Marcel Schapira, Paris, iunie 2002 (2)

I.P.: Și deci dumneavoastră ați trecut și prin statutul de refugiat?

 M.S. Când s-a creat [statutul de] ?refugiat? m-am prezentat și am fost înscris ca refugiat, și apărea în mod obligatoriu că eram persoană deplasată, aveam probleme cu șederea aici, toți. În momentul când a apărut și Convenția din Geneva, autoritățile s-au obligat să respecte această convenție. Franța a introdus Drepturile Omului și era ultima care le-a semnat. Și am avut dreptul toți să avem un pașaport, să circulăm în Europa, în afara țărilor de origine, și dreptul să avem o carte pe 10 ani de zile și libertatea de a exercita toate profesiile. ?Carte de séjour?, ?carte de travail toutes professions?, fiindcă înainte, în regimul precedent, persoanele deplasate n-aveau nici un drept social, drept de lucru, trebuia să cerem la Minist?re de Travail o ?carte de travail? numai ca să avem dreptul la o anumită profesiune. Eram privați de drepturi peste tot. Nu ne acordau dreptul de a fi șef de întreprindere. Era considerat ca fiind un act de comerț, în care trebuia o carte de comerciant… Cei care aveau dreptul să lucreze, profitau, creau sociatăți cu un gerant… De altfel, au fost foarte multe societați de textile aici, erau pline cu români, și unii au făcut avere. Și toți aveau o societate cu un gerant ?de paie?, cum se spune, și în fond, proprietarii erau declarați ca fiind funcționari acolo, salariați, dar ei conduceau. 

I.P.: Deci dumneavoastră, când ați ajuns, v-ați reînscris imediat la facultate sau ați ocolit toate piedicile acestea?

 M.S. Nu imediat. Aveam diplomă în drept privat, dar n-aveam licență. Dar am avut certificatele de ?statut personnel? (știți că la noi, nu era același sistem ca aici), 3 ani, eram și la ?Litere și Filosofie? și examenele n-am putut să le dau, fiindcă am plecat. Eu le-am dat, și mai târziu am început din nou, fiindcă noi am fost excluși din Universitate. N-aveam voie să ne înscriem, deci nu puteam decât în ?40-?45 să ne înscriem la facultate.

 I.P.: Nu mai devreme?

 M.S. Și am plecat în ?48. Nu, mai devreme n-aveam dreptul. Eu eram de origine israelit. Eu nu aveam voie. Nu aveam dreptul, eram excluși din Universități și se făcuseră școli speciale pentru evrei. O școală de medicină, unde Nicușor Cajal, un mare academician, si-a făcut studiile. Au făcut Politehnica evreiască, unde ieșeau foarte buni ingineri, unde erau profesori buni. Și profesorii erau dați afară din Universități. Și atunci, angajau alți profesori, unii nu prea buni, alții buni. Iar cei care erau foarte buni, fiind evrei, profesau în școli dintr-astea, și au creat specialiști, matematicieni, ingineri, ș.a.m.d. Dar drept n-am avut la Facultatea de Drept. Au făcut Filosofia, Medicină și Inginerie.

I.P.: Deci odată venit la Paris a trebuit să reînnodați….

 M.S. La Paris, când am venit, am reluat studiile și sunt diplomat la Studii Administrative și Financiare, fiindcă asta era o secție a Universității de Drept, unde în plus, făceai o specializare, cum exista, la Institut de Sciences Appliquées, unde trebuia sa fii licențiat în drept, ca să intri să ajungi doctor în drept. Eu am făcut specializarea asta. Eram diplomat din România, fără să fi avut licență. Și am făcut Institutul de Stiințe Administrative și Financiare, în fine, și pe urmă am făcut și Institutul de Profilaxie Criminală, unde aveam ca profesor un mare psihiatru, doctor jurist în psihiatrie criminală. Și practica mea a fost în servicii judiciare, jurist la mari societăți. Deci, cu dreptul comercial am reușit să profesez. În Franța era foarte important, fiindcă erau avocați pledanți care nu știau să îndosarieze o poliță, și noi trebuia să cunoaștem contabilitatea publică, contabilitatea societăților, era o problemă foarte mare. Am făcut Dreptul în 1960, ca să am robă, dar condiția a fost să n-am acțiuni. Trebuia să fim complet independenți, n-aveam voie să am acțiuni la societăți comerciale. Dar cum aveam acțiuni, atunci am rămas jurist de întreprindere. Nu mai sunt [acum], dar eram și expert al Curții de Apel. În ceea ce privește studiile, am avut și un doctorat: s-a lansat prin străinătate o cercetare pe științe umane, și eu am fost solicitat, ca șef al masonilor, să depun o lucrare care era pentru doctorat, ?doctorat de Academie?. Am depus 40 de pagini și am primit doctoratul și am fost membru al Academiei de Stiințe. Se dădea la toți străinii. Apoi am fost profesor la Școala Informațiunii Juridice a Funcționarilor de Stat. Știți, era une ?école de formation?, și o dată pe săptămână, făceam dreptul civil sau dreptul penal și cel administrativ. Asta în ceea ce privește studiile.

