Mărturisiri la o prezumtivă aniversare
În preajma aniversării zilei sale de nastere – 18 martie 1910 – doamna Ioana Postelnicu ne trimite din Bacău, unde locuieste în prezent, acest text căruia îi conferă o semnificatie testamentară. Îl publicăm, adresându-i totodată stimatei prozatoare urările noastre de bine si de multă sănătate. (R.l.)
–––––––––––––––––––––––––––
Pe terezia activitătii mele literare s-a îngrămădit un timp ce nu credeam că îl voi ajunge vreodată. Iată am păsit în mileniul III si nu îmi pare greu. Curiozitatea de a percepe tot ce se întîmplă la ora asta în lume si chiar de a absorbi, cu interes, evenimentele, care mă asteaptă încă în viitor, pune aripi noi vointei, de a nu mă lăsa coplesită de forta cu care viata mă îndeamnă să mă consider în putere, de a sorbi tot ceea ce îmi rezervă viitorul, a cărui dimensiune s-a micsorat. De aceea îmi vine să consemnez, ca pe o stare de bucurie, constientizarea că am păsit în mileniul III. Parcă as fi coborît dintr-un spatiu predestinat înainte de nasterea mea întîmplată în anul 1910.
Am cîstigat în lungul meu drum, toate aspectele esentiale ale vietii, toate capcanele prin care am fost silită să trec, sorbind dulceata prăpăstiilor si depăsirea învolburată a chemării lor.
Frumusetea graiului românesc am învătat-o de la părintii mei, în atmosfera de bucurie pe care au simtit-o în momentul alipirii Ardealului la România Mare. Mi-au rămas în minte versurile, pe care le recitam cu glas tare, însirînd primele strofe din poezia „Luceafărul” de M. Eminescu pătrunse în casa noastră. Istoria ardeleană a luat alt drum intrînd în epoca glorioasă de după primul război. Adolescenta mea s-a dezvoltat sub zodia împlinirii visului transilvan. De atunci drumul meu ascuns în viitor s-a prefigurat. România Mare s-a zidit si viitorul strălucea pentru adolescenta mea, pentru tineretea mea.
Năzuirile mă îndreptau spre căi atrăgătoare, romantice, care duceau la împlinirea mea pe un tărîm, care îmi rămînea necunoscut, dar tulburător. Cresteau muguri noi în copacul desăvîrsirii mele. Mă adăpam la literatura vremii cu nesat, descopeream bucuria de a mă cultiva. Îndeletnicirea mea era lectura si bineînteles visarea.
Mi-a fost hărăzit să trăiesc cea mai neasteptată întîmplare din viata mea, întîlnirea, cu E. Lovinescu. Cum s-a întîmplat minunea? Era în iulie 1937 cînd, deschizînd întîmplător paginile ziarului „Dimineata”, am citit mărturisirile unor scriitori care consemnau momente esentiale ale întîlnirii lor cu cenaclul condus de marele critic E. Lovinescu. Se însirau acolo prestigioase mărturisiri ale scriitorilor care frecventau cenaclul aflat în casa marelui critic. Am sorbit cu nesat fiecare cuvînt tipărit, într-o uimitoare stare de însufletire. Mi s-a părut că avea loc o minune. Cu o îndrăzneală, care nu îmi sta în felul meu de a aborda, la telefon, o persoană necunoscută am cerut permisiunea de a face o vizită marelui critic. Rememorînd acum acel moment, nu pot să nu mă mir cum am îndrăznit să bat la usa lui. A fost un act de o temeritate de care cînd îmi aduc aminte, mă înspăimînt si acum cînd retrăiesc, în amintire, acel moment. Din clipa aceea toată viata mea s-a schimbat. Păsind în casa marelui critic, am simtit că mi s-au deschis portile unui tărîm, pe care l-am dorit în mod inconstient, toată viata si la care nu as fi putut să ajung vreodată. As putea scrie o carte despre cea dintîi vizită care m-a marcat pentru toată viata si care reprezintă acceptarea mea în agora condusă de marele critic E. Lovinescu. El mi-a dat pasaport, cum se zice astăzi, pentru dezvoltarea si împlinirea mea ca scriitor. Gîndul meu s-a îndreptat de-a lungul zecilor de ani de activitate literară, la acel moment, întrebîndu-mă ce ar fi spus E. Lovinescu despre dezvoltarea mea, despre drumul lung pe care l-am străbătut pînă în clipa de astăzi?
Iată ce spunea marele critic, cînd pentru întîia oară am păsit pragul casei lui, adresîndu-se lui Vianu, Dan Petrasincu, care erau de fată în acea fierbinte zi de vară:
„Citesc de mult în ochii multora dintre dumneavoastră uimirea că-mi pierd vremea de 20 de ani ascultînd încercările tuturor debutantilor. Poate: dar dacă în atîta mediocritate mi se întîmplă la o distantă cît de mare, să asist acum la momentul în adevăr rar al deschiderii la viată a unui talent, îmi ajunge. Lacrima de bucurie căzută din ochii doamnei, mă despăgubeste de toată truda. E un destin si acesta”.
Am vizionat la televizor primirea de care a avut parte sportivul român ce a cîstigat centura cu diamante. Cred că nici gladiatorii din arenele romane, sau învingătorii Romei, nu au fost primiti cu urale, cum sînt primiti sportivii, care cîstigă trofee în competitiile la care iau parte. Rezultatul muncii uriase depusă de un creator cu condeiul, sau cu dalta, sau cu penelul pentru a scoate la iveală ideile creatoare din frămîntarea mintii sale, în realizarea unei opere, ar merita să fie recompensată măcar cu sărbătorirea de care au parte sportivii. Rezultatul unei performante sportive poate avea aceiasi greutate cu cea a ideilor însiruite în zilele unei cărti? Gloria unui sportiv are un timp limitat, după care se pierde în neant. Un scriitor în singurătatea paginii albe, visează la verdictul unui cititor prezumtiv. El nu are bucuria victoriei demonstrative, dar rămîne pentru totdeauna în istoria si cultura neamului si poporului în care s-a născut. Mă gîndesc la cărtile pe care le-am scris de-a lungul vremii, că vor dăinui prin existenta lor în rafturile unor biblioteci. Cititorii care le vor răsfoi paginile, vor vibra la aflarea gîndurilor mele însirate pe filele lor. Existenta mea nu va rămîne nereceptată în sirul anilor ce se vor scurge, atestînd participarea la cultura neamului din care mă trag.
Rîndurile pe care vi le trimit înseamnă o izbîndă. Le-am alcătuit după îndelungi frămîntări mentale, nereusind să rostesc cursiv cuvintele si a le asterne în scris pe hîrtie, din pricina afaziei, ca rezultat al congestiei cerebrale prin care am trecut. Am dictat cuvînt cu cuvînt, cu imens efort, cele de mai sus si – datorită prezentei de pretioasă samariteancă a persoanei care a luat asupra ei îngrijirea mea -, au fost scrise pe hîrtie.
Este actul încheierii unei vieti de nouăzeci si doi de ani, pe care îi voi împlini la 18 Martie 2002.
Vă rog să-l consemnati în „România literară” pentru a rămîne ca un testament pentru eternitate.
Vă multumesc.
Ioana Postelnicu
Bacău, 2002