Câte un bec în fiecare camera (Leonida Merlaub, 1904-1986)

– Când plecați acum, plecați pentru mult timp?

– Plec de aici din cămin, plec acasă la mine. Eu am casa mea, vă dau telefonul meu, mă găsiți oricând. Am stat aici trei luni de zile, am fost bolnav, acum mă simt mai bine și mă duc acasă.

– Acasă cred că ar fi fost frig.

– Frig, și n-aveam ce mânca. Sunt singur, n-am pe nimeni acasă, n-aveam cine să-mi gătească. A fost o iarnă foarte grea, nu se găsea nimic.

– Să începem cu familia. Cu ce se ocupau părinții dumneavoastră?

– Tatăl meu a fost un mic meseriaș, ceasornicar. Și a avut un atelier de ceasornicărie chiar în centrul Bucureștiului, în Piața de flori. Așa se numea atunci, Piața de flori, cam unde e Piața Unirii, în partea din spate, dinspre Hanul lui Manuc, dacă știți, strada aia. Aia se numea strada Carol, după numele regelui Carol.

– Aici, în București, a învățat meseria de ceasornicar?

– Nu știu. El este născut în Moldova, în județul Roman, într-o comună. Bâra. Erau trei frați, și toți trei au învățat ceasornicărie. Acuma nu știu dacă acolo sau la București. Când s-a căsătorit era deja meseriaș, avea atelier. El era patronul. La început lucra numai el singur, pe urmă s-a mai dezvoltat, a mai angajat un lucrător, și încă unul. Doi lucrători a avut la urmă. Mergea destul de bine, ținea o casă bună. Mama era casnică, cu gospodăria, nu mergea la servici, nu se obișnuia. Mama însă era bucureșteancă, s-a născut la București, într-o familie care se numea Bercovici. S-au căsătorit nu știu când, după câțiva ani am venit eu, primul copil, și după doi ani a mai venit altul, care a murit la vârsta de 20 de ani. Era încă copil, terminase liceul. Atunci medicina nu era așa dezvoltată ca azi, probabil că acuma nu se mai moare din uremie.

– Unde ați locuit?

– Chiar de la naștere am locuit tot pe strada Carol, unde tata avea atelierul. Nu împreună. Atelierul era în strada Carol nr. 74 și locuința era la nr. 93, era o distanță de vreo 200 de metri. O locuință modestă acolo, veche, era proprietatea unui mare compozitor, Cohen Lânaru. Era un nume cunoscut aici. Compunea melodii populare și spaniole, sefarde. El era sefard, dar trăia cu o creștină, a avut doi băieți, unu-i medic, altul nu știu, ziarist. Stăteam lipiți, cele două curți, ei și noi. Din copilărie cam asta. Am făcut școala la școala catolică, unde se spunea atunci că se învață bine. Katolische Volkschule, în limba germană, pe Călărași, nr. 10, mi se pare. Există clădirea și acum.

– Cine ținea școala aceea?

– Biserica catolică.

 

– Și aparținea de Sf. Iosif?

– Da, de Sf. Iosif, până sus, la Roma. Profesorii toți erau Bruder1, preoți. Bruder Hyppolit, Bruder Mauricius, Bruder Antonius. Nu le spuneam ?Herr Professor"2, ci ?Bruder". Școala lor era particulară, nu era de stat, ei nu aveau voie să elibereze certificate de stat, așa cum aveau școlile primare românești. Se plăteau taxe. Hai să zic așa, numai cine avea bani putea să intre. Era o școală superioară, cu o disciplină frumoasă, o disciplină germană, nu românească. Vă închipuiți, acum 80 de ani era mare diferență între civilizația română și civilizația germană. Acolo nu exista un copil care să nu aibă pentru pauza de la ora 10 un Brötchen3 de acasă. Așa era pauza, pe clase copiii se plimbau într-un cerc. Clasa întâia un cerc, clasa a doua alt cerc și așa mai departe. Profesorii toate materiile le predau în limba germană, chiar dacă copilul nu știa, atunci învăța acolo. Profesorii erau atenți, nu se băteau copiii la școală, nu rămâneau repetenți, toți erau foarte bine pregătiți. Era o calitate a școlii că scoate elemente bune. Copiii la început n-o fi fost ei buni toți, dar până la urmă nu rămâneau repetenți.