I.P.: În ce an ați fost naturalizat?

 M.S. Noi speram să ne întoarcem în România, dar când mi-am dat seama că rămân aici, centrul ordinului mason Marea Rezistență a depus o cerere pe lângă Gen. de Gaulle ca să fiu naturalizat repede. Și atunci am intrat într-o serie foarte rapidă. Erau foarte mulți masoni și cunoșteau isprăvile mele de rezistență. Cineva din învățământul superior, gaullist, cunoștea meritele mele pe plan de serviciu în timpul războiului. În 1943, eram atașat la delegația franceză, nu era o ambasadă, și îi ajutam pe prizonierii francezi și englezi care fugeau de pe frontul Poloniei și veneau la București. La sfârșitul lui ?43, am fost ?simțiți? de Serviciile Române, dar s-au făcut că nu ne văd, știau că se termină și n-au vrut…. Și noi organizam diferite spectacole și festivități, în cadrul Maison des Français din București, pe strada Lahovari. Și din banii ce-i strângeam, îngrijeam pe bolnavii aceștia care au venit. Erau medici care-i ajutau, luam medicamente, haine. Unul dintre ei era un francez, care cânta frumos. L-am pus să cânte la una din festivitățile noastre, și îi ajutam, și eram plasați ca un centru de rezistență. Când [au avut loc schimbarile de] la 23 august, a doua zi am dansat la Delegația Franceză.

I.P.: Înainte erați în clandestinitate?

 M.S. Da, binențeles. Eram clandestini.

I.P.: Deci din ?43….

 M.S. În 1943 am început activitățile și la Maison des Français, pentru săraci. Știți, era pentru ajutorarea săracilor. Numai că francezii n-au venit săraci la București. Dintre ei, unul era un catolic, general, care a fost la Londra cu Gen. de Gaulle. În ?58, de Gaulle a devenit prim-ministru, și pe urmă președintele Franței. Cum a devenit prim-ministru, i s-a vorbit de mine, și el a spus ?să mi se aducă decretul, îl semnez? și în decret eu nu eram singur, erau și alții, dar în loc să aștept încă un an de zile, m-a băgat cu decretul. Pe urmă, în mai puțin de un an de zile, a devenit președintele Republicii. Sunt foarte mândru, [si recunoscator] tuturor celora care m-au ajutat ca să fie semnătura Gen. de Gaulle pe carnetul meu de naturalizare!

I.P.: Și deci înțeleg că în acel moment erați deja ?resemnat?, să zicem, în privința viitorului României? Când a survenit momentul acesta de luciditate?

 M.S. N-a încetat niciodată legătura. Am avut tot timpul, și după ce au ieșit din închisori frații mei, eu am reconstituit cu Marele Comandor din România, Constantin Dinu, care ieșise din închisoare, Supremul Consiliu. Deci au numit, aveau dreptul, la gradul 33, personalități românești de mare calitate, și-au fost recunoscuți de alte Supreme Consilii. Și mai aveam legături cu românii. Eu comunicam cu ei, aveam codul nostru, și am primit aici pe unii care erau în vizită. Alții au primit viză să vină aici știind c-o să mă ?coopteze?, ca și Securitatea… Și eu atunci devenisem vedetă, publicam multe lucruri, semnam multe articole și chiar Regele Mihai mi-a spus ?ați devenit o vedetă mare, vă citesc peste tot?, și i-am spus ?Majestate, e singura mea protecție?. De când sunt așa cunoscut, celebru, știu că ei nu vor avea curajul să se atingă de mine.

 I.P.: Toate acestea se întîmplau deja în anii ?50?

