N-ar fi pacat sa lasam aici petuniile astea? (Endre Kun, 1908-1996)

– Când ați venit pentru prima oară în București?
– Am venit pentru prima oară la începutul anilor ?30.

– Mai devreme, în anii copilăriei, ca licean, înaintea facultății, n-ați fost niciodată?

– Liceul l-a terminat la Timișoara, în ?26. De acolo am plecat la studii, la școala politehnică din Franța, unde am și lucrat pe urmă, după absolvire, timp de trei ani. Întors acasă, am fost înrolat numaidecât în armată. După lăsarea la vatră am ajuns la Textila din Arad. La Textila arădeană am avut greutăți și, în urma concedierii, am venit la București să-mi caut un servici.

– Înțeleg. Dar de ce v-ați gândit tocmai la București?

– M-am gândit la București pentru că, fiind timișorean, mi-am dat seama că la Timișoara nu am posibilități de angajare, iar la Arad – din diferite motive – am fost concediat. Motivul principal fusese că n-am fost dispus să lucrez în continuare numai în schimbul de noapte. Lucrasem aproape un an numai noaptea. Ceea ce mi-a afectat sănătatea.

– Asta s-a întâmplat la UTA?

– Da, la UTA și, când n-am mai acceptat, pur și simplu m-au dat afară. De asemenea, acea grevă muncitorească din 1933 a avut loc și la Arad, iar eu – chiar dacă n-am participat la ea direct, și nici nu mi s-a solicitat asta – am discutat totuși cu oamenii. Conducerea a știut că eram în contact cu muncitorii și, în curând, în 1934, am fost concediat. După un timp, în ?35, am venit la București să mă interesez de un servici. Atunci am fost pentru prima oară în București.

– Dar cum ați procedat, ați avut recomandări de la Timișoara, de la cunoștințe?

– Nu, am avut în schimb niște adrese, pe atunci se construiau aici mai multe filaturi, nu-i așa. Construiau filaturi francezii, construiau italienii, dar și constructori autohtoni. În sfârșit, eu am ajuns la o filatură pe care o construiau niște armeni.

– Nu vă amintiți cine erau?

– Cum să nu, cu exactitate. Vă interesează numele?

– Sigur.

– Fabrica se numea Filatura Dunărea. Pe unul dintre armeni îl chema Kazazian, pe celălalt Diarbekirian. Erau familii mari de armeni. Ei și-au adus mașinile din Italia, și tot din Italia o parte dintre meșteri și tehnicieni. Unul dintre conducătorii armeni, acest Kazazian, a venit la Arad și, auzind despre mine, m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin la ei, dar în așa fel, încât să iau și câțiva muncitori cu mine. Am acceptat. Totuși, la montaj am lucrat în două echipe separate, echipa italienilor, și eu cu un meșter. Când fabrica urma să fie pusă în funcțiune, s-a spus: ?Tu pornești mașinile acestea, iar italienii pe acelea.? Le-am pornit pe cele montate de noi, și totul a funcționat foarte bine. Îmi cunoșteam destul de bine meseria, meșterul era și el foarte bun, un băiat din Arad, un maghiar, îl chema Kucselata János. Italienii s-au înfuriat, pentru că făcuseră greșeli serioase de calcul, și nu le-a ieșit firul cum trebuia. De aici au început tot felul de intrigi, și am fost chestionat, de ce nu-i salut cu salutul fascist, fiindcă aici e o fabrică italiană, cu capital italian, unde trebuie să se salute cu salutul fascist. Am respins această pretenție, și în scurt timp am fost concediat. Asta s-a întâmplat în ?35. Atunci am rămas un timp șomer, ne-am întors la Timișoara, și ulterior am intrat în legătură cu grupul din Buhuși care construia aici o altă filatură.

– Această filatură din ce sferă de interese făcea parte?

