Memoriile părintele Antonie: Copilărie, pe malul lacului Ialpug

Partea I       

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Județul Ismail,( Basarabia) din părinți foarte credincioși – Eustațiu și Hristina. Am avut încă doi frați și o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns  preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în București, dar care și el a murit. In viață mai trăiește sora mea Vera care este cu 10 ani mai mică. Este și ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă și are 3 fete de la 3 bărbați.

Comuna Barta este așezată lângă lacul  Ialpug.  Mărimea lacului era de 8 km lungimea, și de 50 km. lățimea, iar adâncimea de aproximativ 25 ? 30 m. Intre comună si lacul Ialpug e o fâșie de pământ largă de 1 km. ? e o peninsulă, iar între comună și fâșia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.

Acolo lângă pădure aveam și noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici,  ne lua tata cu el   la câmp. Avea vreo 10 ha și le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani,  ne lua tata la prășit porumbul ? ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa și curgea sânge, iar tata ne zicea: pune țărână și trece. In adevăr trecea durerea și rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoși. Abia așteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem pește cu undița. Scoteam râme din grădină și puneam câte una în undiță și de fiecare data prindeam câte un pește mic, îl numeam Ghigor.  Când umpleam traista cu pește ne duceam acasă, iar mama abia ne aștepta să-i aducem peste. După ce-l curățea, îl tăvălea în făină și-l punea într-o tigaie și-l prăjea,  eu și fratele meu mai mic numit Mișa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mișa mergeam pretutindeni.

O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci așa se numea lacul acela mic dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit  o barcă de la mal și repede ne-am suit întrânsa. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu știam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam și strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea și el să se scalde. Auzind țipete, repede s-a dezbrăcat  și a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghițeam apă și-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni și speriați. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.

Altădată m-am speriat de niște câini și mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Țin minte că la ușa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină și s-au făcut niște semne de parcă eram eu înconjurat de niște câini. Apoi cu pumnii strânși mi-a tot netezit capul, spunea și niște cuvinte neînțelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuiește? apoi a zis : ?leacul fie ori nu fie, plata babei să se  știe?.

Altă data  jucându-ne  pe drum și bătând vântul  mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată și n-a putut,   ne-a dat două ouă și m-a  trimis  împreună cu Mișa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă  cu o cană de apă și după ce și-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă și mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăși și-a clătit gura și din nou mi-a vârât limba-n ochi și mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mișa i-am dat cele două ouă și i-am mulțumit căci așa ne-a învățat mama, să mulțumim .

Când nu ne luau părinții  la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude și zarzăre, iar seara mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină și cu cartofi, ne făcea o mâncare ce o mâncam cu plăcere, căci era și timpul când flămânzeam. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci ne făcea și câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele țesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălța cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălța. Ghete ne cumpăra tata de la oraș, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.

Când am împlinit 7 ani, m-am dus la școală. ( Barta era un sat   destul de mic)  .  În sat erau 2 învățători, un notar, un primar și un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraș cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit și eu de friguri și Mișa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să știu ce temperatura aveam, dar arsurile erau așa de mari, că mi se puneau pe inimă și mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc   via de hoți, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mișa si Vera  care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină și a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.

 La școală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliță, un grifel și pâine sau mămăligă. Dimineața mă încălța mama cu opinci și cu obiele, iar la prânz mă descălțam și le puneam în traistă lângă tăbliță și grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit  în spate, la un băiat care râdea, și învățătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă și m-a pus în genunchi și a început să mă tragă de urechi și nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea. Când a văzut că-mi curge sânge atunci m-a lăsat.

Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge și i-am spus ce am pățit,  ea a certat-o pe învățătoare. Scuza ei a fost că în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, și era foarte inervată, de s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte și nu mă băteam cu băieții și eram foarte rușinos față de băieții din clasă.

Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman, care trăgeau o piatră mare zimțată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat)  Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna și un duien care tăia paiele și făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunțe și tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunțe, iar eu si Mișa căram întâi paiele cu un etac mare la scârța de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram și grăunțele câte puțin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului și morți de oboseală, adormeam buștean, ne lipseam și de mâncare căci mama atunci era și ea liberă și se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, și tata ne trimetea cu harabaua la câmp și mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.