– Mai era o școală germană pe Luterană.

– Da, evanghelică.

– Cum de nu v-au dat părinții la școli evreiești, la institutul Goldenberg?

– Erau puține pe atunci, și ei au considerat că la școala asta se învață mai bine. Dacă era adevărat sau nu, asta nu știu. Am început școala în 1911, la 7 ani. Erau acolo multe clase, aveam 4a, 4b, că erau foarte mulți copii. Aceeași materie o învățau, dar nu încăpeau într-o sală.

– În școala aceea erau și români, și germani, și evrei, și de toate?

– Majoritatea erau români, din familii mai înstărite, care voiau să obțină o educație mai bună pentru copiii lor decât la școlile statului. Și se reușea. Katolische Volkschule se numea, și cealaltă Evangelische Volkschule, pe Luterană. Acolo era și pentru fete. Aici erau numai băieți, și după ce se terminau patru clase primare se putea continua acolo, cu un gimnaziu, tot patru clase, care se numea Sf. Andrei, gimnaziul Sf. Andrei. Tot de catolicii ăștia știu că se făceau serbări, veneau Erzbischof4. Se făcea o serbare la începutul anului, discursuri, cam așa ceva.

– Înseamnă că pe la sfârșitul războiului ați terminat școala.

– Mai târziu, că am avut niște întreruperi. Era perioada primului război mondial, școlile n-au mers regulat, nici noi n-am mai avut posibilitatea, noi personal, că tata a fost luat în armată, a închis atelierul. Nu s-a mai putut, un an, doi. Asta am vrut să vă spun, că după cele patru clase primare urma gimnaziul Sf. Andrei, tot fără drept de a elibera diplome, era particular, se plăteau taxe, cu profesori tot Bruder. Și acolo am făcut prima clasă de gimnaziu, pe urmă, chiar la începutul anului, după o lună, două sau trei, m-am îmbolnăvit de scarlatină, și am fost internat la spital. Și mi se pare că a durat povestea asta, că n-am mai terminat anul întâi acolo, l-am terminat în altă parte. Ultimii ani i-am făcut la Liceul Lazăr, aici am terminat, am făcut bacalaureatul, n-am studiat mai departe. Am vrut să învăț și eu meseria tatălui meu, dar n-am reușit. Vă închipuiți că s-a ocupat tata destul de mine, dar n-am reușit.

 

– Și nimeni din familie n-a continuat meseria?

– Nu. Erau trei frați, toți ceasornicari. Unul din ei s-a stabilit la Constanța, și a făcut acolo un magazin mare de ceasornicărie, i-a mers foarte bine, era singurul. A început tot așa, cu bijuterii mici, să lipească un inel, să pună o piatră, pe urmă a făcut ceasornicărie, s-a dus în străinătate. I-a mers foarte bine, a avut o clientelă bună, a avut un renume foarte bun. Era cinstit, și la meseria asta, asta contează. Cel mai simplu, nu-i așa, ai un inel, vrei să pui o piatră, vii tu cu piatra, piatră bună. Dacă ăla e cinstit, e bine, dacă nu, o schimbă, pune alta. Ei, calitatea lui cea mai mare era cinstea. Dădeau oamenii cu ochii închiși. Nu desfăcea pachetul, să vadă ce-a predat, două, cinci, lăsa. Și-a format clientelă dintre oameni mai suspuși, profesori, avocați și magistrați, ce era mai select într-un oraș de provincie, primarul și oamenii au căpătat o încredere foarte mare. El a mers bine, a progresat, și-a făcut un magazin mare. Până în ?38, când au venit legionarii, l-au scos, și l-au internat într-un lagăr aproape de Constanța, el și familia și tot. Avea trei fete. Când s-a eliberat din lagăr, nu mai avea prăvălia, i-au luat tot legionarii, nici casa, nu mai avea unde sta, și atunci s-a dus la Arad, unde avea o fiică căsătorită. Și de acolo a mai făcut vreo două drumuri la București, a stat de vorbă cu fabricanții de ceasornicărie și reprezentanți de firme străine cu care a lucrat înainte, și ăștia n-au mai vrut să-i dea marfă fără bani, pe credit, cum se obișnuia atunci. S-a dus înapoi la Arad, sau nu, la Oradea și s-a sinucis acolo. A sărit de la balcon!!

