„Memorialul Suferinței”, culegere de mărturii in Basarabia

                 Mă numesc  Bulhac Eremia a lui Grigore din satul Roșieticii Noi, raionul Florești, am 70 de ani, născut în octombrie 1934 pe teritoriul României. Țin bine minte acele timpuri grele pe care le-am trăit și să nu dea Domnul să se mai repete. Îmi aduc aminte de zilele de război. Satul nostru era așezat  pe lunca Răutului, între niște dealuri priporoase de stânci. Și când mergea războiul noi toți din casă (4 copii și mama noastră Sofia, care nu mai este de acum între noi și care a trăit 96 ani) împreună cu mai mulți trăitori din mahală ne ascundeam sub niște stânci mari și ședeam acolo toții săptămâni întregi. Bărbații care erau mai în putere săpau o scorbură mare sub stâncă, puneau în ea nisip și noi toți, câte 20-30 persoane, trăiam acolo. Din  timp mama ne cocea pâine, luam cu noi altă provizie, apă în burlui de lut ca să supraviețuim, țoluri, plapumă (una pentru toți), perine și altele. Mahala noastră avea din timp pregătite pentru a ne evacua din case trei  astfel de ?lăcașuri?, 2 în stânci și unul în beciul unui gospodar din ograda casei. Ca să nu explodeze bombele de avion  puneam pe beci un strat gros de paie, de vreo 2 m înălțime, așa se gândea lumea de  atunci,  că când a cădea bomba pe beci  să nu explodeze. Și tot așa, inventând tot felul de măsuri de protecție am supraviețuit.  Când începeau a bate tunurile din amândouă părți  (a  rușilor și a nemților), apoi cerul era roșu de snareaduri, iar avioanele (de recunoaștere) de vânătoare germane de culoare neagră, noi le spuneam ?știuci?,  zburau permanent pe delta Răutului.

Din neglijență sau uitare n-am oglindit un episod, după mine important. În anul 1943 autoritățile sovietice locale au început mobilizarea populației din sat la săpat tranșee pentru ca Armata roșie să înainteze mai cu succes spre Vest.  Țin în memorie, aveam 9 ani, când sora mea Alexandra, o fetișcană de 14 ani a fost mobilizată în raionul Râbnița. Fiind mică de ani, nu era inclusă în liste, trebuia să plece fetița vecinului nostru de 15 ani (cu 1 an mai mare). Dar  vecinul i-a dat președintelui Sovietului sătesc o oaie, și acesta din urmă a eliberat-o  pe fată de mobilizare, în același timp au inclus-o în liste pe sora  mea, ca să corespundă numărului de persoane înscrise pe liste.  Cu alți oameni și copii a fost dusă sora până la malul Nistrului în orașul Rezina. Acolo i-au debarcat într-un cater fluvial și i-au trecut de partea cealaltă a  Nistrului. Apoi au fost transportați în satul Stroiești din raionul Râbnița, cazându-i în niște saraiuri vechi. Dormeau pe iarbă de lucernă așternută pe jos, se alimentau care cu ce avea. Mai procurau cartofi de la băștinași și îi fierbeau. Munca era grea:  fiecare avea norma să sape 17 metri de tranșee pe zi,  dacă nu izbuteau să împlinească norma a doua zi îi da mai mulți metri. Așa au muncit o lună de zile. Pe urmă i-au transferat în satul Chipeșca, raionul  Șoldănești.  Aici dormeau într-o curte a unei familii deportate.  Dar flămânzi și chinuiți cum erau, trebuiau să facă normele.  Într-o zi, profitând de ocazie,  sora a fugit de la această muncă silnică. A sfătuit-o moșul Maxim Bulhac, tot mobilizat din mahala noastră. Furișându-se prin grădinile localnicilor (a aruncat hârlețul luat de acasă), cu torba în mână, a izbutit să iasă din sat. Până au descoperit lipsa ei, ea era de acum departe. Ca să nu sufere de foame, cerșea câte ceva de mâncare de la oamenii din satele care le întâlnea în cale. Noaptea a dormit într-o colibă de lângă un sat. A doua zi, continuându-și calea mergea nu pe drumul principal, dar pe alături, prin pădure,  pentru a nu fi observată de camioanele de transport,plinecu soldați ruși. Așa încetișor, pe furiș, cu frica în sân, a izbutit să ajungă acasă, în satul Roșietici.  După acest caz n-au mai deranjat-o, probabil socotind-o copil.

