Marcel Schapira, Paris, iunie 2002 (1)

I.P. : În ce an ați venit în Franța ?

 M.S. : Am venit în 1948, când și la București începuse de acum să se instaleze ordinea nouă, comunistă, care atunci încă nu se numea comunistă (partidul la putere era Partidul Muncitoresc) și abuzurile care se făceau unor persoane, unor familii mai cunoscute, erau o prefigurare a ceea ce avea să vină. Așa încât am profitat de seria întreagă de condiții asociate, care au favorizat plecarea mea, și mai târziu, plecarea părinților mei, cu care m-am revăzut la Paris. Am avut posibilitatea de a avea o viză franceză, care mi-a fost acordată de Guvernul Francez pe motive de servicii aduse Franței altădată,  și am avut și circumstanțe care au favorizat obținerea unui pașaport, deci viză și pașaport. Or, n-aveam viză de trecere prin toate țările, însă am reușit totuși să traversez cu trenul, plecând din București, pană la sosirea mea la Paris, în luna august 1948.

I.P. : Deci practic, plecarea a fost, să zicem așa, legală…

 M.S. Plecarea a fost legală. Au fost și câteva mici aventuri pentru obținerea vizelor, la care nu merită să ne oprim; dar oricum, un concurs de împrejurări mi-a permis de a avea viză pe intrarea principală la venirea in Franța, (intrarea și dupa aceea, pașaportul) și, ceea ce este mai important, nu era suficient să aveți un pașaport în epoca aceea, trebuia să obtineți și viza de ieșire. Datorez viza mea de ieșire [din România] unor frați de-ai mei masoni, care mai erau încă la posturi și care m-au protejat. Nu-i cunosc pe cei care m-au protejat, care mi-au salvat viața și, dupa atâția ani de zile, mă gândesc la ei că poate au suferit foarte mult din cauza asta, că ei mi-au ?fabricat? plecarea, și voi trăi această dramă eternă, nu voi știi niciodată cui să-i spun ? merci ?. Asta a fost plecarea mea.

I.P. : Aveați, dacă imi permiteți, ce vârstă ?

 M.S. : Aveam exact… 27 ani și jumătate. Astăzi, binențeles că lucrurile sunt foarte simple, am 80 trecute.

I.P. : Aveați deja o parte, cel puțin, din cursus universitar deja făcut în Romania?

 M.S. : Da, binențeles, întâi am avut bacalaureatul împreună cu prietenul meu, pe care l-am revăzut in iulie la București, Nicușor Cajal, academician, președintele Comisiei de Medicină. Eu am fost la Facultatea de Litere și Filosofie și la Facultatea de Drept.  Și evident, aici am continuat studiile de drept, în Franța, nu vă dau toate detaliile, și, în fine, am practicat meseria de consilier juridic timp de 30 și ceva de ani. Am fost director de serviciu juridic la mari societăți, am fost și acționar, am fost șef de întreprindere, grație cunoștințelor mele juridice. Sunt actualmente expert al Curții de Apel și sunt și la Consililul Refugiaților, care este condus de un consilier din Consiliul de Stat al magistraților. Cam atât despre activitatea profesională. Sunt de formație juridică, specializat in economie și în instituții comerciale internaționale.

I.P. : În momentul în care ați venit în Franța, recunoașterea diplomei a pus vreo problemă? A trebuit să reluați…

 M.S. N-a pus nici o problemă, fiindcă prima mea problemă era să pot continua șederea mea și sa pot găsi o casă unde să locuiesc. Soția mea era gravidă în luna a 8-a, aproape a 9-a când am venit. Am plecat cu soția mea și am avut norocul de a o pune pe pașaportul meu, că ea nu avea pașaport. Soția mea avea o mătușă foarte bine într-un oraș din Périgord, căsătorită cu un francez, care a venit imediat când soția mea a născut, dupa vreo lună. Însa prima mea problemă, cea de a găsi o casă, era una din cele mai mari probleme în Franța. Imposibil de găsit, chiar plătind sume importante. După aproape un an de zile, tatăl meu și mama mea, trecând clandestin granița, au părăsit România, au ajuns la noi aici. Ne-au trebuit cateva mijloace să rezistăm, și mai târziu, tatăl meu a creat o societate, la care am participat și eu. În acelasi timp, am inceput să practic profesia de consilier juridic, aveam la început un birou, asociat fiind cu fostul avocat și scriitor din România, Gerard Serbănescu, dacă ați auzit de el, care a scris cărți și despre masonerie și despre celți, druizi, îi plăcea mult să scrie… Si am avut un birou cu el, de consilier juridic, asta era a fost prima mea profesie.

I.P.: Deci pe lângă o societate întemeiată de tatăl dumneavostră ?

 M.S. : Intâi îl ajutam pe tatăl meu la această Societate comercială economică, de export și import textile, și în acelasi timp mă asociasem cu fostul avocat Serbănescu. La biroul de consilieri juridici veneau, binențeles, foarte multi români și francezi. Una din obligațiile mele era legată de tata, să-l ajut, dar aveam și timp disponibil să mă ocup de biroul meu, unde aveam des ?rendez-vous? cu clienții mei; în parte, se ocupa Serbănescu – de clienții lui,  binențeles –  și în parte eu, de clienții mei personali. La un moment dat, Serbănescu m-a părăsit, s-a dedicat complet scrierii unor carți istorice, iar eu am preluat tot biroul.

I.P. : Si deci părinții dumneavoastră au fugit clandestin din România ?