– Asta în ?38 s-a întâmplat?

– Mai târziu, după ce a ieșit din lagăr, prin 1942, așa ceva. Om tânăr, și așa?

– Și celălalt frate?

– Al treilea aici a învățat meseria, la tatăl meu în atelier, și a plecat la Paris. Acolo cu meseria sa n-a reușit, a făcut însă o specialitate, pietre prețioase, și anume nu cu orice pietre. Acolo exista specializare adâncă, numai perle. Și există la Paris o bursă specială de perle. A lucrat cu perle. S-a căsătorit acolo, cu o fată din Franța, o catolică, a avut copii, și a murit acolo. N-am mai avut corespondență cu el, el n-a scris, noi n-am scris?

– Înainte de război s-a întrerupt legătura?

– Nu, după război, primul. El a murit după primul război mondial, tânăr. Și tatăl meu, la 42 de ani a murit. La 13 ani am rămas orfan. A mai continuat mama să meargă la atelier. Mama nu se pricepea, dar aveam deja doi lucrători care primeau lucrări, comenzi și câștigau. Și mama a condus oarecum încă vreo câțiva ani ca proprietar. Atunci legea permitea soției să continue atelierul. Și câștiga bine, dacă ne ținea pe noi la școală. Numai uniformele cât costau și taxele, nu era gratuit ca acum. Acuma școala e gratuită, nici la universitate nu plătești taxe.

 

– Dacă n-ar fi murit tatăl dumneavoastră, ați fi vrut să continuați?

– Sigur, aș fi mers mai departe. El a murit în 1918. A fost chemat pe front la regimentul 80, regimentul s-a deplasat atunci la Turtucaia, asta e în Bulgaria, în sudul Dobrogei, și după vreo câteva luni de zile a venit un ordin, ca toți meseriașii ceasornicari să iasă din regimente, și i-a aduc pe toți aici, la arsenalul armatei. Am avut aici în București așa un arsenal care avea și o secție de optică. Și ceasornicarii au fost dați la această secție, nu știu de ce. Probabil pentru țintire, a fost lucru de specialitate. Și i-a băgat pe toți la arsenal. La un moment dat, România a fost bătută și s-a retras din București. Și capitala țării s-a mutat la Iași. Și ministere și primării și tot. Și acest arsenal a trebuit și el să se mute la Iași, dar atunci erau alte condiții, s-a mers pe jos, numai mașinile, strunguri și astea s-au transportat cu trenul. Pe jos, a răcit și a făcut o gripă, cum se numea atunci? gripă spaniolă. Colegi de-ai lui l-au adus acasă, a intrat în pat și n-a vrut să chemăm medicul nostru particular, că el era soldat atunci, și i-a fost frică, și eram în stare de război. Am fost la ministerul nu știu unde să chemăm medicul militar, să vie acasă să vadă că e bolnav și să-i dea un act, că altfel ar fi fost dezertor. Că el s-a întors înapoi, l-au dus oamenii. Doctorul militar n-a venit decât peste vreo două săptămâni. Până atunci, boala a progresat și a murit. Acasă. În 1918 a murit. A murit acasă. Și noi am rămas așa, în aer, pentru că bani nu aveam, nu aveam rezerve, n-aveam cont la bancă sau știu eu cum. Noi am vrut să obținem acte militare că a murit ca soldat, că atunci am fi avut o pensie de urmaș de soldat. Asta a fost una din motive, că am așteptat medicul militar, și al doilea, ne era frică să vie medicul particular, pentru că certificatul lui nu era valabil, și n-am vrut să-l dea dezertor, aveam și alte necazuri. A murit.

– Cum a fost în timpul ocupației germane din 1916?

– Am dus-o foarte greu, foarte greu. Cu existența, cu mâncarea, cu traiul. Nu se găsea nimic. Se făcuseră cartele întâi, pentru pâine, ulei, zahăr. Cum e și acuma. Și pentru carne. Și erau niște cozi enorme, noaptea te duceai să stai la coadă ca mâine dimineața să poți să iei o pâine.

– Cum era pâinea?

– Bună.

– Cineva mi-a spus că nu atât lipsurile, ci prețurile au fost problemă.