 M.S. Când am fost prima dată la Rege, [era] prin ?68. Fred Cerchez din România, care îl cunoștea pe Rege din tinerețe, se ducea în Elveția să-l vadă, și Regele a întrebat: ?cine este acest domn Schapira din Paris??, i-a zis ?e un francmason?, și pe urmă a început să-i povestească. Și vine la mine într-o vineri și-mi spune: ?Vodă – așa-i spunea – Vodă vrea să te cunoască?. Și-atunci am plecat în Elveția, m-a primit foarte frumos, am stat mult de vorbă. Eu l-am văzut de multe ori pe Rege, și o dată, chiar mi-a cerut să intervin. Venise la cimitirul românesc din Alsacia, unde erau ostași români și m-a rugat (îi era frică, fiindcă primise amenințări), și a vrut să-i asigur protecție. Și atunci am intervenit la Ministerul de Interne, la serviciile speciale, să-l păzească pe Rege. L-au așteptat mașini, de la frontieră, l-au condus până acolo, fără ca el să vadă. Aveam relații foarte bune. In România s-a știut. La Televiziune, la București, mi s-au pus întrebări, eu am explicat ce-i cu masoneria și am fost întrebat…

I.P. : Asta după ?89, bănuiesc…

 M.S. Desigur, acum 4-5 ani. Si am fost întrebat ?dumneavoastră sunteți prieten cu Regele Mihai?? Aș fi prea pretențios să spun ?prieten?. Majestatea Sa mi-a făcut onoarea să mă primească, e adevărat.  Prima dată, în jurnale s-a scris ?Schapira e prieten cu Ghicaii, cu Brătienii?? Doamne, nu se scrie așa, ci Ghica, Brătianu… era un păcat, sunt unele talente de a scrie cu picioarele.

 I.P. : Mi-ați spus că ați ezitat să vă depuneți cererea de naturalizare. Pentru era incompatibilă cu cetățenia română pe vremea aceea?

 M.S. : Nu, eu nu mai eram cetățean, fiindcă eram refugiat. Deci nu eram mândru să fiu refugiat, să nu am naționalitate și speram să ne reîntoarcem ? Prin ?57 -?58, aveam speranțe mari că o să mă întorc și că voi avea din nou cetățenia română.  Dar erau foarte mulți care nici până astăzi n-au vrut să devină francezi! La noi a fost întâi tendința de a nu deveni francezi, să fim pe urmă cu statut de refugiați și apoi să reprezentăm România cu pașaport românesc Mă înțelegeți de ce, naturalizarea puteam s-o capăt mult mai devreme, dar n-am vrut. [Sa fiu] un fruntș mason cu drapelul românesc, dar cu pașaport francez ?! Era un fel de mândrie și un stoicism, dacă doriți, legat de o autentică reprezentare a poporului român. Eu nu reprezentam numai masoneria, ci tot poporul român, când participam la conferințe. Ai noștri erau în închisoare, nu era tot poporul român în închisoare, dar foarte mulți la Canal, chiar și mucitorimea română era sclavă.

 I.P.: În anii ?50, puteați să comunicați cu cei de acasă sau izolarea a fost aproape totală?

 M.S. Nu comunicam. Am doi veri care au devenit membri în guvern, la Tineret, și care au venit aici. La ora șapte, îmi zice [unul dintre ei] că vrea să dea niște telefoane în America, și zic: ?nu veni la șapte, că eu dorm.? E o obrăznicie, [căci] eu nu vroiam să am legături cu oameni care sunt din Guvern[ul României]. Eu n-aveam nimic contra lor [a verilor], dar evit o situație și nu mă interesa. Dar în schimb, aveam legături și cu personalități care erau în exil? Și în România, în mod secret, aveam comunicări cu frați, dar [acestea] se făcea[u] foarte discret. Aveam scrisori cu cod sau prin intermediul altor persoane. [Unii din] cei care veneau să mă vadăau mărturisit: ?trebuie să fac un raport despre tine?. Ziceam ?dar în loc să scrii idioțenii, lasă că fac eu raport.? Așa că serii de rapoarte care sunt la Securitate au fost făcute de mine, fiindcă erau trimiși speciali ca să facă un raport. Mi-au povestit. Era un medic aici, într-o inspecție, era un ?gealat? care urmărea, și m-a întrebat ?domnule Schapira, dumneavoastră faceți propagandă împotriva noastră??. Și cum s-a întors acolo, [i s-a spus] ?știți că ați fost la masă la restaurantul cutare și cutare?. Eu știam că la acest restaurant românesc, patronul era șef la Securitate. Și m-a văzut și [doctorul] a zis ?da, Schapira și un alt mason, care a făcut închisoare. Nu puteam să nu-l văd pe mason și nici pe Schapira, dar știți, masonii sunt foarte protejați?. Și era adevărat.