 M.S. : Părinții mei au putut pleca după ce am plecat eu cu soția mea, fiindcă s-a pus problema că dacă soția mea, fiind in luna a 9-a năștea acolo, noi nu mai puteam pleca. Nu puteam să plec cu un nou-născut, mai ales că pierduse un copil cu un an în urmă, și numai un alt copil putea să o scoată din această stare de prostrație (a suferit foarte mult că a pierdut primul copil la naștere). Si dacă naștea la București, asta facea imposibilă plecarea mea. Am plecat foarte confortabil, la clasa I-a, vagon-lit, am fost ajutat de o organizație internațională, care mi-a trimis biletul de vagon-lit până la Paris. Trebuia sa profit de această ocazie, aveam viză de ieșire, pașaport, totul pregătit, dacă nu plecam, se anulau, fiindcă viza de ieșire era valabilă o lună. După aceea ar fi fost mult mai dificil să mă repun din nou in aceste condiții favorabile. Si apoi, situația politică devenea mult mai aspră și era mai dificil de plecat. Eu am plecat pe la ?12 fără 5?, ca să zic așa… Am vrut să plec imediat, știind că i-am lasat pe socrii mei (soția mea era fiica lor unică). Am promis să-i aduc[și pe ei] , și m-am ținut de cuvânt și i-am adus și pe ei. Au plecat cu câte-un pașaport și viză de ieșire, asta grație mie și celor din Paris care am lucrat pentru lucrul ăsta. Iar părinții mei au plecat clandestin. Au trebuit să plece părăsind casa cu mobila, cu totul, într-o noapte… Au plătit pe cineva care să-i ducă, devenise foarte periculos, și din cauza funcției mele. Si tatăl meu, mama mea, sora mea si cumnatul meu, adică sora mea cu soțul ei și părinții mei, au plecat cu mașina până la granița cu Ungaria, undeva lângă Curtici, unde oameni specialiști, cum se zice, ? passeurs ?, i-au trecut în Ungaria, unde au fost arestați. Un ofițer tânăr ungur, care a văzut că mama mea avea părul alb – i s-a făcut probabil milă – le-a dat lucrurile confiscate, le-a dat inapoi  bijuteriile și le-a spus : ?luați drumul înapoi spre Budapesta, nu vorbiți cu nimeni și nu veți întâlni nici un militar ?. Si la Budapesta, aveau o adresă unde s-au dus – era organizat -, unde au plătit și i-au dus in Austria. În Austria, au stat 6 luni la Viena, și de acolo au plătit un avion privat, care i-a dus din Viena la Paris ; liniile aeriene nu existau încă, că se trecea frontul sovietic. Si atunci erau mici avioane care făceau curse din Toussus-le-Noble, un mic aeroport langă Versailles, și care i-au adus pe părinții mei de la Viena. Ei au avut viză [de intrare în Franța], pe care o obținusem eu de la soțul rudei soției mele din Sarlat, Périgord, și care era primarul orașului și om politic. Si am fost deci la Minister, și am obținut viză pentru părinții mei. Ne-am reîntâlnit cu toții aici.

I.P. : Era în ce an ?

 M.S. : Era în ?49. Pe urmă, am avut câteva dificultăți. Aveam apartamente mobilate, dar nu încăpea toata lumea, eram patru familii. Am reusit să găsim o vilă în jurul Parisului cu șase camere, așa că fiecare familie și-a luat dormitorul,  doamnele făceau bucătărie, se împărțeau, era ca un trib. Așa am locuit mulți ani de zile, până când părinții mei au cumpărat un alt apartament, datorită evoluției carierei mele comerciale. Apoi părinții mei au murit, socrii mei au murit, cumnatul meu a murit, mi-a rămas numai sora, care este azi in viață. Și familia mea: am soție, am două fete născute aici, una e medic la un spital psihiatric, alta e avocată și la rândul lor, fetele mele au băieți…

 I.P.: Deci dumneavoastră ați jucat un rol esențial în obținerea vizei pentru ca părinții dumneavoastră să plece…

 M.S. : Evident, părinții mei s-ar fi găsit în pericol : mai întâi, pentru că tătal meu era un industriaș foarte important, iar în al doilea rând, pentru că autoritățile s-au trezit mai târziu să întrebe cum am plecat eu. Si-n epoca aceea, știți, Securitatea era în faza cea mai dură, arestări, ucideri în anii ?50, eu am plecat în ?48.

 În ceea ce mă privește, eu eram un tânăr francmason în București. Nu eram o personalitate foarte mare, am avut câteva acțiuni de curaj care serveau anumitor interese, însă masoneria a fost interzisă pe 18 iulie.

I.P. : 1948 ?      