– Prețurile și lipsurile, nu puteai să te duci la magazin să cumperi ceva, totul era cu coadă. În schimb, comandantul suprem al Bucureștiului, era un general german, Mackensen, care era un zbir foarte sever, și toată lumea avea frică. Mi-aduc aminte, când venea o zăpadă. Dacă începea seara la 8, la 9 să ningă, până mâine dimineața se așeza zăpada. Dar până mâine dimineața erau deja lipite afișe pe toate casele în tot Bucureștiul, peste noapte, avea, se vede, afișele gata făcute, obligatoriu fiecare cetățean la 6 dimineața să-și curețe trotuarul până la jumătatea drumului și pe urmă să plece la muncă. Pe românește afișul, semnat ?general Mackensen?, spunea acolo, care nu se va executa, va fi arestat imediat. Fără proces, fără contravenție, fără amendă. Nu există amendă. Musai, la 6 să fie? Dom?le, orașul era curat, a doua zi dimineața nu mai era zăpadă. Ei, nu mai zic de obiceiul care se practica atunci de primărie. Asta nu cunoaște lumea și cred că ar interesa. Fiindcă a venit vorba despre asta. Singura linie electrică, prima care s-a făcut, era pe bulevardul Elisabeta – astăzi se numește Gheorghiu Dej – de la Universitate la Operă. Era linia nr. 14. Că până la 13 erau tramvaie cu cai. Eu învățam la Liceul Lazăr, și de acolo veneam acasă în strada Carol. Atunci mi se părea că e o distanță foarte mare, și mama ne-a scos abonament la tramvai.

 

– La 14?

– Nu, ăla era electric, al nostru era 10. Și când tramvaiul venea din strada Brezoianu, și trebuia să urce dealul la Casa de Depuneri, la CEC, că pe acolo era linia, toți călătorii trebuia să se dea jos și să împingă la tramvai. Caii nu puteau singuri să tragă vagonul. Și ne dădeam jos și asta era cea mai mare bucurie a copiilor, să împingă la tramvai.

– I se spunea tramvai? Nu omnibus?

– Tramvai. Noi n-am avut omnibus la București decât foarte puține, societățile mari cum era Astra Română de Petrol, câteva. Însă altceva voiam să vă spun, tot în legătură cu zăpada. V-am povestit cum era pe timpul nemților. Dar erau perioadele fără nemți aici, cum era de obicei. Tramvaiele țineau de societatea STB – Societatea de Tramvaie București. Primarii de atunci au obligat pe acest STB să angajeze căruțe cu cai la țărani. Toți țăranii din jurul capitalei aveau contract cu STB-ul, ca la prima zăpadă, când începe să ningă, în aceeași noapte să iasă? Erau mii, mii și mii și mii de căruțe. Țăranul cu încă un om de-al lui cu fii-su, cu frate-su, nu știu ce, venea cu căruța la București, încărca o căruță cu zăpadă și o ducea pe cheiul gârlii.

– Unde?

– Asta e Dâmbovița, așa se numea atunci, oprea pe un pod și descărca zăpada în Dâmbovița. Asta era treaba lui, termina, se ducea și mai lua o căruță. Era plătit pe căruțe.

– Asta după război?

– Înainte. Mii de căruțe apăreau în oraș. Făceau singuri treaba, fără comandant, fără poliție, fără nimic. Aveau contract. În contract scria, se duce pe strada Popa Tatu, se duce pe Calea Victoriei. STB-ul organiza, din ordinul primarului. Primarul urmărea dacă se execută contractul sau nu. Dom?le, nu se întâmpla ce s-a întâmplat acum! Pentru că una este munca plătită și alta este munca obștească. Țăranul avea atunci interes. Muncea o noapte, sau două, sau trei și lua 50 de lei, nu știu cât lua.

– Leul era puternic.

– Sigur, îmi aduc aminte că tata îi lăsa mamei în fiecare duminică o monedă de 5 lei. Era cea mare monedă divizionară. Erau de 5 bani, de 10 bani, 20 de bani, 1 leu și 5 lei. Îi lăsa 5 lei pentru cheltuielile casei pe o săptămână. Îi dădea duminică, ?Uite, madam, 5 lei?, duminica viitoare iar. Și reușea. Cu 5 lei cumpăra zahăr, untdelemn, carne. Zahăr nu se cumpăra 5 kg., sau 10 kg. Acuma, dacă vine brânză, telemea sau cașcaval ai lua o roată întreagă de cașcaval. Dacă ți-ar da, da? nu-ți dă. Atuncea cumpărai 100 de grame, 200, cât îți trebuia în ziua aia, mâine veneai și cumpărai iar. Așa se trăia.

