Meșter de scări: Ion Chitu din Bran

Îl cheamă Ion Chițu și s-a născut pe 10 noiembrie 1907. Locuiește în umbra castelului Bran, într-o casă pe care și-a ridicat-o singur, acum mai bine de o jumătate de veac. Știam că este printre cei mai în vârstă  brăneni și  mă așteptam să găsesc un bătrânel sprijinit în baston, un om care la cei nouăzeci și cinci de ani  pe care-i are să mai poată doar să-mi povestească despre Branul de altădată. Tare m-am înșelat însă, căci l-am găsit pe Nea Chițu în atelierul lui de tâmplărie, aplecat peste o bucată de lemn pe care o rindeluia  cu grijă.

–     ??Fac un leagăn, mi-a spus el după ce mi-a aruncat o privire piezișă și mi-a răspuns  la salut. Fac un leagăn pentru strănepotul meu Andrei. Așa vreau eu să-i fac un leagăn, ca să aibă amintire  de la mine. Dacă eu sunt cel mai bătrân tâmplar de pe-aici, nu se cade ca strănepotul meu să doarmă în pat făcut de altul, nu??? Așa e, mă gândesc eu și mă uit cu o privire curioasă prin atelierul  în care toate uneltele stau  în ordine, fierăstraie, rindele, dălți, ciocane, adică ??unelte de mână??, cum mi le prezintă  nea Chițu, și încă vreo cinci ??mașini?? care nu știu la ce folosesc, dar sclipesc de curățenie. ??Ernst Grafe-1927?? scrie pe una care e mai impunătoare. ??Asta-i mașină pe care  eu lucrez încă din 1925, domniță dragă, uită-te la ea și ai să vezi ce înseamnă întreținerea adevărată. Au trecut șaptezeci și șapte de ani de când o am și n-am schimbat la ea decât un rulment. Marfă nemțească! Ce să zici? Calitate, nu glumă!  Am îngrijit-o ca pe ochii din cap. Cu ea mi-am câștigat pâinea. Când intru în atelier, la ea mă  uit și mă opresc prima dată, chiar dacă nu lucrez decât mai rar acum  cu ea??

Salahor la meșter scărar

–      Erați tânăr în 1925, cum de-ați reușit să vă cumpărați  un strung așa de grozav?

–      Eram  tânăr, da, nu împlinisem încă 18 ani și lucram de la 14, din 1921, când a început șantierul de restaurare a Castelului Bran.  Am rămas orfan de la șapte ani, tata a murit în război și n-am mai putut urma școala, deși am învățat bine. Și -atunci a   trebuit să mă angajez ca salahor, ca să câștig și eu  un ban. Căram materiale pentru muncitori, de dimineață până seara. Într-o zi, șeful lucrărilor de la castel, arhitectul polonez Limann, mi-a mărit salariul cu trei lei în plus față de ceilalți,  pentru că a văzut că eram străduitor. Am fost mulțumit, dar și mai mulțumit am fost când am ajuns să lucrez pe lângă  tâmplari. Visul meu cel mare a fost să mă ia un meșter tâmplar  sau dulgher  ca ucenic pe lângă el. Erau niște meșteri nemți, tot castelul s-a restaurat cu meșteri nemți, de pe lângă Turnișor și Sibiu, și stăteam  tot  pe lângă ei. Meșterul Franz  m-a uimit din prima zi în care l-am văzut lucrând. Era cel mai priceput meșter de scări. Mă uitam la mâinile lui când lucra. Dom-le, parcă mângâia lemnul, așa-l ținea. Parcă era viu. Cum să nu-ți placă o astfel de meserie? mă gândeam. Meșterul Franz  și cu maistrul meu, Spiridon Popa, au  refăcut toate scările din castel. Am fost lângă ei  tot timpul, chiar și atunci  când s-a descoperit scara secretă, aceea dintre etaje. 