 M.S. : Da, 1948. Eu eram un francmason mijlociu, n-aveam nici un fel de responsabilități, dar eram francmason, și acolo era un loc foarte select, unde nu intra orișicine. Eu am intrat în anul 1946, cu multe recomandații. Cu două luni înaintea plecării mele, am comis o ?greșeală?, e adevarat, știind că plec. Venise ordinul Partidului Comunist ca masoneria să se închidă – aveau o frică teribilă de francmasoni, care profețau liberatea, democrația și erau periculoși ? și li s-a trimis un ultimatum. Când a venit ordinul, în 24 de ore trebuia să părăsim localurile noastre (ceea ce numeam noi, templele noastre masonice) și evident, mi-am dat seama că începuse o eră de închideri, de ordine, de ultimatum și de arestări. Personalități mai mari… un mare fruntaș, m-a rugat dacă pot să intru într-o noapte, când ei au primit ordin să închidă, ținând seama că eu plec, să scot registrele din Secretariat, în care erau numele tuturor. Ceea ce am și făcut, și le-am predat la cineva, am fost cu un alt frate, un văr de-al soției mele care voia și el să plece din țară, și am scos registrele. Aceste registre poate că au evitat multe, multe arestări de masoni, cum să spun, fără să aibă mare importanță, fiindcă personalitățile, notabilitățile, oamenii de mare răsunet, masonii-șefii, erau cunoscuți, n-aveau nevoie să se uite în registre. După ce am scos aceste registre, le-am predat cuiva desemnat ca să i le dau. A doua zi, toate templele erau ocupate,  n-am putut salva mobilă, ornamente, simboluri. Acum [în templu] nu pot intra decât masoni, dar la prânz membrii pot invita doamne sau persoane. Singur nu poate să vină un strain, dar condus, da.

I.P.: In ce context ați aderat la francmasonerie în 1946?

 M.S. În ?45, începuse redeschiderea Ordinului Masonic Român, care era foarte important și care existase din secolul al XVIII-lea. Ca să devii mason, trebuia să fii recomandat de două personalitați care garantează. Se fac o serie întreagă de anchete, apoi trei membri primesc misiune de la președinte să facă anchete. Fiecare te contactează, pune întrebări, face un raport și în Lojă, frații  votează, după ce citesc rapoartele, da sau nu, să fii primit. Deci se face o selecție de la început de către unele personalități. Una dintre virtuțile și obligațiile noastre morale era un fel de solidaritate și, în caz de nevoie, un fel de întrajutorare… În unele țări (am auzit și aici pe Coasta de Azur), aceasta a devenit un fel de abuz, un fel de complicitate… Principiul este de a ajuta un frate în dificultate. Dar n-ai voie să fii complice la o faptă. Dacă avem o faptă comisă, foarte gravă, de către un mason, în principiu nu justiția masonică – noi avem justiție ca un fel de arbitraj ? ci justiția ordinară îl pune la închisoare. Justiția noastră poate sa excludă pe cineva, dar dacă a comis o faptă gravă în raport cu ordinea publică, cu legile Franței, justiția franceză trebuie să se ocupe, noi nu putem să facem act paralel justiției. Și în momentul în care e acuzat de ceva, îl suspendăm provizoriu și dacă pe urmă e condamnat, îl renegăm. Dar poate să iasă că-i nevinovat, și atunci îl reintegrăm. Deci, revin la formele pentru a fi acceptat in Lojă și la ceremonia de recepție – ceea ce numim noi inițiere. Nu suntem triburi africane cu inițieri sălbatice, dar avem un fel de inițiere, care răspunde la niște tradiții istorice foarte vechi. Nu suntem nici clovni, nici cercuri în care ne jucăm, dar în fond este vorba despre o ceremonie simbolică care ne amintește de un principiu. Un grup de francmasoni care formează o lojă are diferite profesii: unul e medic, altu-i avocat, industriaș, militar, înțelegeți? Și înăuntrul lojei, ne întâlnim în aceeași ceremonie… Nu suntem o sectă și n-avem nici o obligație, suntem absolut liberi, nu suntem supuși unui șef mare care să ne dea ordine… Nimeni nu poate să dea ordine nimănui, nici cel mai mic francmason nu primește ordine. Se supune unei discipline care este generală.

 I.P.: Părinții dumneavoastră făceau parte din francmasonerie?

 M.S. Nu, părinții mei nu. Tatăl meu nu era, dar bunicul meu [matern] era. Asta este o poveste mai aparte, fiindcă bunicul mamei mele era basarabean din Chișinău. În secolul al XIX-lea, era un personaj foarte important din Chișinău, dar el a plecat la Viena și acolo a cunoscut pe prințul Alexandru al Bulgariei, cam pe vremea lui Al. I. Cuza în România. Și din Viena, a plecat cu el în Bulgaria, și a rămas în Bulgaria. Prințul Alexandru l-a numit colonel prin asimilare, l-a numit [pe bunicul meu] locotenent-colonel, dar era secretarul lui, în fond. După ce murise regele Ferdinand al Bulgariei, după ce izbucnise războiul 14-18, bunicul meu de origine română a murit pe frontul militar bulgăresc. Și fiica lui, era mama mea. Tata era român militar, l-au luat prizonier bulgarii. Au prins pe Dunăre două regimente din divizia 33, într-o lovitură faimoasă, unde tatăl meu a căzut prizonier. Și-n lagărul de prizonieri, a trecut într-o zi bunicul meu, ofițer bulgar, și a auzit că unii vorbesc românește. Si când a dat de tatăl meu, auzind că e român moldovean din Bacău, l-a scos din lagărul de prizonieri, l-a dus la el acasă, l-a invitat, și acolo a cunoscut-o pe mama mea. Deci, mama mea a fost născută în Bulgaria. Vorbea românește, fiindcă era fiică de român. Și eu m-am născut la Sofia. Ceea ce explică faptul că la un moment dat, am cerut un pașaport bulgar la București (fiind născut acolo, legea îmi permitea). I-am rugat și mi-au dat. Mi-am susținut cererea puternic, și mi-au dat un pașaport bulgar și cu un pașaport bulgar am putut să ies afară.

I.P.: Deci practic ați fost și cetățen bulgar?