– Acasă la dumneavoastră în ce limbă vorbeau părinții?

– Românește.

– Nu vorbeau idiș?

– Nu.

 

– Nici nu știau?

– Mama nu știa, mama era născută în București. Tatăl era din Moldova, el știa. Și știa și religia, și obiceiurile. Uite, așa am sărit din una în alta, nu știu dacă e bine organizat?

– Sigur? Se ținea bucătărie cușăr?

– O, da, cușăr. Și mama aprindea lumânări vineri seara. Atunci cum era la noi în casă, era și în alte case. Mama se scula dimineața și pregătea masa pentru prânz. Se mânca la prânz și gata. Pentru seara se pregătea o altă masă, tot gătită. Nu exista ca acuma să te duci să cumperi 100 de parizer și să mănânci diseară cu un ceai sau un iaurt, și gata. Nu, se făcea mâncare, tocană, friptură și ce voia. Da, gătea în fiecare zi de două ori, o dată pentru prânz, o dată pentru seara. Ea nu ieșea din bucătărie. Pentru spălat rufe nu exista Nufărul ca acuma, angaja o femeie într-o zi și ajuta la spălat.

– N-a avut permanent servitoare?

– Au fost perioade când a avut servitoare, când am fost mici. Într-o vară, ea a plecat la băi, la Pucioasa. Murise tata deja. Și eu i-am făcut o mare surpriză. Când s-a întors mama acasă, a găsit lumină electrică. Până atunci aveam cu petrol, luminatul în casă așa era, cu lampă de petrol. În vara aceea eu am angajat un meseriaș și modest, câte un bec în fiecare cameră, nu cu lampadar, cu cristale, nu exista atunci. Mi-a pus câte un bec în fiecare cameră. Aveam două camere.

– Când a fost asta?

– Prin ?23-?24, nu mai țin minte exact. Dar a fost o revelație. La Merlaub în casă are lumină electrică! Ho-ho, eram boieri! Vecinii mei nu aveau.

– Și cum s-a făcut?

– Pe stradă se trăgea, erau oameni de meserie, cu autorizație, la Societatea Generală de Gaz și Electricitate. Gazul pentru iluminatul străzilor. Erau niște felinare speciale cu o sită de mătase, și venea seara la 4, la 5 un lampagiu, și aprindea toate lămpile. Și lampagiul avea obiceiul, ca și măturătorul, și gunoierul, și factorul ca în fiecare an de Anul Nou dimineața, la 1 ianuarie, veneau cu niște afișe, mici, așa, de la tipografie și făcea câte o urare de Anul Nou pentru fiecare locatar, îți dădeau un afiș din ăla mic, îi dădeai 1 leu sau 10 bani, nu știu cât era atunci.

– Cum era la Liceul Lazăr, se simțea diferența după ?20?

– Liceul Lazăr era de stat. Acolo, la sfârșitul anului, anul școlar se termina în iunie, nu dădeai examen. Dacă ai avut note bune în cursul anului, treceai. Dacă nu, rămâneai.

– Liceul Lazăr a fost mai sever decât cel catolic?

– Nu. La catolici era foarte sever, nu exista să vii cu prostii, că m-am lovit la picior și n-am putut să viu la școală, nu exista. Trebui să vii în fiecare zi, bolnav, sănătos, trebuia să vii la școală. Erau foarte severi. Dacă s-a întâmplat totuși o zi că n-ai venit, imediat chema să vie părintele la școală, să spuie de ce n-ai venit. Era foarte bine organizat.

– Mi-au povestit unii care au mers la școli evreiești că aveau neplăceri când ieșeau de la școală. Dumneavoastră n-ați avut?

– Nu, nu-mi amintesc. Erau și școli evreiești, era școala Moria, școala la Iacob și Carolina Lowel (?), gimnaziul evreiesc, erau câteva. Erau copii mulți acolo, și acolo se plăteau taxe, și acolo dădeau copiii examen la fiecare sfârșit de an, că școala nu era recunoscută de stat, nu era publică, nu avea voie să elibereze certificate.