        De la ei am învățat eu cum se face o scară, cum iei dimensiunea, cum măsori poziția, pe verticală și apoi pe orizontală, cum împarți distanțele la câte  trepte sunt. Am făcut multe scări la viața mea. M-au căutat oameni din toată țara. Peste tot pe unde am lucrat, am lăsat în urma mea scări pe care poți să urci și să cobori  tihnit.  Nu e chiar ușor să faci o scară ca lumea.  Și-acuma am una în lucru. E din stejar. Mă mai încurc, uneori, când ridic scândurile, că stejarul e un lemn greu, dar îmi iau ajutor pe câte un tânăr. N-am nici un ucenic însă, asta e o mare tristețe a mea, că n-am cui să las meseria asta frumoasă. Vezi dumneata, eu am prins vremurile în care cine avea o meserie era un om respectat. Azi nu mai e așa, se uită toți să fie domni, dar nu știu să țină un ciocan în mână. Aproape patru ani am stat  eu pe lângă un meșter și am ucenicit. Și,  când am plecat de la el,  știam cam tot ce-mi trebuia pentru meseria mea și mi-am cumpărat  de la el și mașina asta  de care m-ați întrebat. Asta-i mașină cu  care s-a făcut toată lemnăria de la castel și, mai târziu,  ușile și geamurile de la spitalul pe care Domnița Ileana l-a deschis în Bran.

Branul regal

–       Despre acele vremuri de demult aș vrea să ne mai povestiți câte ceva, ce vă mai amintiți din viața  Branului de altădată?

–       Să știți că Branul a fost cu un pas înaintea altor sate de pe aici datorită familiei regale. În 1921 brașovenii au dăruit Reginei Maria castelul de la Bran. Din acel moment și până în 1927 când  a murit, Regina a venit tot la două, trei săptămâni la Bran. Venea cu automobilul, pe la Pârâul Rece. Ea a inaugurat drumul pe acolo. Avea o mașină albă, un Lincoln, pe care-l conducea un șofer român. Nu venea singură la Bran, venea cu suita, cu aghiotantul, cu doamnele de onoare, cu prietenele ei și cu copiii. Cel mai des venea cu Domnița Ileana care tare mult a iubit locurile astea. Poate de aceea i-a lăsat Regina ei castelul prin testament. Când se știa că vine Regina, se ridica un steag  sus la castel. Atunci oamenii mai săraci ieșeau și-o întâmpinau  pe Regină. Niciodată ea n-a venit cu mâna goală, totdeauna a adus câte ceva, mai ales pentru copii. Haine, alimente, medicamente. Și eu am primit dulciuri de la ea și-mi aduc aminte o întâmplare la care am fost martor. Un băiat care a primit ceva de la Regină, a spus ?? mersi?? și atunci Regina l-a luat deoparte și  i-a spus  să nu mai zică așa pentru că el este român și trebuie să se poarte și să vorbească după tradiția neamului  lui. Adică să  spună ??mulțumesc ??sau ??bogdaproste??.  Să știți că au fost mari patrioți  cei din familia regală, au fost de multe ori mai români decât românii. Au fost iubitori de țară, chiar dacă erau din familii străine. Reginei îi plăcea să se îmbrace în costum popular brănean când venea aici. Era tare frumoasă și populară, vorbea cu oamenii pe drum când se întâlnea cu ei. Mergea la plimbare  cu suita, mergea uneori pe munte, pe jos sau călare.