 M.S.  Am ieșit ca cetățean bulgar. Dar eram român, și eram ofițer în rezervă, dacă vreți să știți, am fost în armata română. [Dar] m-am folosit de asta, m-am dus la Ambasadă și-am spus ?uite actul meu de naștere, sunt născut la Sofia?. După legea bulgară, toți care sunt născuți în Bulgaria, automat devin bulgari. ?Da, da, aveți dreptate?. ?Da, dar o chem și pe nevastă-mea care e româncă?. ?Ah, bine, câștigăm o bulgăroaică?, și iată pașaportul. Și astfel am pus viză de ieșire pe acest pașaport. Pot să spun că vorbesc și astăzi bulgărește, fiindcă vorbeam acasă cu mama mea. Am făcut câteva plimbări să-mi văd bunicii [din partea tatălui]  la București, dar locuiam încă la Sofia, fiindcă tatăl meu după război și-a făcut o întreprindere mare. Acolo se puteau câștiga bani [mai ușor], ?Românii sunt șmecheri, bulgarii sunt proști?, zicea tata, deci a rămas un timp acolo. Din cauza asta, am rămas până la 13 ani, și apoi m-am întors în România. Mi-a fost ușor să intru la [liceul] Basarab, fiindcă atunci când eram la Sofia, am făcut studiile mele de copil la un liceu românesc.

I.P.: Deci, practic ați urmat toată școala în limba română?

 M.S. Am făcut și școala primară bulgară. Acasă, și tata și mama vorbeau românește, fiindca mama și bunica mea de acolo, toți erau din Chișinău. De fapt, și tatăl meu plecase din România să facă studiile la Viena. Tata s-a întors din Viena la regimentul său din Bacău, de infanterie, dar prea târziu. Superiorul său l-a mutat disciplinar la un regiment din divizia 33, care a căzut la bulgari pe Dunăre.

I.P.: A făcut studii la Viena?

M.S. Tata făcuse studii în germană. Era la modă în România să se facă studii ori la Paris, ori la Viena, în Imperiul Austro-Ungar. Și erau școli de Studii Superioare Comerciale mai bune decât în Franța. În Franța se făcea medicina, românii făceau medicina. Bunicul meu [matern] devenise francmason în Viena, împreună cu prințul Alexandru al Bulgariei. Tatăl meu n-a fost niciodată mason, și nici tatăl tatălui meu n-a fost.

 I.P.: Și apartenența dumneavoastră la francmasonerie…?

M.S. Eu am ajuns fără să știu că bunicul meu era francmason. Nici n-am știut, am aflat mult mai târziu, fiindcă bunicul meu a murit în Primul Război Mondial, nici nu l-am cunsoscut personal. Eu am aflat de la bunică-mea în ?46, anul căsătoriei mele, când am cunoscut niște prieteni buni ai soției mele. Erau doi francmasoni, și erau într-o lojă. Și ei au făcut demersurile, au garantat pentru mine, ca și vărul soției mele, care era acolo. Și în ?46, făcusem un stagiu înainte de recepție. Recepția a fost la începutul lui ?47. În ?46 eram stagiar. Deci am plecat francmason, cu diploma mea de maistru, și-am venit la Paris, unde am găsit optzeci și ceva de frați francmasoni ascunși aici.

I.P.: Români?

 M.S. Români. Și o lojă românească în stare de pregătire. Și am participat la fondarea Lojii României Unite, care are o istorie foarte specială.

I.P.: În ce an?

 M.S. În ?48 era în fază de grup, nu erau lojile. Eram invitați de loji franceze, cum ar fi Marea Lojă Franceză. Însă eram ceva special, eram refugiați masoni, și știau că ni se pregătesc timpuri grele pentru francmasonerie, și nu s-au înșelat de fel, c-au fost foarte mulți omorâți. Deci, venind aici, am găsit foarte mulți compatrioți masoni, și unii cu grad foarte mare, demnitari ai masoneriei românești, printre care câțiva cu gradul 33, gradul cel mai important, care formează Supremul Consiliu. Știți că există două etaje în masonerie: gradul 1,2,3 se numește Marea Lojă Națională, iar gradele superioare reprezintă un fel de ordine cavalerești. De acolo merg gradele până la gradul 33. Gradul 33 are și un titlu foarte pompos, Onorat Mare Inspector General, și toți 33 aleg un președinte, un Mare Comandor. Așa, ca un fel de Consiliu Administrativ al unei societăți. Se alege un președinte, un Mare Comandor de gradul 33, care are puteri foarte mari. Ăsta e un alt etaj, separat de celelalte, adică sunt baze comune, și loja se susține împreună. Erau deci 33 de personalități importante.

I.P.: Toți, plecați între ?45-?48?

 M.S. Nu, plecați în epoca mea, poate o lună, două, trei înaintea mea. Deci era grupul de români. Ne întâlneam între noi, dar n-aveam propria lojă, propriu-zisă, ci eram dispersați prin alte loji, și ne vedeam. Și atunci am decis să fondăm loja noastră românească. Am fondat o lojă care se numea ?România?. Am găsit personalități, foști miniștri din România, membri unor familii ilustre ca Trăncuiaș, mare parlamentar, N. Ghianu din Basarabia, în fine, președintele unei companii aeriene românești care s-a transformat în TARS, transporturi aeriene româno-sovietice.

 I.P.: Pe ei îi cunoșteați deja?