 

– Vă mai aduceți aminte de niște întâmplări din timpul școlii elementare?

– Ei au angajat în programul lor de școală un profesor pentru predarea religiei evreiești o oră pe săptămână.

– Erau atât de mulți copii evrei acolo?

– Da, români și evrei. Nemți erau foarte puțini, nu știu de ce. Poate că mergeau la Evangelische, nu știu.

– Dar până în clasa a patra ați învățat nemțește?

– Da, eu și astăzi știu germana din cauza acestei școli, pentru că ce se învață de mic, aia rămâne. Gramatică și literatură și poezii, tot, dacă și matematicile, istoria și geografia tot în limba germană le învățam.

– Manualele de unde erau?

– Se tipăreau aici. Și la greci la fel, și la bulgari se tipăreau manualele. Atunci nu era libertatea religioasă cum e acuma! Și mi-aduc aminte, când am intrat în clasa I la acest gimnaziu Sf. Andrei, la începutul anului ne-a dat o listă de cărți. Să cumpărăm, nu se dădea gratis. Și mi-am cumpărat și eu după listă tot ce trebuia. Și mi-a rămas în cap de acu? 70 de ani manualul de istorie antică scrisă de un oarecare profesor mare de istorie, Aguletti. Și avea la poze! Această carte era o bijuterie. Și când am intrat la spital cu scarlatina, eu mi-am luat cartea cu mine, îmi plăceau pozele. Și la plecare nu mi-a mai dat-o, a reținut-o acolo că s-a infectat cu microbi. Ei, nu mă întreba ce-a fost, ce probleme, eu plângeam, voiam cartea mea. Mi-au cumpărat părinții după aia o altă carte, dar era scumpă. Istoria antică de Aguletti, un italian.

– În germană?

– Nu, românește. La gimnaziu nu s-a mai păstrat asta, numai în școala primară erau toate în limba germană, la gimnaziu s-a dat în limba română, și aveam separat limba germană, literatură și gramatică. Și franceză, chiar din clasa întâia. Acum la licee începe târziu limba, e mare diferență. În decursul vieții am lucrat la AEG, o firmă veche, în RFG acuma, Allgemeine Elektrizitäts Gesellschaft, o firmă mare, cu filiale în toată lumea. Și în Hong-Kong, și în China. Am lucrat 11 ani acolo.

– Acolo ați intrat prima dată?

– Nu, prima dată am intrat la Banca Comercială Română, era o bancă particulară.

– Cine conducea?

– Liberalii. Era un oarecare Dobrovici, mare latifundiar, mare bogătaș, din partidul liberal. Am lucrat acolo puțin, m-a dat afară.

 

– De ce? Și cum ați intrat, v-a recomandat cineva?

– Da, m-a recomandat cineva, m-a angajat, și m-a repartizat la serviciul portofoliul extern, pentru că eu cunoșteam franceza și germana. Acolo era nevoie să cunoști limbi străine. Veneau la bancă documente de încasare și în românește, și în limbi străine. Am lucrat bine acolo, cu un salariu mic de tot, nu mai știu cât, nu mai știu nici anul. ?20-?21, nu mai știu. Șeful acestui serviciu era un tânăr, un oarecare Berger, evreu. El, pentru că știa bine franceza, era și corespondentul unui ziar francez de la Paris, nu știu care, și era bine plătit. Și s-a nimerit când au venit sărbătorile de toamnă evreiești. Noi aveam niște sărbători, în septembrie de obicei.

– Anul Nou?

– Așa, pe urmă ziua ispășirii păcatelor, o zi de post. Direcția băncii dăduse o circulară către tot personalul evreiesc din bancă, că dacă vor să plece la biserică în timpul serviciului, este voie cu condiția să-și termine lucrul pe ziua respectivă. În secția unde am lucrat eu, eu am făcut așa. Acolo nu eram decât doi evrei, ne-am terminat lucrul. Eu eram mai bisericos și am plecat. Șeful serviciului, șeful secției, acest Berger, nu era (se întrerupe înregistrarea).

– Spuneați că Berger s-a supărat și a înaintat cerere de concediere la conducere. Pe urmă ați trecut la AEG și spuneați că directorul era Ulrich.

– Ulrich, Tischler și Moses.

– Avea filială și la Craiova, și la?