Cu greu am scăpat de război, chinuiți, dezbrăcați, flămânzi.  Dar în curând au urmat zile și mai grele, și mai negre. În anul 1946 a bântuit o secetă cruntă.  Pe câmp totul era ofilit de arșița necruțătoare. În  anul acela pâinea n-a rodit deloc.  Țin minte cum de pe  1 ha de păpușoi  am cules așa, la 15-20 kg de știuleți mărunți. Cu această ?roadă? am și intrat în iarnă.  Această stare de lucruri persista în fiecare familie.  Foamea s-a început de fapt chiar din anul 1945 când din podurile țăranilor săraci și umiliți de către puterea sovietică era măturat totul, până la ultimul grăunte.

Puterea existentă impunea țăranii la un impozit îngrozitor, numit ?postavkă?. Fiecare cap de familie, indiferent de situația materială și de numărul ?gurilor? flămânde din casă era dator, obligat să achite așa impozite în folosul colosului roșu nesățios, că la urma  urmei toată familia și  gospodăria țăranului deveneau falimentare.  Pentru a scăpa întrucâtva de foame mulți plecau din sat în Ucraina, dar așa și nu s-au mai întors  în satul natal,  murind de foame în drum.  Această soartă a împărtășit-o și săteanul nostru, de specialitate fierar-meșter (кузнец) dl Vasile Cibotaru.  Și mulți ca el.

Dacă nu achitai la timp ?postavka?, apoi de la Sovietul sătesc erau trimiși oameni de încredere ai regimului comunist pentru a sechestra și puținul pe care îl avea omul. Țin minte când mama mea, lăsând copiii flămânzi în acasă, lua un spate un sac cu fasole, care de-abia îl ridica de la pământ, trecea puntea peste Răut și așa, cu sacul în spate,  traversa o distanță de 6 km pe jos, până la stația de cale ferată Rogojeni, pentru a-l da la depozit și a achita ?postavka?. Primea o chitanță și repede venea și o ducea la Sovietul sătesc. Dar se întâmpla că nu aveam ce da la stat, adică nu aveam cu ce achita impozitele, și atunci, satrapii puterii erau trimiși la casa omului,  să-i ieie ce mai avea prin casă: covoare, țoluri, veselă. Când mama nu era acasă, eu,  ca să nu vină să intre  în casă și să ne sechestreze un covor moldovenesc de pe perete, pe care demult puseseră ochiul de la Sovietul sătesc, când auzeam lătratul câinelui mă duceam repede și puneam zăvorul la ușa din tindă și repede mă ascundeam la podeală, după sobă.  Cei veniți, câte 3-4 la număr,  stăteau la ușă, la fereastră, înjurau, dar neauzind pe nimeni, plecau cu buza umflată. Așa procedam de fiecare dată când veneau după ?postavkă?. Dar cu puterea fariseilor nu erea de glumit și când auzeam prin mahală că umblă perceptorii, fugeam cu toții de acasă și ne ascundeam care și unde avea posibilitatea. În sat bântuia o foame groaznică. Ca să ne întreținem sufletul, mama ne făcea turte de lobodă, colăcei de nalbă verde, cu miez din bețele de floarea soarelui, cu frunză de vie, dacă avea ceva crupe de porumb date la râșnița din mahală (că mare bogăție era și aceasta care o avea), apoi mesteca toate acestea și turtele le cocea pe plită. Cine avea macuh de floarea soarelui ? acela era mai bogat. 1 kg de grăunțe de porumb costa cât un covor moldovenesc! Dat fiind faptul că locuiam pe malul Răutului, toții sătenii au început a scoate din apele lui scoici, le aduceam acasă, le puneam într-un ceaun mare și le opăream la foc.  Apoi le desfăceam , le spălam și le prăjeam pe tavă, apoi le mâncam. Deodată ne era frică să le folosim, unde s-a mai văzut ca omul să consume carne de scoici, dar cu încetul ne-am deprins și ne păreau ca ceva delicatese. Unde mai pui că Răutul era plin de aceste moluște, iar acum nu întâlnești în apele lui scoici, au pierit toate din pricina că râul e mort, ape reziduale, murdare.