– Era vorba de interese românești. Făcea parte dintr-o sferă de interese românești. Erau printre ei evrei imigranți, evrei autohtoni, adică era vorba de un grup mai mare, care m-a examinat foarte atent, mi-a cercetat activitatea de până atunci și m-a angajat. În fabrica aceea am lucrat din ?36 până în ?45. De fapt, atunci am venit pentru a doua oară la București, în ?36, dar nu pot să spun că aș fi venit propriu-zis în București, ci la fabrică. Fabrica era dincolo de Malaxa? Știți pe unde vine Drumul Cățelu? Spre fabrica de cleiuri, adică spre Pantelimon, unde circulă acum tramvaiul 14. Pe atunci nu circula nimic în direcția aceea, în afara unor mici autobuze roșii. Contractul meu suna așa – caracteristic pentru perioada aceea – că trebuie să mă găsesc pe teritoriul fabricii de luni dimineața, de la ora șase, până duminică dimineața la ora șase.

– Păi, atunci ce ați câștigat în raport cu Aradul, unde ați lucrat numai noaptea?

– Să te găsești pe teritoriul fabricii nu înseamnă același lucru? Pe de altă parte, la Arad eram angajatul unui conducător de filatură hitlerist, fiind subordonat acestuia?

– Lui von Neumann?

– Baronul Neumann nu era conducătorul filaturii? Îl chema Walter Neumann. Iar aici conducătorul tehnic eram eu.

– Înțeleg.

– Așa că raportul de forțe era complet diferit, iar fabrica asta am ridicat-o într-adevăr eu. Adică planurile i-au fost elaborate la Viena, dar mi le-au dat mie să le vizez, eu am tratat cu furnizorii mașinilor, cu cei care au livrat instalațiile – și am fost de față când s-a pus prima cărămidă la temelia fabricii.

– Și când ați pornit fabrica? În ?36 au început lucrările de construcție și?

– S-a lucrat într-un ritm de-a dreptul fantastic. Eu am sosit la 1 iulie ?36, dată la care intra în vigoare contractul meu, iar în decembrie ?36 fabrica a intrat în funcțiune.

– E aproape incredibil!

– Da, lucrările de construcție au durat aproximativ patru luni, și nu erau încă încheiate, birourile și clădirile anexe, depozitele nu erau terminate, n-aveam apă curentă, dar am început lucrările de montaj cu instalatorii germani – era vorba de mașini produse în Germania – și, îmi amintesc cu exactitate, în decembrie ?36, în ziua de Crăciun, i-am dus unuia dintre proprietari primul fus, primele fire, prima cantitate de bumbac filat. La fel de alert au mers lucrurile după aceea, în ianuarie a pornit schimbul doi, iar la sfârșitul lui ianuarie și schimbul trei. În februarie fabrica lucra la întreaga capacitate. Atunci am făcut cunoștință cu partea de aici a Bucureștiului care vă interesează: comuna Pantelimon de lângă București – pe-atunci nu era încă o suburbie a Capitalei, nu ținea de București – i-am cunoscut pe oamenii de-acolo. Trebuie să vă spun că oamenii aceia s-au pregătit foarte repede și foarte bine ca muncitori. Am adus, desigur, câțiva muncitori de la Arad, care i-au învățat. Fabrica dispunea de o clădire mare cu destinația de cămin de zi și de noapte, oamenii stăteau acolo, erau mulțumiți, și n-am avut din acest punct de vedere nici un fel de greutăți. Eu în schimb lucram – le-am povestit colegilor mai tineri de acum, și nu le venea să creadă că e adevărat – dimineața vreo patru-cinci ore, să zicem de la opt la unu, în schimbul de după amiază două-trei ore, apoi în schimbul de noapte, ori coboram în fabrică de la zece seara până la douăsprezece, sau mă sculam dimineața la patru și stăteam până ora la șase. Eram legat de producție în toate cele trei schimburi.

– În afară de dumneavoastră au fost și alți ingineri în fabrică?

– Nu, inginer am fost numai eu? A mai fost? fiul unuia dintre patroni a fost de fapt un fel de inginer, dar era un bețiv, un tip ce se ținea de chefuri, și nu era prea preocupat de treabă, se bucura când rezolvau alții lucrurile. Mai era un meșter polonez care după un an a fost concediat, deoarece am convins conducerea că face numai rău fabricii, reglează prost mașinile. Atribuțiile lui au fost preluate de tânărul arădean, iar fabrica a progresat foarte frumos. Aici am lucrat până la eliberare. Deci cu muncitorii acestei fabrici am ieșit în august 1944 pe Colentina la sosirea trupelor rusești. Cu alte cuvinte: am fost bine sudați.