– Nu chiar filială, aveau o fabrică la Craiova, cum se numea, aha, avea Uzina Electrică din Craiova, E.W. Craiova, Elektrizität Werke Craiova, era uzina de electricitate a orașului, astăzi se numește Electroputere. Producea motoare pentru tramvaiele electrice. Echipamente complete.

– Deja din anii ?20?

– Nu știu, nu cred, nu știu.

– Când ați ajuns acolo la ei, era deja Craiova?

– Era. Eu am intrat la AEG cred în ?28, parcă.

 

– În ce an ați terminat liceul?

– Târziu. Am avut întreruperi.

– Prin ?25-?26?

– Cam așa ceva.

– În timpul acestor întreruperi ați lucrat undeva?

– Nu totdeauna, câteodată da.

– Ce anume?

– La contabilitate.

– Nu, când au fost în școală întreruperile.

– Nu, stăteam pe lângă mama în prăvălie, așa cred, nu mai țin minte. N-am avut decât aceste servicii. Banca Comercială, AEG și pe urmă cinematografia de la Buftea. Am început la cinematografie când avea sediul în strada Spătarului 32, se numea Felix (?) Film. Mai târziu s-a schimbat numele în Romfilm, mai târziu s-a preschimbat în Studioul Cinematografic București, cu sediul la Buftea. Vreo câțiva ani am lucrat la Scânteia, la cinematografie, dar era chiriaș în blocul Scânteia. Nu era gata lucrarea de la Buftea.

– Când ați intrat în cinematografie?

– După război. Din 1928 până în 1938, când m-a dat afară pe motive rasiale – venise dispoziția de la AEG Berlin, o circulară în toată lumea, la toate unitățile, să scoată personalul evreiesc. Ne-a dat leafa pe un an de zile. Nu ca acuma, zice ?Mâine să nu mai vii, că n-avem materie primă.? Aoleu, să nu iasă asta!

– După aceea unde ați lucrat?

– Am intrat la Sora, un magazin general mare, unde eram casierul general al întreprinderii, până când am intrat la cinematografie. Adică de la Sora ne-a dat afară în ?41, din ?41 n-a mai fost personal evreiesc.

– Erați în București când a izbucnit rebeliunea legionară?

– Da, da. Am trecut prin emoții, prin griji, dar n-am avut de suferit, n-am avut case, să ne ia casele.

– Pe strada Carol ați fost?

– Da, ne-am mutat noi mai târziu pe o altă stradă, dar nu era cu legionari. La cinematografie am lucrat din ?48 mi se pare, până în ?58.

– Când v-ați pensionat?

– Nu. Când m-a dat iar afară, că am depus actele de plecare în Israel. Atunci așa era sistemul. Eu am stat o noapte întreagă la coadă la prefectură pe Calea Victoriei, ca să depun actele, și a doua zi dimineața, când am venit la birou, ăștia știau deja și m-au dat afară. Și am intrat la comunitate, și de atunci am lucrat la comunitate.

 

– Și cum de n-ați plecat?

– Nu mi-a dat aprobarea. Mi-a dat târziu, când deja eram bătrân, după vreo 8 ani de zile, și nu mai aveam nici elan, nici puterea, nici interesul.

– În 1958 aveați 54 de ani.

– Da, mai aveam putere. Și era o perioadă așa, nu numai de putere fizică, era vorba de așa o psihoză generală ce intrase în evrei. Toată lumea să plece, toată lumea s-a înscris. Au plecat destui, peste 50.000. Să vă mai spun ceva. Eu am fost un om bisericos. Ce înseamnă bisericos? De la vârsta de 5 ani, mai aveam un frate atunci, mai mic cu 2 ani, tata ne-a luat la biserică de sărbători.

– Numai de sărbători?

– Numai de sărbători mergea. Se mai stricase și el. Când era la el acasă, în județul Roman, mergea și sâmbăta, aici la București s-a făcut mai boier, mergea numai de sărbători.

– La care sinagogă?

– La o sinagogă, se numea Or Hudoș.

– Mai există acum?

– Construcția există, interesant, de 150 de ani. Va să zică, de sărbători ne lua la biserică, nu știam încă să citim la 5 ani. Și aici, la București, n-au existat școli ca în Moldova și în Ardeal, cum se numeau, școli de copii mici.

– Am uitat și eu cum se numesc, știu?