Când mergeai prin sat, apoi erai martorul ocular al unor scene tragice. Ba ici, ba acolo, pe marginea drumului, vedeai cadavre de oameni, copii morți de foame și nici nimeni nu da atenție, n-avea cine-i înmormânta.  Zile întregi așa și stăteau, pe sub garduri, sătenii morți, în arșița soarelui, iar dacă mai întâlneai unul viu pe drum, apoi și acela era umflat butuc de foame și părea mai mult o umbră infernală decât ființă omenească.

 Țin minte cum eu cu fratele meu mai mare, Constantin, dormeam pe prispa casei, acuprinzându-ne, de, ca copiii, și când eu m-am trezit, fratele meu era mort, a murit așa, îmbrățișându-mă! N-a suportat foamea. Avea 15 ani! Așa am suferit de foame până în luna iulie 1947, apoi a început a se coace grâul ?îi spuneam  ?ulica?, adică un fel de grâu fără mustăți. Verde încă fiind, dar boabele erau în lapte, spicuiam spicele, le frecam în palme, apoi le prăjeam pe tavă la foc și le mâncam.  Care a trăit până la coacerea grâului a scăpat de foame, care nu ?

Atunci Stalin, căruia îi făceau cei de la conducerea Moldovei dare de seamă despre situația din republică, a decis să ne dea ajutor știuleți de porumb pe cap de locuitor, dar până ajungeau la cei suferinzi ?se topeau? în drum, furați de activiștii de partid.  Dar ce folos de acest ajutor, dacă de acum jumătate din săteni murise de acum de foame?! Țin minte cum mama se indigna pe putere, chiar în auzul celor care distribuiau știuleții, că tare puțin ne dau, și din acel moment ne-au tăiat și de la acest puțin de care beneficiam. Ne-au tăiat ?paiokul?, lăsându-ne în voia soartei. Necătând la foame și istovire fizică completă, trebuia și de mers în câmp la afânarea solului, la îngrijirea plantelor. Pământul era lucrat slab, nu erau vite de tracțiune, popușoii îi puneam cu sapa pe locul unde au fost popușoii și anul trecut, adică pe sol nearat. Mulți săteni, sleiți de puteri și chinuiți, nu erau în stare să se întoarcă la casele lor, căzând de foame și istoveală cruntă chiar acolo, pe câmp.

În 1947 a fost un an mănos ca niciodată. Creștea și rodea totul ca în poveste.  A rodit holda din plin și cei scăpați de urgia foamei au prins la viață. Nici acum nu pot da uitării acele zile cumplite, zile de grea pomină.  De aceea, când este pâine pe masă, indiferent dacă mai este ceva la ea, în suflet e sărbătoare, iar în casă- lumină. Căci se spune în popor că ?goliciunea mai înconjură, iar foamea dă de-a dreptul?.