        Cam prin 1933, Domnița Ileana  s-a mutat la Bran cu soțul ei, Anton de Habsburg. Au stat în casele de jos, de la poalele dealului  pe care e castelul, în casele de la vamă. Nu era curent pe-atunci  în Bran, erau lămpi de petrol, petromaxuri, cum li se zicea. A fost un brănean mai isteț, nu mai țin minte cum îl chema, care s-a dus și a adus de la București  aparate ca să prezinte filme pentru brăneni. Le dădea drumul  la restaurantul de lângă piață, unde acum este biserica. I se zicea restaurantului ?? Salon??, iar proprietarul era neamț, Mill Beker. Mai era un restaurant bun în Bran, ținut tot de-un neamț, de Lukas. Și pentru că nu era  curent,  brăneanul ăsta a cumpărat un motor  și a făcut curent cu  un generator. Și alți brăneni și-au făcut așa și mulți aveau curent în anii aceia, ’35, ’36. Era o păcăneală în Bran, de te asurzea. Și Anton a adus un motor din Germania, un motor de peste  patruzeci de cai putere. A dat drumul la lumină, la castel și la locuințele lui. Dar era tare zgomotos sistemul ăsta și era greu de întreținut, toată ziua repara, ca să aibă curent seara. Și-atunci s-a dus iar în Germania și a adus o turbină. A făcut uzină electrică lângă spital, pe unde era zidul de frontieră. Ne-a dat și nouă lumină, la cei care aveam casele mai în centru. Plăteam 13 bani pe kilowat, nu ca acuma când ăștia speculează apa, pădurea, gazul, bunuri care sunt ale tuturor, nu numai ale unora. A fost o viață bună pe-atunci și oamenilor le-a părut tare rău când a plecat Domnița Ileana din Bran, cu toată familia ei. S-au adunat oamenii la  podul de la ieșirea din Bran și un vecin, Șerbănucă Sigefre, care avea o livadă mare de meri, pe unde se plimba câteodată Domnița,  i-a dus Domniței un coș de mere și i-a spus că îi dă merele de drum, dar ea să ?i aducă înapoi coșul. Era un fel de invitație ca ea să nu uite Branul și să se întoarcă  la noi. Domnița a fost legată de oamenii din Bran, copiii ei au crescut cu ai noștri, au umblat la aceeași școală, s-au jucat împreună. Domnița se ducea la unii brăneni acasă, participa la nunți, dacă era invitată, a botezat pe unii copii de-aici. Și la noi acasă  a fost de multe ori, pentru că era cazată aici  una dintre Doamnele ei de onoare. Era o femeie tare așezată și liniștită Domnița. Am lucrat cu ea și la spital și era punctuală și muncitoare, nu-i plăcea să vadă că nu-ți faci datoria, că tragi de timp, că pierzi vremea. Nu avea numai numele nobil, și purtarea îi era nobilă. Asta am apreciat eu totdeauna la ea.

 Gânduri de dimineață

–   S-au petrecut multe schimbări în toată țara în ultimii ani, ele se simt, se văd  și la Bran. Lumea merge, totuși, înainte. Ce credeți dumneavoastră că ar    trebui să nu pierdem din vedere, ce-ar fi de făcut ca să nu risipim anii aceștia?

–   Nu era rău dacă țara asta ar fi avut acum conducător  cu titlu de onoare, de nobilitate. Poate ne-am fi  respectat mai mult noi pe noi ca popor. Ne trebuie conducere nobilă, regală, că  ne-am sălbătăcit sub atâta comunism. Acuma mă ating de ăia de sus. Și nu ne poate ajuta nimeni dinafară, tot noi de noi trebuie să ne ridicăm. Dar pentru asta televiziunea  și ziariștii trebuie să arate tinerilor cum să lucreze, cum se face o casă, un drum, un gard ori o masă,  lucrurile importante într-o viață, nu trupuri goale, nu bețivi, nu crime, că de-astea au fost de când e lumea, dar se țineau ascunse ca o rușine, ca un păcat, cum și sunt. Nici nu mai îmi vine să mă uit la televizor, că nu mă învață nimica, ori eu am și acuma dorința de a învăța ceva nou în fiecare zi. Nu pot să trăiesc  degeaba. Nu vreau! Sunt mulțumit cu ce am realizat  și sufăr că nu mai pot completa pe ici, pe colo. Apune soarele și-mi fac recapitularea cu ce-am trăit în ziua aceea. Răsare soarele și fac planuri. Proiectez scări și trepte, și în spirală, și mai mari, și mai mici și mă gândesc câteodată că toată viața omului e ca o scară. Pe o parte urci, pe alta cobori. Numai că trebuie să fii atent la  trepte, să nu faci pasul mai mare decât e cazul, să nu sari peste unele, crezând că ajungi înaintea altora. Răbdare și cumpătare în toate, asta-i rețeta. Muncește-ți viața ca să poți trăi în tihnă, asta-i! Și-acuma, dacă nu te superi, domniță dragă, lasă-mă să termin leagănul pentru strănepotul meu, că mâine, poimâine m-o lua la întrebări cu ce-am făcut pe lumea asta?

Otilia Țeposu