– Da, în ?44 aveați deja aproape zece ani în fabrică.

– Aproape, din ?36 până în ?44, nouă, adică opt ani, dar am muncit în continuare până-n ?45 în fabrică. Dar Bucureștiul propriu-zis nu-l prea cunoșteam, pentru că din șapte zile șase eram în fabrică, nu-i așa, în a șaptea zi se făceau montări, lucrări de întreținere, orașul însă a fost pentru mine în general foarte plăcut. Se găseau restaurante foarte bune în oraș, teatrele au fost și atunci bune. Așa că la sfârșit de săptămână aveam mereu un program plăcut, desigur, într-un cerc restrâns de prieteni. Am întâlnit aici mulți ardeleni – ardeleni și bănățeni -, cu care ne-am cunoscut, ne-am împrietenit.

– Cu cine vă întâlneați așa, pe la sfârșitul anilor ?30?

– Prin anii ?30 mi-a fost mai apropiată o familie cu numele de Ambrus. El, Ambrus Béla, a fost de fapt legătura noastră de partid. Mai târziu a fost numit director la Comitetul de Partid pentru Invenții.

– Mai este în viață?

– Nu, a murit. Soția lui a fost șefă de cadre la Editura Politică. Au fost vechi activiști cu care am avut legături strânse de prietenie. Pe urmă au fost mulți alții, colegi de breaslă? De pildă, băiatul acela din Brașov, Sámuel, cu care ne vizitam, apoi Andrei Fried, mai târziu ei au plecat? Nu uitați, totuși, că viața noastră socială, culturală se concentra într-o singură zi, pe duminică, dar și atunci doar de dimineața până seara – nu seara târziu -, pentru că trebuia să ne și întoarcem la fabrică. Nu aveam deci o viață socială prea diversă, ne întâlneam, unii veneau la noi, ne-am cunoscut pe urmă și cu unii care se născuseră aici, de pildă familia Barbu, el a fost medic? Doctorul Barbu Gabriel, nu cred că l-ați cunoscut?

– Nu, nu-l cunosc.

– L-am cunoscut apoi pe Kalmanovits, tot vechi activist, legăturile acestea s-au realizat de fapt pe linie de partid. Într-un cuvânt, despre Bucureștiul din acea vreme eu am avut impresii destul de bune.

– Adică, Bucureștiul? numai duminica?

– Bucureștiul numai duminica? foarte exact: Bucureștiul numai duminica.

– Restul zilelor în comuna Pantelimon, în fabrică.

– Nu, nu?

– Adică numai în fabrică.

– În comună n-am fost, doar oamenii din comuna Pantelimon veneau la fabrică, eu locuiam într-un apartament foarte frumos de patru camere în curtea fabricii, adică de trei camere, o cameră fiind rezervată direcțiunii. Când, în ?39, s-a născut prima noastră fiică, ni s-a spus – fără ca eu să fi cerut asta – ca acea cameră să fie a copilului, și am amenajat-o în acest sens. Sigur că au existat niște greutăți ale începutului, pe care tinerii de azi nu cred că le-ar accepta cu plăcere. De pildă, proprietarii au făcut economii la realizarea unor puțuri de apă adânci de numai patruzeci sau treizeci și cinci de metri, iar vizavi de fabrică exista un mare depozit de petrol și benzină așlț Bucureștiului. Infiltrările din sol au pătruns în straturi mai adânci, așa că apa din puțul forat avea gust de petrol. Patronii au spus – fiind capitaliști – ?În regulă, în apa asta vă veți spăla, iar apa potabilă o vom aduce din altă parte.? Oricum, în problema asta am avut noroc, deoarece fabrica avea o puternică instalație de climatizare care pulveriza în sală apă rece, răcită sau călduță, fiindcă în filatură trebuie asigurată o anumită umiditate de 70%. Cu alte cuvinte, toată fabrica ar fi fost poluată de mirosul acesta de petrol. Și-au dat seama și patronii de asta, așa că au forat înainte de pornirea filaturii un puț adânc, iar la adâncimea de 180 de metri au găsit o apă excelentă, curată, ca de cristal. Desigur a costat mult, dar asta fusese treaba lor, nu a mea.