 M.S. Da, da. Îi cunoșteam pe unii de la o lojă a mea din București, foarte selectă, căci în București, noi aveam obiceiul ca două-trei loji, să lucrăm împreună, și în felul ăsta i-am cunoscut pe mulți în acea perioadă. Când am plecat în vara lui ?48 , eram maistru, adică gradul 3, nu cunoșteam încă pe un Mare Comandor, Constantin Bellu, care mai târziu a fost arestat și a stat în închisoare, dar am avut corespondență cu el mai târziu. Președintele companiei aeriene era un inginer de o rară capacitate, că până la urmă americanii abia așteptau ?să-l fure? și să-l ducă în America. Un militar mason, Decebal Cornu, din regiunea Cornu, în ziua în care noi am trăit ultimele momente în care sovieticii luau totul (Rompetrolul, industria forestieră Sovirom, Compania Aeriană TARS transporturi aeriene româno-sovietice…) a venit să ne spună ?azi am făcut cu prietenii noștri sovietici o afacere foarte bună, adică 50-50, am contribuit fiecare în parte să creăm o mare linie aeriană, noi furnizăm piloți, avioane, aeroporturi, și ei furnizează aerul. Așa am făcut noi o companie aeriană?…. Și când și ei au reușit să fugă ne-am regăsit la Paris.

 I.P.: Deci apartenența la francmasonerie v-a facilitat plecarea dumneavostră și a familiei?

M.S. Nu. Eu am fost ajutat când am cerut viză de ieșire, fiindcă noi cunoșteam niște ofițeri superiori.

I.P.: Când și în ce condiții au avut loc arestările în masoneria din România? 

 M.S. Întâi a fost închiderea lojei oficiale, pe urmă adevăratele arestări au început în ?51. Scriitorii și funcționarii nu fuseseră încă prigoniți După venirea Anei Pauker și instalarea Partidului Comunist, s-a suprimat Partidul Muncitoresc și a devenit comunist și a început prigoana, sub Gh. Gh. Dej. A venit perioada de mari persecuții și arestări, și judecăți, și bătăi și erau torturați oamenii, masonii în special au fost umiliți. Au stat câte 15-16 ani prin închisori, condamnați. Nu pot să vă povestesc ce mi s-a povestit mie când au ieșit de acolo, ce-au suferit. E foarte greu de povestit. Am avut un bătrân care a ieșit după 16 ani. Știu că prin ?64 a fost un fel de eliberare, la 11 ani de la moartea lui Stalin. O eliberare controlată, dar unora li s-a dat o viză să plece în străinătate să-și vadă familia. Am primit mulți cărora li s-a dat viză și erau obligați să aibă un raport.  Eu în epoca aceea devenisem șef.

I.P.: Aici?

 M.S. Da. De la început din ?48, fiind vreo optzeci, am făcut deci o lojă numită ?România?. Și la un moment dat, ne-am întrebat ?de ce România??, ar trebui sa-i dăm numele care exista: ?România Unită?, care era la București. Dar cum eram prea numeroși, am făcut doua loje, și a doua lojă era ?Lanțul de Unire?. Eu am participat ca fondator  la  ?România? și după aceea  la  ?Lanțul de Unire?.

I.P.: În ce an se petrecea asta?

 M.S. În 1948 : fondarea Lojei României în 1948, când am venit eu, și sunt singurul fondator ?survivant?. Am gradul cel mai mare și am fost Șef Suprem în Consiliu, adică Mare Comandor. Deci, suntem priviți ca două loje autonome în cadrul Marii Loje Franceze. Dar nu eram supuși la toate regulamentele, nu figuram la ei, eram numai găzduiți și eram o lojă românească.

I.P.: În limba română?

 M.S. În limba română, fiindcă eram loje românești, și era bine pentru noi, din Europa de Est, să avem o lojă specială. Exista această rubedenie între francezi și români. Noi suntem ?la petite soeur, la Roumanie?.

 I.P.: Chiar vroiam să vă întreb, care era proximitatea sau distanța dumneavostră față de Franța, înainte să plecați? Lingvistică, culturală…?

M.S.  Pe vremea mea, în România toată lumea vorbea franceză, se vorbea și pe stradă. Și la licee, se făcea în fiecare zi oră de franceză. Oamenii se întâlneau pe Calea Victoriei – ?comment ça va, cher ami?? – și imediat începeau să se vorbească. Și la liceu, limba franceză era o limbă aproape oficială. Nu uitați că limba română a fost introdusă în timpul lui Napoleon al-III-lea, pe vremea Principatelor. Pe da altă parte, prinții fanarioți vorbeau franceza. Iar toți copiii marilor familii făceau studiile în Franța. Era o anumită ?eleganță?, pe care o aveam de la francezi, și atât de dezvoltată, această eleganță, că eram mai eleganți decăt francezii. Exista o eleganță de expresie.

 I.P.: Practic ați învățat limba franceză cam la ce vârstă?

 M.S. Franceza a început de la școală. Acuma să fim sinceri, noi făceam și germană, iar o limbă care se făcea foarte serios era latina. Aici nu se face aproape deloc. La Facultatea de Drept era obligatorie latina  Deci la noi, limba franceza, o vorbeau copiii pe stradă… Vreau să spun că cineva care era la liceu, mai avansat, putea să țină o conversație în limba franceză. Iar persoane mai în vârstă decât noi vorbeau bineînțeles și când mergeau pe Calea Victoriei, toată lumea vorbea franceză pe stradă, foarte corect. E adevărat, o bună parte venea după ce făcuse studiile la Paris… Eu nu sunt specialist în franceză. [Înainte de a veni în Franța] puteam vorbi, dar n-aveam o conversație perfectă, ușoară, așa cu o am acum… Dar trebuie să vă spun la București, era și un liceu francez. Nevasta mea făcea franceza la școală la Pitar Moș.