I.P.: Când ați venit aici, cunoșteați deja francezi sau aveați prieteni? Soția dumneavoastră avea acel unchi, mi-ați povestit…

 M.S. Am avut o recomandare ca să vin la Marea Lojă Franceză. În momentul în care am venit, am văzut că în Marea Lojă sunt frați români veniți ceva mai devreme decât mine. Eu eram tânăr, aveam 27 de ani și jumătate. Dar când ești în cadrul masonilor, în Ordinul Masonic repede faci cunoștință cu multă lume. Și cu foști miniștri, și cu deputați francezi, și repede, am intrat într-o organizație masonică unde erau francezi foarte mulți. M-am înscris la o revistă, veneam la adunări generale și toți veneau, ne îmbrățișam, ne tutuiam imediat. Și acest lucru permite un acces și un contact permanent. Ne telefonam, și de câte ori nu am telefonat ca să ajutăm un refugiat român, pe cei care aveau probleme! Niciodată n-am încercat să fac ceva ilegal, dar refugiații care au venit aici la început, nu aveau drepturi. Din contră, dacă vroiau să facă afaceri, Poliția Economică era în spatele lor. De altfel, când am venit aici, sărăcie mare, mai erau încă cărți ?d?alimentation?. Fiindcă soția mea a născut un copil, avea dreptul sa își ia un litru de lapte, ceilalți n-aveau. Și de-aia [unii] se așteptau, când veneau la mine, să le dau cafea cu lapte.

 I.P.: Deci condiția de străin?

 M.S. Nu avea o reputație prea bună… Încetul cu încetul, cu statutul de refugiat, s-au dat anumite titluri celor care se instalaseră aici. Noi nu aveam legătură cu Partidul Comunist Francez, care era un partid stalinist. Când vedeați pe domnul Georges Marchais, se ducea să-și petreacă vacanțele la Mangalia sau Carmen Silva și spunea ? românii au avut pe plan global rezultate favorabile?, nu vedea mizeria și nu vedea femeile care munceau, măturau străzile… Eu am scris despre Marchais într-o revistă românească [un articol care] a fost [re]publicat în Franța, într-o revistă franceză.: ?Cu ocazia tratatelor economice între popoare în vederea Comunității Europeene ar fi bine ca și toate partidele comuniste să numească pe Georges Marchais ca Secretar General. În felul acesta vor avea și un marché commun. S-a râs ? Si partidele comuniste m-au atacat. Era dreptul meu să scriu și nu i-aș fi lăudat pe comuniști, i-am atacat foarte des. Partidul Comunist Francez era unul dintre cele mai oribile. Partidul Comunist din Italia era un partid democrat. In Spania, era un partid comunist democrat, care foarte repede s-a schimbat, numai ăsta a rămas stalinist până în ultimul moment. Apoi s-a mai schimbat.

 I.P. : În anii ?50, la nivel politic și intelectual, simțeați influența Partidului Comunist din Franța ?

 M.S. Partidul Comunist din Franța era foarte puternic, avea 25% din electorat. Era normal, fiindcă clasa muncitoare [avea] salarii mici și era inflație. Și binențeles, [ea] credea în Partidul Comunist, era singurul reprezentativ. Partidul Socialist era un partid al burgheziei, al clasei mijlocii, nu era partidul reunificat de acuma, era mult mai slab. Unul din marile partide era Partidul gaullist, era un partid al centrului democrat, care se numea altfel, și era ca și azi un Centru Național Creștin, și formau majoritatea. Iar cel mai mare partid, când am venit eu aici în ?48, era le Parti Radical Socialiste. Toți erau în partid la radicali-socialiști, toate guvernele, mai târziu și Mend?s-France, la Partidul Radical Socialist. Erau mai curând o nuanță de dreapta decât de stânga.

I.P.: Trec acum la lucruri puțin mai diferite, pentru că aveți două fete care vorbesc românește. Le-ați crescut deci în spirit românesc?