 Caii erau mici și blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale și ne-am răsturnat într-un șanț cu gard de sârmă. Atunci a fost înștiințat tata și a venit și mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua și a strâns năsada din șanț. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenții s-a dovedit nefolositor.

După ce descărcam năsada pe fața armanului începea iarăși vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat și învârtitul cailor în dreapta și stânga.

Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam Ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruța plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieții din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem pește cu undița.

Tata era om bun și luase parte la primul război mondial, a stat în tranșee mult și a răcit la șira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: ?State strâmbul?.

Dacă a văzut că nu poate lucra pământul,  îl dădea  în jumătate la alt plugar si primeam și noi jumătate din recoltă.

 .                   Partea II

 Dacă am terminat școala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad și m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem și poate nici nu reușeam, dar peste o lună de la începutul anului școlar s-a mai înființat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunțat prin sate că toți care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad și a căutat o gazdă și a găsit una care mai ținea doi băieți în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit și m-a primit și pe mine împreună cu cei doi băieți. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu și era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia ușa și se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereții casei, pe acoperiș și nu cădea, puterea lunii îl ținea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea și el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece și se trezea.

In fiecare seara mă închinam înainte de culcare și de frica lunatecului dar și pentru că așa   învățasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap și apoi ne punea să stăm toți în genunchi și ea , Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învățase și Tatăl Nostru și alte rugăciuni mai mici.

Acum la școală purtam ghete și chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subțire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam și până ne dădea vacanță, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam așa.

În vacanța de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km , iar iarna venea tata și mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăț dar profesorii nu-l încurajau și-i spuneau că învăț prost. E drept că nici cărți  nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, și învățam pe apucate din cărțile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăț prost și-i ziceau lui tata:?ține-l Moș State pe negrul acesta la plug să-ți fie ajutor la bătrânețe?. Eu plângeam și-i ziceam că dacă mă ia de la școală să mă ție la plug am să fug de acasă, că mi-i rușine de băieții din sat că au să mă râdă.

In vacanta de vară același lucru cu treieratul și la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea și cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam și noi 5 oi și-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte și alta în  altă parte,  iar mieii se amestecau și behăiau într-una.

Îmi făcusem câte un caval dintr-o trestie, dar nu știam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alții.

 Când ne trimetea la vie umblam și prin pădurea de salcâmi după crăci și cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de șerpi dar nu erau veninoși, erau șerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam ? se temeau de noi și noi de ei.  Fratele mai mic Mișa era mai îndrăzneț și alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.

Ne mai trimetea tata și cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe și că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muște , iar calul pe care era suit Mișa  , s-a speriat și Mișa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,? că era plin de sânge și prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai  și repede a înhămat caii și ne-a întâlnit pe drum și ne-a luat în căruță. De atunci Mișa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Așa trecea vara și toamna, iarăși la școală.

La școală trebuiau alte cărți, alte ghete, alți ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăși nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraș și vândut evreilor, care erau comercianți și cu prețul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câțiva metrii de pânză Americă – era mai ieftină. Trebuia să-mi facă și uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină și s-a tocmit cu un croitor din sat , ca sa-mi facă o tunică mai potrivită și una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis și făcut, mi-au   făcut doua tunici,  una mai lungă și una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat și eu cu bucurie că erau noi și cred că cu ele am terminat liceul.

Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu  am terminat cele șapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinții, rudele și chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reușit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care  fusese preoțit pe seama parohiei Isccea și acolo am stat toată iarna și am învățat lecțiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învățat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinți ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ținea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă și bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoțit  de ea și am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reușesc la bacalaureat și mare a fost minunea că am reușit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare. 

Toată vara m-am pregătit și mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Școala Militară în București. Pe atunci Școala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la București căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele și toate formularele ce se cereau și mi-a plătit și taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinți. Matone, cel ce m-a dus la București, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cișmigiu și l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar și apoi mi-a făcut carnet de militar și ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; și așa am ajuns cu trenul la părinți de la București, cu multă mâhnire, că nu am reușit să intru la Școala Militară de la București.