 I.P.: La Ursuline?

 M.S. Da, da, toate fetele de familie bună se duceau la Pitar Moș, și după aceea terminau liceul cu bacalaureatul în franceză. Dar nu numai în familiile bune, când spun bune mă refer la clasele nobiliare, dar și în clasele mijlocii franceza era foarte curentă, în casă.

I.P.: În momentul în care ați venit în Franța, erați conștient că este pentru totdeauna sau era o decizie provizorie?

 M.S. Nu. Vedeți, aceasta este o problemă de care toată lumea ne-a întrebat, și puneți o întrebare foarte importantă. Noi am socotit toți ca nu-i decât o perioadă provizorie până la căderea regimului. Nu ne așteptam. Și în România, după război se spunea că americanii îi vor lichida pe ruși. Și era imposibil să ne gândim nu numai că nu se schimbă regimul, dar că va dura așa mult timp. Era o imposibilitate. Noi aveam dorința să ne întoarcem, și în cadrul nostru masonic, ordinul masonic păstra un caracter perfect românesc, foarte patriotic. Și când spun patriotic, nu spun naționalist. Fiindcă într-o lojă masonică, toți sunt într-o libertate totală, pot discuta. Niciodată nu poate fi o ceartă despre religii, niciodată. Asta ca principiu al nostru, de fraternitate. Existau de asemenea, un spirit și o credință patriotică. Obligatoriu noi apăram un drapel, cel românesc, cu trei culori. Ne dedicam. În diferite țări, și în America, în Germania, peste tot, când eram Mare Comandor, se punea drapelul românesc lângă mine. Am fost primit de un Mare Comandor al SUA cu mari onoruri și am stat la masă cu senatori. Mi-a cerut un raport despre masoneria română, binențeles, și i-am scris și două pagini despre poporul român, din care făceam parte… Nu sunt toți masoni, dar masoneria [e în slujba] poporului român. Era o presă românească plătită la București  care a spus că domnul Schapira a fost sincer primit de un Juge de la Cour Supr?me des Etats-Unis. Era Mare Comandor, dar era la Curtea Supremă.  ?Pare-se că Schapira are mai multe legături statale ca Regele Mihai?…  Cu Regele Mihai am legat o prietenie, Regele Mihai a fost aici în casă, și a stat pe fotoliul acesta, aici.

 I.P.: Însă când ați avut sentimentul, în raport cu evoluția istorică a României, a exilului și a Occidentului, că lucrurile au devenit ireversibile?

M.S.  De când noi am venit, gândul nostru a fost la cei care știam că vor fi arestați. A început o prigoană groaznică, procese stupide ?des mises en sc?ne? cum se spune, ale unor eroi din Primul Război Mondial. Au fost arestați, i-au judecat ca trădători în fața unor Tribunale Militare, ați văzut așa o comedie?  Și vă mai dau încă un exemplu, îmi spunea Cerchez, unul din marii demnitari, un om de o înțelepciune extraordinară, mort aici, s-a împlinit aproape o lună: ?când procesul meu se judeca, din când în când, președintele se adresa avocatului meu și-i spunea:  camarade, camarade, lasă asta, asta-i treaba procurorului?. Parcă era o paradă. [Acuzat] ca trădător, înaltă trădare, ceva groaznic! Noi i-am părăsit. Știam că îi așteaptă niște zile groaznice, noi am scăpat. Dar tot ce făceam aici spuneam ?facem și pentru ei?. Ca să vă spun în ce măsură suntem legați: anul trecut în februarie, la Biserica Română, am organizat un serviciu religios în memoria morților noștri și am rugat pe frații mei din România [să facă același lucru], vrând să fie simultan parastasul pe care îl făceam eu aici… Am fost acum, în iulie, să-i văd, sunt bucuros… Și pentru mine a însemnat poate una dintre cele mai frumoase zile. Și când am făcut parastasul ca să-i onorez [pe cei morți], unul din frații mei, care era în vizită la București, s-a dus la Biserica Sf. Nicolae și a a făcut timp de 40 de zile pomenire în numele lor.

I.P.: Dar în anii ?50, ați putut să organizați un parastas?

 M.S. Nu, din nefericire nu am făcut decât zgomot. Am publicat diferite articole despre elita românească. Câtorva deputați francezi le-am povestit, dar cât de mult îi interesa chestia asta?!

 I.P.: Care era sensibilitatea sau insensibilitatea lor?

 M.S. Nu am găsit insensibilitate. Acolo la Marea Lojă unde am fost, au fost foarte sensibili. Eram aproape, înăuntrul lojei, și erau și ei foarte fericiți să aibă un reprezentant din partea țării noastre, pe plan politic într-un sens… [Din punct de vedere]istoric, [frații din] Marele Orient, unde noi n-am vrut să mergem,  sunt foarte… sunt de stânga, și cea mai mare parte, atei, ceea ce nu-i cadrul nostru. Sunt frați de-ai noștri, dar nu putem să intrăm în spiritul lor… Asta am povestit, ei nu puteau să accepte că într-o țară de stânga, eu pot să fiu așa… nici nu mă priveau. Și erau foarte mulți care erau, de fapt, criptocomuniști. Era Partidul Progresist, în epoca aceea. Înființat de un mare ?rezistent? criptocomunist. Veneau bani din străinătate, și toate cercurile Partidului Comunist serbau asta; și se serba asta și la Marele Orient. Acolo, fiindcă unul din marii șefi avea pact cu Congresul de Pace de la Viena, care era o înscenare comunistă.

