simpatie ale scriitoarei Adriana Bittel, ale lui Gabriel Dimisianu, veniți  de la București, ovațiile întregii asistențe care se bucura alături de mine.  Nu-mi venea să cred că sunt în stare să rostesc vorbe fără poticnire și eram impresionată de manifestarea de bucurie colectivă, de participarea sufletească comună ce se întâmpla în sala aceea. Totul a culminat cu clipa în care am văzut  că scriitorul Constantin Țoiu s-a ridicat de la masă, și-a făcut loc printre persoanele care nu încetau aplauzele, mergând aproape în genunchi,  s-a apropiat de scaunul meu, mi-a sărutat mâna și mi-a mărturisit din toată inima bucuria lui la vestea că un confrate mărturisea o minune pe care a trăit-o real și intens. V-am spus toate acestea ca să înțelegeți că, de când am venit la Bacău, mă simt sub ocrotirea substanțială și sufletească a tuturor scriitorilor, a artiștilor de aici  care lucrează cu dragoste, cu răspundere pentru a se împlini  pe ei înșiși prin creațiile lor. Băcăuanii mi-au acordat și titlul de cetățean de onoare al orașului, semn că am fost primită  aici cu drag.

 -Mi-ați mărturisit că lucrați și acum, la 94 de ani împliniți, în fiecare  zi, că-i  dictați doamnei profesoare Dinuța Mârț, care este colaboratoare apropiată,  și  că dânsa  transcrie vorbele dumneavoastră. La ce lucrați acum?

  -Îmi doresc să duc la capăt lucrarea ”Evocări esențiale dintr-un secol pe care l-am trăit”, lucrare care va avea aproximativ 250 de pagini, și va fi un document de mare importanță pentru întreaga istorie  din secolul trecut a Ardealului. Evoc Sibiul tinereții mele, oamenii pe care i-am cunoscut,  pe generalul Sicorschi și pe mulți, mulți alții. Scriu și acum zilnic, de fapt dictez doamnei care de multe ori nu are timp să scrie pentru că îi dictez cu o viteză uluitoare ceea ce mintea mea a scris deja în gând în ceasurile în care reînviu vremuri de demult. Ca un izvor curge gândul meu. Cartea începe cu momentul în care eu la 20 de ani mă căsătoresc. Este o evocare a nunții din zona Sibiului,  scriu despre atmosfera sibiană de după Unirea cea Mare, cum s-a făcut România Mare, despre familia regală, cum s-a umplut Sibiul de ofițeri, cum am ajuns mai târziu  la București, cum  am ajuns  să văd încoronarea Regelui și a Reginei. Jumătate din aceste evocări sunt scrise deja și n-aș vrea să mor până când nu  le voi încheia. Simt asta ca pe o mare responsabilitate. Eu am crezut întotdeauna că  scriitorul trebuie să fie un om  responsabil, preocupat  în permanență de procesul de înnoire personală. Dacă nu ai har, nu ai ce căuta între scriitori. Cred că cea mai mare bucurie a unui scriitor este  momentul acela  în care  se apropie de masă și acolo găsește hârtia pe care poate să scrie. Și după câteva fraze își dă seama că el creează viață acolo pe hârtia aceea curată. În izolarea completă care înseamnă viața scriitorului, nu poate fi bucurie mai mare. Eu am zis că e o bucurie aproape sexuală, atât este de intensă. Eu scriu ușor, vorbele, metaforele țâșnesc ca dintr-un izvor și mă gândesc acum la Rebreanu care scria atât de greu, care se chinuia în fața foii albe. Am fost secretar literar la Teatrul Național pe vremea când Rebreanu era Director și mi-amintesc că odată m-am dus la el și el a încercat să corecteze o adresă oficială pe care trebuia s-o trimită. Eu am stat în picioare, în spatele lui și am așteptat și am văzut că s-a chinuit pur și simplu, minute în șir, ca să alcătuiască textul acela. Pentru unii, scrisul este un chin, pentru alții, o eliberare, oricum, eu cred că  scrisul este un lucru sfânt. A scrie  este un act de dăruire totală în care trebuie să crezi și pe care trebuie să-l  trăiești plenar. Acesta este crezul meu.

 Otilia Țeposu