Deci am început cu perioada foamei dar trebuia să încep cu vara anului 1940, când ciubota moscălească de la Răsărit ne-a călcat plaiul natal. Era în toiul verii.  La Răut, mai bine zis la puntea care lega satul nostru de cel vecin de pe alt mal dinspre est, Rogojeni, se adunase multă lume.   Poate chiar această adunătură de lume era intenționat bine organizată și dirijată.  Nu pot să judec obiectiv, fiind un copil de 6 ani. dar țin bine în memorie  acea zi.  Dinspre Răsărit, grupe mari de ostași și ofițeri ai Armatei Roșii de ocupație se apropiau de malul stâng al Răutului. După comandă, câte o grupă de militari în înghesuială și limbă neînțeleasă de nimeni, au barcat în luntri și treceau Răutul, venind  pe malul drept.  Nu treceau pe punte, dar numai în aceste bărci simple cu care locatarii ieșeau la pescuit. Debarcau pe amândouă părțile punții. Dat fiind faptul că această punte de trecere era situată în dreptul casei regretatului Nicolae Suvac și soția sa Sofia (o femeie uscățivă, puțin cam stranie la port și vorbă), a venit și dumneaei să întâmpine ?oaspeții?. De când aceștia continuau să treacă Răutul, dumneaei, în auzul tuturor s-a adresat rușilor într-un fel de rusească a ei: ?Tovărășaisa, ne vâraisa deladeal de puntaisa că bulbonaisa și-nnecaisa?, adică să nu treacă de partea opusă a punții că e bulboană (adică adânc) și au să se înece. Toți cei prezenți au bufnit în râs.  Dar militarii n-au mai înțeles nimic și continuau trecerea. Au trecut de atunci 64 de ani, dar și acum îmi amintesc cum cei prezenți, ?la venirea rușilor? erau și oameni care au venit cu pâine și sare.  Poate erau impuși de autorități (probabil era așa), poate din îndemnul inimii ? nu apuc să judec.  Printre cei cu pâine și sare era și moșul Mihail Țâra și soția sa, mătușa Vera, oameni buni și gospodari, la locul lor, stimați de toți sătenii datorită muncii lor și chibzuință în gospodărie. Erau oameni buni la inimă și credință în Dumnezeu. Tot pământul lor era lucrat de minune, creșteau roade bogate la toate culturile, în munca grea de creștere a recoltelor nu utilizau forțe streine de muncă, lucrau pământul cu puterile proprii și cu copiii săi, care erau și mulțișori la număr. Avea moșul Mihai Țâra și 0,5 ha de vie.  Țin bine minte când recolta floarea soarelui, apoi nu ca toți o tăia de la pământ, dar o tăiau de la jumătate, lăsând peste iarnă cioturile de aproape 1 m înălțime ca să se oprească zăpada iarna și să fie multă umezeală pentru culturile următoare. Iar primăvara le recolta, le transporta acasă, clădindu-le  în scârtă pe beci pentru de foc. Era gospodar harnic și chibzuit în lucrarea pământului.

Printre altele spuse, moșul Mihail Țâra și soția sa Vera sunt bunicii lui Dumitru Țâra ? jurnalist din Chișinău, fost consilier pe timpul  președintelui M. Snegur, om de bună credință, patriot, devotat al neamului, care în timpul de față construiește în satul nostru natal,  Roșietici, un locaș sfânt (biserica Sf. Dumitru), care va fi sfințită în a. 2005.

 Dar pentru că Mihail Țâra și soția sa erau gospodari buni ( care

acum nu mai sunt printre noi) și oameni de treabă, stimați de toți sătenii, au și avut mult de suferit. Activiștilor noilor orânduiri, slugoilor devotați ai regimului totalitar de ocupație și oaspeților nepoftiți pe aceste meleaguri, oamenii gospodari de la țară erau pentru ei ca un albăț pe ochi, ca un os în gât.

          Moșul Mihail Țâra avea un frate de pe tată ( nu și de pe mamă) ? Chiril Stepanovici Țâra.  Era comunist și devotat noului regim. Datorită acestor calități și fost observat de nomenclatura de sus din raion  și cocoțat în fruntea Sovietului sătesc ? adică căpetenia satului. Se purta crunt cu sătenii, era aspru și nu cruța pe nimeni. Datorită conducerii sale, în sat cu crescut impozitele, ?dăjdiile? și împrumuturile forțate  pentru stat. Oamenii erau chemați la Sovietul sătesc și forțați, intimidați cu sloganul că îi va mânca Siberia, erau impuși să achite statului tot ce aveau și nu aveau acasă.