I.P.: Și deci Loja Marelui Orient era implicată în acest Congres?

 M.S. Avea printre fruntașii săi masoni plasați la stânga. Ei nu prea credeau ce se petrece acolo [în România],  știți că aveau rezultatele globale, cum spunea și Georges Marchais în epoca aceea. Au crezut că se merge spre …. erau de stânga, fără să fie [neapărat] comuniști. Ei știau că se petrec lucruri, ei sperau că după faza asta a comunismului, dură, revine un fel de socialism, rămân socialiștii, nu comuniștii.

 I.P.: Deci șeful Partidului Progresist în Franța era francmason?

 M.S.  Nu. Însă printre cei care conduceau Marele Orient erau foarte mulți din acest partid progresist, care era foarte mic de altfel, care se plasa între comuniști și socialiști și care vorbea de progres, nu de comunism. Și președintele lui era un personaj foarte interesant din timpul Rezistenței, când foarte mulți erau comuniști. După Pactul de amiciție între Ribbentrop și Molotov, când veniseră în Uniunea Sovietică să facă o alianță cu ei, au plecat să facă război în Rusia. Dar [când pactul a fost denunțat], atunci comuniștii au devenit o rezistență. Când a fost atacată Rusia, a început aici o rezistență a comuniștilor, dar nu erau ei singuri.

I.P.: Deci cum erați priviți în mediul politic francez?

 M.S. Noi nu ne complăceam în atmosferă, noi ne-am dus să-i vizităm și când se arătau, ne dădeam mâna, dar noi, după discursul lor, aveam poftă să le zicem ?voi vorbiți aici, faceți maniere de dansatoare, când la noi se bagă în pușcărie masonii. Și sunt chinuiți, sunt torturați, și în cele mai oribile închisori sunt închiși masonii?. Și spuneam lucrurile astea, și nu le venea să creadă. Unii au crezut, dar nu toți, oricum, nu era prima lor preocupare… Unii m-au crezut când ne-am organizat în cele două loje…

 I.P.: Și care erau formele efective de acțiune? Informarea despre situația în România?

 M.S. [Constau] în a spune lucruri în diferite conferințe pe care le-am dat acolo unde invitam foarte mulți [membri] din diferitele loje. De alfel, unora dintre francezi le-a plăcut așa de mult la noi [în loja românească, încât] au cerut să se înscrie în lojele masonice românești. Și pentru câțiva frați francezi, a trebuit să schimbăm ritualul, în loc să fie în limba română, a trebuit să introducem franceza. [Mai exista] o lojă rusească care făcea [la început] în rusă, și care a fost obligată să facă în limba franceză… În privința României, Noi aveam o tribună. La această tribună, exploatam tot ce aveam mai bun ca orator. La diferite conferințe, introduceam referiri la frații noștri din România și atunci expuneam tuturor ce se petrece în România. Și lumea a început să creadă, au auzit și din presă, și noi dădeam detalii. Acolo unde suntem persecutați, noi masonii devenim dușmanii unei dictaturi, și ne tratează ca atare, de-aia ne execută și ne arestează. De ce nu ne arestează în Franța?! Și-acum, de ce nu se mai arestează nici în România?! Acum putem face masonerie. De aceea, pentru noi, este o țară democratică. E mizerie pe plan economic, dar poți să scrii în jurnale… sunt 280 de jurnale, toată ziua înjură pe toți miniștrii și toți președinții, pe Iliescu și nu știu ce… Iliescu acuma e președinte, nu-i de calitatea lui Titulescu, P. Carp, Grigore Filipescu, dar sunt democrați. În ceea ce privește pe Iliescu, cel puțin el știe astăzi să pară ales, cât și ceea ce nu trebuie să facă. Și [e] poate mai inteligent decât alții, [dar] au multe lichele printre oamenii politici. 

În  România s-a dus deseori o propagandă împotriva masonilor. A fost întîi [propaganda] legionară, și după aceea, regimul comunist. Căci, cum să vă spun, aceste intermitențe de libertate n-au durat prea mult în România.

 I.P.: Toată această acțiune de informare în privința României viza numai sferele masonice sau le depășea?

 M.S. Mai întîi am început în sferele masonice, și apoi le-am depășit. Sferele masonice sunt foarte mari. Fiindcă după ce noi am publicat în reviste din exilul românesc, [articolele noastre] au fost chiar reluate în reviste și chiar [în] cărți scrise despre masonerie. Există și astăzi, Istoria Marii Loje, scrisă sub numele meu, când am dirijat două loje. Eu, ipso facto, fără să fi voit, am intrat într-un angrenaj, din care pe urmă nu puteam să ies. Și-n România, astăzi ți se vorbește despre masonerie si despre Schapira din Paris, și-au mai găsit un mare erou… N-am nimic dintr-un mare erou, n-am avut încotro! …Se scriu istorii prostește, se inventează, la noi în țară avem istorii scoase din burtă. Istoria nu-i un roman polițist. Eu înainte să scriu, stau și mă gândesc de 100 de ori. La noi se scrie repede când se scrie. Am citit anumite articole, m-au indignat. Dar, încet, încet, avem oameni talentați, generațiile care vin sunt de mai bună calitate decât cei care pleacă.  Eu am scris un articol despre masoneria română, pe urmă mai multe, și în Revista Direct. Era încă în viață ultimul mare legionar român, care era în Spania. Am publicat în ?Țara și Patria?, care ne-a adus niște omagii că am vorbit, că masonii români au descoperit libertatea, demnitatea și fraternitatea ș.a.m.d. Eu pregatesc o carte de retrospectivă, tot ce a fost în 50 de ani aici [în masonerie], am aici 100 kg de hârtie, fotografii, sper că voi trăi s-o termin, o voi face. Am scris [și despre] anumite detalii din masoneria în Evul Mediu, în alt gen de reviste… Cu Jacques Chirac, am avut o corespondență, atunci era prim-ministru… Părintele bisericii, fost legionar, m-a binecuvântat și în vecernie, în rugăciunea de seară a pomenit numele meu, [și] lojele masonice care au luptat și au salvat biserica. Eu m-am bătut pentru biserică la Ambasada Română comunistă.