 M.S. Da, românesc. Să vă spun ceva, mai târziu am reușit să aduc și pe socrii mei aici și cu ei am trăit?nu cred că aveam șanse fără ei. Deci la mine în casă se vorbea numai românește: soția mea, socrii mei. Socrul meu nu știa, până la moarte nu a putut să invețe franceza, și el vorbea cu copiii. Deci grație copiilor, socrul meu nu a învățat franceza și copiii au învățat românește. Și [copiii] au avut dorința să învețe, și vorbesc foarte bine românește, își vorbesc unul altuia românește cu accent francez. Accentul e francez, dar foarte corect. Fiică-mea, și-a luat bacalaureatul cu opțiune facultativă pentru limba română. Și am stat zile întregi ca să mă ocup de ea despre autorii noștri. A  avut [ca subiect]  ?Scrisoarea pierdută?… A fost examinată de un profesor român care era la o facultate de aici, și a câștigat puncte. Acasă, fiică-mea mai mică, care e medic șef la Spitalul de Psihiatrie, când telefonează, ca să n-audă bărbatul ei ce vorbește, vorbește cu maică-sa în românește. Fiică-mea mare e avocată, are un băiat, are un fiu de 19 ani la facultate. Fiică-mea, avocata ? sint [amândouă] patrioate românce –  fiică-mea, după Revoluția din România, a plecat cu un grup de batonniers cu mașini de scris, cu imprimante pe care le-a dus în România. A fost primită ca o prințesă și toată lumea spunea ? e fiica lui Schapira?. Și mi-a spus ? papa, am ajuns în România, credeam că sunt celebră, toți spuneau că sunt fiica ta.? ?Eu, când am să vin săptămâna viitoare, am să spun că sunt tatăl tău.? S-a întâlnit, a fost invitată la miniștri în casă… Ea e foarte legată de România.

 I.P.: Bănuiesc însă că nu ați putut să mergeți în România decât după ?89?

 M.S. Ah, sigur, după ?90. Prima mea vizită a fost în 1993. Eu n-am fost imediat după Revoluție. Am așteptat puțin. În ?93, am primit oficial o invitație, de altfel Televiziunea Română a filmat sosirea mea la București? Pe urmă m-au mai invitat o dată, am vorbit de masonerie, și-am zis că data viitoare am să țin o conferință întreagă despre masonerie. Mulți masoni români au stat și au ascultat, mi-au telefonat din București, erau încântați, fiindcă nu știau încă toate lucrurile pe care le-am explicat acolo.

 I.P.: Casa dumneavoastră trăia după ritmul românesc, bănuiesc?

 M.S. Absolut. În casă la mine era o casă românească. Vedeți tablourile acolo, aici sunt tablouri românești și tabloul acela e Castelul Pelișor, unde a stat Regina Maria. Și acest pictor era un mare favorit al ei. Am dus o viață românească aici, foarte românească, fiindcă aici se vorbea numai limba română. Se vorbea și la telefon, scriam și articole, și copiii mei au învățat, vorbeau în casă. Cu masonii mei români, câte banchete nu ne reuneau aici?! Limba română era limbă practicată în casa mea, de-asta am și astăzi, după atâția ani de zile am accent românesc când vorbesc franceză. Eram prea în vârstă când am venit. Un copil mic imediat ia accentul. Se spune că un adevărat refugiat aici ? est celui qui a tout perdu, sauf l?accent?.

 I.P.: Și le vorbeați copiilor despre literatura românească, istoria românească?

 M.S. Da, sigur că da. În primul rând pe fiică-mea, am pregătit-o pentru Bacalaureat. Și cu literatura românească, cunoaște și autorii.

 I.P.: Și nepoții vorbesc românește?

M.S. Nu, nu, nepoții mei nu. Nepoții sunt deja a treia generație, doar câte un cuvânt: ?vai de mine, vai de mine?, când o aud pe bunica. Dar fetele mele vorbesc perfect românește, spun perfect, fiindcă vorbesc o românescă mai bună decât aia care se vorbește. Dar accentul e francez.

 I.P.: Sunt măritate cu francezi?

 M.S. Cu francezi, sigur că da, cu francezi. Și noul meu ginere e avocat, fiul unui magistrat, și el la tribunal, iar fiica mea doctorița s-a căsătorit cu un băiat care nu și-a cunoscut tatăl, mort în timpul Rezistenței. El a făcut mari progrese. L-am tratat ca pe propriul meu fiu. Acum este membru la Consiliul Economic Social Francez, la Camera Deputaților. Îl iubesc foarte mult, ca pe propriul meu fiu. Și cu ei, au doi băieți.

 I.P.: Și nepoții au fost în România în vizită?

 M.S. Nu, nu. Pe acela mai mare vreau să-l duc, ca să vadă la terre de ses anc?tres. Într-o bună zi vreau să-i duc, și au curiozitatea, [dar] ei acum sunt cu viața lor, se duc la școală, nici măcar nu sunt cu noi împreună. Părinții lor nu vorbesc românește cum vorbim noi aici în casă. Fiica mea avocat, locuiește aici cu câteva etaje mai sus lângă mama ei, și băiatul mănâncă la mine. L-am crescut eu pe băiatul cel mare, nepotul, l-am crescut de mic.

I.P.: Se gătește românește aici în casă?