– Nu s-ar fi putut muta de acolo depozitul de petrol și benzină?

– Nu asta era problema, de altfel mai târziu depozitul s-a și mutat, dar solul fusese deja poluat.

– Filatura aceea există încă?

– Filatura a fost puternic dezvoltată, având azi o capacitate cred că de zece ori mai mare ca atunci. Exista teren suficient, un spațiu imens, patronii gândindu-se și ei ca, după acea prima fază, să treacă mai târziu la extindere. Numai că a venit războiul, a venit hitlerismul, iar ei au plecat, predând fabrica altora care?

– Între timp se schimbaseră și patronii, și șefii dumneavoastră.

– Era vorba mai mult de o șmecherie, se schimbaseră numai șefii, cred că fabrica și profitul rămăseseră tot ale lor. Cum reușiseră – nu știu. N-am nici o idee cum reușiseră, în orice caz a venit un? se făcuse o românizare, și pe postul meu fusese numit un conducător tehnic român, un legionar, un om de altminteri liniștit. S-a întâmplat atunci și chestia hazlie, că am fost trimis timp de zece zile la curățat zăpadă. A fost singura muncă obligatorie pe care am făcut-o, n-am fost deportat, am curățat doar zăpada timp de zece zile în zona Gării de Est. Curățam zăpada de zor, o zi, două zile, trei zile, patru zile, când în a cincea zi după amiază – după o muncă destul de istovitoare – a apărut meșterul de la filatură, care mi-a spus că au necazuri mari. ?Ce necazuri?? am întrebat. ?Păi domnul Roșca e complet zăpăcit, nu se pricepe la treabă și a zis??

– Era inginer?

– Nu? ?și a zis să veniți, că trebuie să faceți ordine?. În regulă, am zis în sinea mea, să vedem ce vom face. Atunci nu mai locuiam la fabrică, fiindcă în ?40, după rebeliunea legionară, m-am mutat la oraș: soția mea nu a mai vrut să rămânem acolo, pentru că în zilele respective situația la fabrică devenise foarte grea. Nu din pricina muncitorilor noștri, ci a celor de la Malaxa – o bandă de legionari de acolo făcea ravagii în zonă. I-am răspuns că nu pot să vin, deoarece trebuie să lucrez aici, întâi să facă demersurile pentru a fi scutit. Și ce să vezi – a șaptea zi am fost scutit. Când m-a văzut, mi-a spus: ?Mă, te împușc dacă mai pleci din fabrică!? Așa se face că am apucat eliberarea fără probleme deosebite.

– Înțeleg. Tocmai mă miram că acolo, la fabrică, istoria a trecut pe lângă dumneavoastră, ca și când ar fi trebuit să vă preocupe numai filatura, în timp ce istoria se înfăptuia, își croia vadul la București?

– N-a fost chiar așa? În ?38, fabrica mă trimisese în Egipt, ca să încerc obținerea unui bumbac mai ieftin. Eu – eram tânăr căsătorit – am spus că nu plec decât împreună cu soția. ?Bine, ia-ți și soția, drumul dumitale ți-l plătim noi, pe al soției îl plătești dumneata.? În ordine. Dacă asta era o problemă? Nu, pentru că drumul mă costa o nimica toată. Societatea Maritimă Română, cu vaporul căreia am călătorit, ne transporta bumbacul, așa că mi-a oferit un bilet cu prețul foarte avantajos – o părticică din leafa mea -, și cu acest prilej am văzut Constantinopole, Atena și Beirut, dar pentru prima oară am fost și în Israel – Palestina, cum se numea încă pe-atunci -, pentru că vaporul se oprea în fiecare port, găsindu-se mereu câte ceva de reparat. O zi, două? Așa am ajuns și la Cairo?

– În Palestina unde ați acostat, la Haifa?

– La Haifa? am avut un coleg? dădusem bacalaureatul împreună cu un prieten din Timișoara – el emigrase prin ?36-?38 – și l-am vizitat atunci.