– Sunteți evreu?

– Eu nu sunt, dar nevastă-mea e evreică, de la socrul meu știu foarte multe lucruri. Ah, se numeau heider!

– Și vreau să spun, că de copii mici această prezență în sinagogă care mi se părea ceva mare, măreț, așa o vedeam eu.

– Pe ce stradă era?

– Sticlari. Cu ochii de copil așa vedeam eu, era foarte impresionant pentru mine. Nu era așa de mare, dar cu ochii mei de copil așa vedeam că e grozav. Intram acolo cu o frică de Dumnezeu și cu un respect, și nu scoteam un cuvânt, așa mi s-a părut mie, așa am văzut? Mi se părea că preotul care slujește pe altar este omul lui Dumnezeu, nu-i ca noi, așa. Așa vedeam eu, domnule, că este cu puteri supranaturale, că e reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Nu mi-a spus nimeni treaba asta, asta a fost concepția mea despre biserică și, după ce tata a murit, tot așa, numai de sărbători, cu același respect și frică de Dumnezeu și de casa Domnului. E, au trecut anii, așa, așa, și am ajuns eu în regimul actual. Cum eram salariat, am fost băgat în cursurile de partid. Nu eram membru de partid, dar toți salariații trebuia să frecventeze, nu știu cum se numeau atunci la început, asta era prin ?45? Continuam să merg la biserică. Era un curs elementar, politica curentă se numea, se citea Scânteia în fiecare dimineață. La servici. Chit că pierdeai un ceas acolo, dar partidul era primul. Pe urmă, după ce am făcut prima școală, am fost trecut la alta, mai mare, mai mare, până când am ajuns la Cabinetul de partid unde se țineau cursuri de materialism dialectic, mai avansate. Și am stat acolo, un an doi, cât a trebuit, am învățat, am știut materia, răspundeam la examen. Dar nimic din toate aceste cursuri n-a reușit să scoată din mine credința că biserica este casa lui Dumnezeu și că preotul de pe altar este reprezentantul lui Dumnezeu, așa am rămas, cu această mentalitate. Și, domnule, participarea la toate ședințele astea politice, și la 1 Mai, și la 23 August, și la 7 Noiembrie, ieșeam la defilare, strigam lozinci, cum era obiceiul, dar nimic n-a zdruncinat în mine credința în Dumnezeu și că preotul este reprezentantul său pe pământ. S-a schimbat! Când? Când am ajuns salariatul comunității evreiești. Ce paradox! Pe timpul cât am fost salariat prin toate întreprinderile astea, nu știam despre comunitatea evreilor nimic. Deși la București am avut o organizație comunitară foarte mare, foarte serioasă. Dar eu nu treceam pe acolo, n-aveam treabă cu ei. Comunitatea este partea administrativă a bisericilor. Când am intrat la Comunitate și am intrat în contact mai apropiat, s-a întâmplat o metamorfoză în subconștientul meu. Va să zică la comunitate am venit în anul 1958. Câți ani aveam atunci?

 

– 54.

– Da, 54, și până la 54 de ani aveam o credință fermă în Dumnezeu și în preotul de pe altar. Când i-am cunoscut mai îndeaproape pe acești preoți și am văzut că sunt oameni la fel ca noi, că n-au nimic deosebit, n-au nici un har dumnezeiesc, vreo putere dumnezeiască. Erau la fel ca și noi. Ba, unul era bețiv, altul era curvar, altul era cartofor, oameni la fel ca și noi, fiecare cu defectele și calitățile sale. Știau meseria, o învățaseră, au fost preoți, dar aveau și ei defecte psihice, morale la fel ca toți oamenii. Prin natura serviciului ce l-am avut în comunitate, am fost contabil-șef 25 de ani la comunitate, eram obligat să viu în contact cu toată populația evreiască, care venea cu diferite probleme la comunitate, se întâlnea cu mine. Avea nevoie de ceva, așa i-am cunoscut pe ăștia mai îndeaproape. De atunci am schimbat părerea. Adică nu am devenit anticredincios, eu cred în Dumnezeu, numai că în oamenii de pe altar, în preoți, nu mai cred. Va să zică, ce n-a reușit partidul în 20 de ani, a reușit comunitatea prin contactul direct. Am văzut că sunt oameni la fel ca și noi.