 I.P.: Era în ce an?

 M..S. Asta era în ?70 și ceva, când ajutam biserica. Și ne-am bătut, ne-am bătut!… 75% din frații noștri erau de religie ortodoxă, dar erau și catolici, și evrei, și tot felul, dar eu reprezentam interesul tutror, eram șeful lor. Dacă aveam 75% musulmani, mă băteam pentru geamia lor… Am continuat deci activitatea, s-a publicat în jurnal cine a salvat biserica. Pe urmă a vrut [un membru dintr-o alta lojă masonică] să depună o coroană de flori la Soldatul Necunoscut. Și și-a adus atunci aminte că n-are drapel românesc și-a venit să-l împrumute pe al nostru. Noi i-am dat drapelul nostru românesc, noi aveam cele trei culori. Și toată familia Brătianu, Ghica, (au murit, și-acuma și Alexandru Ghica…) [au participat la ceremonie]. Ne respectam, fiindcă străbunii lor fuseseră masoni. Prinții Sturza, Șuțu, Ghica, toți erau masoni. Și la evenimentele din 1848, pe vremea Declarației de la Islaz, când s-a semnat, toți care au semnat erau francmasoni. Printre oamenii politici de altă dată, Al. I. Cuza era un prinț modern care a introdus primul eliberarea țăranilor, țiganilor, introducerea în democrație, libertatea pentru evrei. Venea la Paris, la masonii francezi cu care se instruia… El a fost dat jos tot de masoni, pe plan politic, nu pe plan masonic.

Datoria a fost întotdeauna sfântă pentru mine. Așa am ajuns și cel mai titrat, sunt Mare Comandor Emerit din România, sunt Mare Maistru de Onoare al Marii Loje de aici.

 I.P. : Imi puteți da un exemplu concret despre ceea ce înseamnă pentru dvs. un gest, un comportament mason?

 M.S. : Pentru noi e foarte important că  suntem legați în această structură frățească, care este universală, în lumea întreagă. Un prieten român din România, foarte bolnav, a vrut să plece în America să se îngrijească. Și i-am făcut eu scrisoare de recomandare, s-a dus în America cu cartea mea de vizită ca frate, și i-am spus ?nu știu în ce spital stai, dar ai cartea mea de vizită și scrisoarea masonică?. A depus-o la primul doctor, iar a doua zi, se perindau [pe la el] frații masoni, și toți lăsau cartea de vizită, dacă are nevoie de ceva… Pentru ei, pentru americani e ceva sfânt să facă o faptă bună, omenească. S-au perindat și i-au plătit și spitalul, și totul. În America, toate fundațiile care există la Universități sunt plătite din banii masonilor. Masonii au construit spitale, au construit și au fixat ca obiectiv ca în fiecare oraș să fie o clinică pentru copiii handicapați. Stiți că toți președinții Statelor Unite erau francmasoni. 

 I.P.: Când ați venit în Franța, ce statut juridic aveați? De refugiat ?

 M.S. Nu eram încă refugiat. Refugiații depindeau de convenția de la Lausanne și Gen?ve, în fine, s-a creat abia în ?52 statutul de refugiat politic. Până atunci, noi eram ?persoane deplasate?. A fost o categorie adăugată la ceea ce a fost… ce exista până atunci, ?apatrid?. Dar ?persoanele deplasate? erau cei care în mod forțat au fost deplasați…

 I.P.: În urma războiului…

 M.S. Așa, și care treceau granițele prin ?47, ?48. unii plecau în Israel, fiind orientați de militarii care se duceau să se facă soldați, alții au venit în Franța, și alții s-au refugiat, au venit pe jos, au venit foarte greu, ca și părinții mei. Ei au mers 60 km până la Viena pe jos. Statutul de refugiat s-a creat prin convenție în ?51, în august, la Geneva și apoi a apărul OFPRA, în 1952  – Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților… Și era o secție pentru fiecare naționalitate. Pentru români, primul reprezentant, director al Secției Române era prințul Alexandru Ghica, ajutoarea lui a fost Doamna Stoicescu. Pe urmă, când i s-a terminat contractul, a ajuns Doamna Stoicescu ca reprezentant, era foarte bună prietenă cu mine. Pe urmă a venit ultimul ofițer ?de protection?, și ajutor a fost o Doamnă Dumitrescu. S-au desființat secțiile de naționalități, iar Doamna Dumitrescu a rămas acolo o simplă funcționară. I-am cunoscut pe toți.

[Pentru a citi continuarea interviului alegeti categoria "Interviuri / Franta (Diaspora, Exil)" si selectati "Marcel Schapira, Paris, iunie 2002 (2)"]