          Dat fiind faptul că în acele timpuri, anii 1945-1950 ai secolului trecut regimul ducea o luptă de clasă crâncenă cu ?deschiaburirea? oamenilor înstăriți, adică cu fruntea satului, a venit din raion ordonanță ? directivă la Sovietul sătesc de a se întocmi lista ?chiaburilor? (?culacilor?) pentru a fi deportați (atunci se spunea ?ridicați?) în Siberia.  Și atunci, președintele Sovietului sătesc s-a apucat de treabă. Primul pe listele de deportare a fost  chiar fratele său, Mihail Țâra cu toată familia. Au mai fost incluși în lista neagră și alte familii, dar aceștia n-au fost deportați, mituindu-l pe capul satului, iar când veneau de la raion în sat ?nacialnicii? să se familiarizeze, să se documenteze cu miezul lucrului în vederea deportării familiilor, apoi ei erau cazați, ospătați și îngrijiți la cei care erau incluși în listă după nr. 1, adică lista în continuare, afară de fratele M. Țâra, căruia nu-i trimetea oaspeți ca să aibă mai mult motiv de deportare.

          Dis-de-dimineață, la 6 iulie 1949 (aveam deja 15 ani și țin bine minte evenimentele care au avut loc), pe neașteptate, în mod secret au sosit la casa lui M. Țâra vreo trei autocamioane mari cu soldați înarmați, care imediat au înconjurat casa, ograda, ca să nu dezerteze cineva din membrii familiei, comandantul lor le-a dat gazdelor vreo câteva ore pentru a-și încărca necesarul pentru drumul îndelungat al disperării. Era o mare jale. S-a adunat tot satul, toți plângeau. După ce au încărcat puținul, adică numai ce  era permis de militari, părinții au ajutat copiilor  lor (vreo 5 la număr) să se urce în camioane și lăsând casa părintească, gospodăria, satul natal, familia lui M. Țâra au pornit la drumul patimilor. Tot satul era speriat de cele întâmplate.  Le era frică că le va veni  și rândul lor, dar în ciuda evenimentelor din satul nostru (sat nu prea mare) a fost deportată numai familia lui M. Țâra și atât. Au fost duși în regiunea Amur.  Și după cum s-a auzit, și acolo, în condiții nefavorabile, și-au înălțat casă, au înfiripat o gospodărie.  Întorși fiind la Patrie, în satul de baștină, după atâta chin și represalii, fiind reabilitați de cei din metropola răului, și-au construit din nou  o casă, și au înfiripat o gospodărie. Oficialitățile locale și raionale nu le-au permis să trăiască  în casa lor proprie de înainte de deportare, acolo fiind cazată cârmuirea colhozului ?Frunze?. Nu li s-a recuperat de către stat nimic: nici casa, nici caii cu tot cu căruță și unelte agricole, nici altă avere din curte și casă ? toate fiind înregistrate în folosul statului. Cam atât despre genocidul totalitar organizat de oficialitățile sovietice în satele basarabene.

În final trebuie spuscă,în memoria victimelor deportărilor din 1941-1949 într-un loc bine determinat în preajma  Stației de autobuze și Stației Căii ferate Florești, cu ajutorul și aportul locuitorilor de bună credință din oraș,  a fost înălțată o cruce memorabilă cu inscripțiile corespunzătoare, care atrage atenția populației.

Nu pretind nici la un premiu, mențiune sau publicarea acestui material, simplu am înșirat pe hârtie tot ce am avut pe suflet, am îndurat și am simțit pe pielea proprie, fiind martor ocular al vitregiilor timpurilor.

 

Cu respect, E. Bulhac, or. Florești, strada V. Lupu, 40, apart. 4, 5001 R. Moldova

 

12 decembrie 2004